ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2134/2019

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 27 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de procesare în cuantum de 1.233,23 CHF, aplicat la soldul creditului, clauză prevăzută la art. 1 "Obiectul Contractului" pct. l.l lit. b) din condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/29.04.2008, în raport și de prevederile art. 6 "Comisioane" pct. 6.1;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de procesare, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial leu-CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată, de la data plății acestui comision și până la data achitării efective;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, clauză prevăzută la art. 6 "Comisioane" pct. 6.2 din condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/29.04.2008, modificată prin art. 3 din actul adițional nr. x/14.10.2009;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial leu-CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută la art. 4 -"Dobânda" pct. 4.7, modificată prin prevederile art. 2-pct. 2.1-2.3 din actul adițional nr. x/14.10.2009 și în raport de art. 2 pct. 2.1-2.4 din actul adițional nr. x/21.10.2010, precum și prin art. 2 - pct. 2.1-2.4 din actul adițional nr. x/23.01.2012;

- obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit, de la data de 29.04.2009 până la data finalizării raporturilor contractuale dintre părți, după următoarea formulă de calcul: marja fixă a băncii de la momentul contractării (extrasă din rata dobânzii fixe de 4,60 % pe an în raport de valoarea indicelui de referință Libor la 6 luni la data de 29.04.2008) + valoarea indicelui de referință Libor la 6 luni;

- obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferență dobândă, dintre formula de calcul a dobânzii stabilite prin contractul de credit încheiat, prevăzută la art. 4 - pct. 4.1 1it. a), în raport de art. 4.6 și formulele de calcul aplicate efectiv de pârâtă și prevăzută în graficele de rambursare emise la data de 14.10.2009, 21.10.2010 și 23.01.2012, de la data încasării și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial leu-CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobânda ce urmează să fie calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanții au formulat cerere precizatoare, prin care au arătat valoarea capetelor de cerere.

Prin sentința civilă nr. 723 din 1 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 680 din 3 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 723 din 1 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost schimbată, în parte, sentința civilă atacată, în sensul că pe fond a fost admisă, în parte, acțiunea.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda revizuibilă cuprinsă în art. 4.7 din contractul de credit, numai în ce privește sintagma "va putea fi modificată de către Bancă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii".

A fost obligată pârâta să restituie sumele încasate în plus de bancă în temeiul clauzei constatate abuzive, plus dobânda legală aferentă acelor sume, de la data încasării până la data achitării acesteia.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

În ceea ce privește clauza contractuală ce reglementează comisionul de procesare, recurenții-reclamanți susțin că instanța nu a analizat în concret cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe, al existenței unei contraprestații specifice și al lipsei de transparență.

În ceea ce privește condiția dezechilibrului major, recurenții-reclamanți invocă decizia C.J.U.E. pronunțată în cauza Constructora Principado.

Referitor la existența unei contraprestații specifice clauzelor contractuale având ca obiect comisionul de procesare, recurenții-reclamanți consideră că este obligatoriu a fi calificată de către intimata-pârâtă necesitatea perceperii prin arătarea contraprestației.

În opinia recurenților-reclamanți, perceperea comisionului de procesare de către creditor fără să ofere în schimb o contraprestație contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 din C. civ. de la 1864.

De asemenea, recurenții-reclamanți susțin că nu sunt definite în contract, în mod clar și inteligibil, serviciile pe care banca le pune la dispoziția împrumutatului prin perceperea unor sume cu titlu de comision de acordare.

Pârâta a încălcat, în opinia recurenților-reclamanți, dispoziția prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerințelor de claritate și de transparență, nefurnizând informațiile generale consumatorului, comisionul perceput nefiind definit în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit.

Potrivit recurenților-reclamanți, perceperea de către bancă a acestui comision doar pentru punerea la dispoziție a creditului este nejustificată, având în vedere faptul că activitatea de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind o instituție financiară autorizată, care desfășoară cu titlu profesional activități ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

În ceea ce privește comisionul de administrare, recurenții-reclamanți arată că instanța a interpretat greșit prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, în condițiile în care art. 95 din Legea nr. 288/2010 statuează că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractelor în derulare. Or, în speță, contractul de credit a fost încheiat în anul 2008.

Recurenții-reclamanți susțin că, din comparația modului de calcul și a modului de plată a comisionului de administrare, se poate constata o identitate între acestea și cele specifice ratei dobânzii. Totuși, dacă în ceea ce privește rata dobânzii, apare ca fiind rațională raportarea sa la soldul creditului (având în vedere faptul că rata dobânzii reprezintă echivalentul folosinței capitalului împrumutat), modalitatea de calcul a acestui comision la valoarea soldului creditului nu își găsește nicio justificare.

Așa cum rezultă din contractul de credit, comisionul de administrare se datorează (teoretic, deoarece în contract nu se specifică pentru ce este datorat) pentru prestații ale băncii care nu sunt influențate de cuantumul sumei împrumutate.

Astfel, în opinia recurenților-reclamanți, împrumutații datorează comisionul menționat fără a cunoaște scopul pentru care acesta este achitat.

Se poate presupune că administrarea creditului presupune din partea băncii, realizarea unor operațiuni-tip, similare pentru orice credit, indiferent de suma împrumutată, în raport de care, apare evidentă existența unui dezechilibru: în timp ce banca execută prestații standard, neinfluențate în niciun fel de valoarea soldului creditului, împrumutații achită față de aceasta un comision direct proporțional cu valoarea soldului creditului.

În acest fel, în opinia recurenților-reclamanți, împrumutatul plătește, de fapt, un supliment de dobândă, comisionul fiind o dobândă mascată.

Pe de altă parte, serviciile pretins prestate pentru administrarea creditului nu sunt descrise de intimata-pârâtă, astfel încât să permită consumatorului să ia cunoștință despre conținutul acestor servicii.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată că perceperea de către intimată a comisionului de administrare creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului și încalcă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contract, făcând aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, recurenții-reclamanți solicită instanței să dispună derularea în continuare a contractului, cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 13 noiembrie 2019, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 2 iulie 2019, s-a dispus, în cameră de consiliu, preschimbarea termenului de judecată la data de 6 noiembrie 2019, dată la care Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., reținând următoarele:

Motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, aspecte care nu pot fi reținute în cauză.

Costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale, iar dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.

Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecății, prevederea din contract cu privire la comisionul de procesare este clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de reclamanții consumatori prin semnarea contractului. Totodată, acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către reclamanți la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu poate fi reținută încălcarea cerințelor de claritate și transparență.

Termenii utilizați pentru stipularea comisionului de procesare sunt inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

Nu poate fi reținut argumentul recurenților-reclamanți în sensul că perceperea acestui comision este lipsită de contraprestație și, pe cale de consecință, clauza este lovită de nulitate, în temeiul dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864.

În mod legal instanța de apel a reținut că acest comision este perceput pentru procesarea cererii de credit, astfel cum este, de altfel, menționat în mod expres în contractul de credit.

Nu poate fi reținută nici critica invocată de către recurenții-reclamanți în sensul că instanța de apel nu a analizat în mod concret cerințele reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care, astfel cum reiese din hotărârea recurată, curtea a analizat toate criteriile la care face referire acest text de lege, inclusiv dezechilibrul semnificativ, din perspectiva cauzei Constructora Principado S.A. - C-226/12.

Înalta Curte apreciază că nici încasarea de către pârâtă a unui comision lunar de administrarea creditului de 0,15% aplicat la soldul creditului, clauză prevăzută la art. 6 pct. 6.2 din condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/29.04.2008, modificată prin art. 3 din actul adițional nr. x/14.10.2009, nu este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Astfel, creditul acordat pe o perioadă de 420 de luni, implică o serie de costuri legate de urmărirea, verificarea desfășurării acestui credit, respectiv cele legate de urmărirea ca ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate etc.

Din perspectiva art. 1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea condițiilor particulare ale convenției, neputând fi asimilat unei dobânzi mascate.

Comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestație din partea băncii, care constă în operațiunile de gestionare a contului de credit. Or, cuantumul comisionului și obligația de plată a acestuia a fost convenit prin clauze clare, asumate de părți și cunoscute încă de la momentul semnării contractului și menționat în mod distinct în contract, atât sub aspectul cuantumului, cât și a faptului că se percepe lunar.

Pe de altă parte, așa cum a reținut în mod legal și instanța de apel, existența comisionului de administrare apare reglementată prin art. 36 alin. (3) din O.U.G.. nr. 50/2010, act normativ care a transpus în legislația națională Directiva 2008/48/CEE privind contractele de credit pentru consumatori, situație în care inserarea respectivei clauze la momentul încheierii contractului (29.04.2008) nu doar că nu era interzisă de lege, dar nici ulterior amintitul comision nu a fost apreciat ca fiind unul abuziv.

Fiind indicat procentul de comision și suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

Astfel, comisionul de administrare este perceput în legătură cu activități efectiv prestate de bancă, a fost acceptat în cunoștință de cauză de consumatori, care au avut reprezentarea acestor costuri, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

De altfel, este de reținut și că în hotărârea pronunțată la data de 3 octombrie 2019 în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

De asemenea, prin hotărârea mai sus menționată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 680 din 3 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 680 din 3 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2019.