ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2315/2019

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 28 martie 2016, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâtele E. S.A. și F.., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei privind comisionul lunar de administrare de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a, clauză prevăzută la Capitolul V "Comisioanele și Costurile creditului" - pct. 5.1 lit. c) din Condițiile Speciale ale convenției de creditare încheiate sub nr. x la 24 martie 2008, în raport și cu art. III- punctul V- subpunctul 5.1 "Costuri luate în calcul la stabilirea valorii DAE" din actul adițional nr. x din data de 7 octombrie 2011;

- obligarea pârâtelor la plata sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, de la data încasării acestora și până în prezent, în echivalent în RON, în funcție de cursul oficial LEU/CHF stabilit de Banca Națională a României la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobânda ce urmează să fie calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia;

- constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei privind comisionul de acordare de 1.901,90 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului plătibil integral la data semnării contractului, clauză prevăzută la Capitolul V "Comisioanele și Costurile creditului" -pct. 5.1 lit. b) din Condițiile Speciale ale convenției de creditare încheiate;

- obligarea pârâtelor la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, de la data încasării acestuia și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU/CHF stabilit de Banca Națională a României la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, ce urmează sa fie calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda, stipulată în convenția de credit la art. IV "Dobânda" - pct. 4.3 referitoare la:

"creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel, să revizuiască nivelul dobânzii"

- obligarea pârâtelor la stabilizarea formulei de calcul a dobânzii, în raport cu prevederile art. 4.3 din Capitolul IV "Dobânda", respectiv, formula matematică de calcul a dobânzii: indicele de referință LIBOR la 6 luni + marja de 4.00% pe an, începând cu data de 2 martie 2009 până la data încheierii raporturilor contractuale dintre părți;

- obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de dobânda nedatorată, dintre formula de calcul a dobânzii anterior precizată și formulele de calcul practicate efectiv de pârâtă de la data încasării acestora și până în prezent, în echivalent în RON, în funcție de cursul oficial LEU/CHF stabilit de Banca Națională a României la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobânda ce urmează să fie calculată, de asemenea, de la data plății acesteia și până la data achitării efective a acesteia;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 5738 din 28 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b), referitoare la comisionul de acordare și 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 24 martie 2008.

A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele plătite cu titlu de comision de acordare și comision de administrare în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data perceperii și până la data restituirii.

A respins celelalte pretenții ca neîntemeiate.

Împotriva acestei soluții au formulat apel apelantele-pârâte E. S.A. și F..

Prin Decizia nr. 60/A din 16 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelantele-pârâte E. S.A. ȘI F.. împotriva Sentinței civile nr. 5738/28.09.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la data de 5 aprilie 2018 (conform datei poștei de pe plicul aflat la dosar), recurentele-pârâte E. S.A. și F..

Au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de apel formulate și respingerii cererii de constatare a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) și c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 24 martie 2008 și, implicit, a cererii de restituire a sumelor de bani percepute în temeiul acestor clauze.

Au mai solicitat obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei, conform art. 453 din C. proc. civ.

În cadrul recursului formulat, recurentele-pârâte au invocat nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurentele-pârâte au susținut că a instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, arătând că, în ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de acordare și cel de administrare, nu este îndeplinită niciuna din cele trei condiții cumulative prevăzute de acest act normativ pentru aprecierea ca abuzivă a unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii.

Au considerat că prin clauzele contestate nu se crează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și, în consecință, aceste clauze nu sunt abuzive

În acest sens, referitor la caracterul clar și inteligibil al clauzelor privind comisionul de acordare și cel de administrare, au apreciat că în mod eronat a considerat instanța de apel că terminologia folosită pentru redactarea clauzelor contestate este neclară, neinteligibilă ori incompletă.

Făcând trimitere la jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, au susținut că, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului său abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar și inteligibil, lipsit de echivoc.

În opinia recurentelor-pârâte, clauzele contestate îndeplinesc aceste cerințe deoarece sunt formulate clar și inteligibil din punct de vedere gramatical, iar pentru înțelegerea acestora, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, nu are nevoie de cunoștințe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înțelege consecințele economice ale acestor clauze asupra obligațiilor sale de plată în cadrul contractului de împrumut.

Au considerat că nu poate fi imputată recurentelor-pârâte o obligație ce va deveni scadentă în momentul exercitării unui drept din partea consumatorului, atâta timp cât, din partea cocontractantului nu a existat nicio manifestare a dreptului de a solicita lămuriri suplimentare cu privire la prevederile contractuale contestate, din partea acestuia neexistând vreo notă scrisă prin care, în faza precontractuală, să fi fost solicitate lămuriri suplimentare cu referire la clauzele care nasc suspiciuni, astfel că nu poate fi atrasă răspunderea profesionistului.

Recurentele-pârâte au considerat că și-au îndeplinit, în totalitate, obligația impusă de lege cu privire la caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, întrucât atitudinea consumatorului trebuia să fie una de minimă diligentă și responsabilitate față de actele juridice încheiate.

Sub un al doilea aspect, au considerat că, în virtutea legislației aplicabile (naționale și comunitare) clauzele referitoare la comisioane, atâta timp cât sunt neechivoce, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, întrucât acestea definesc obiectul principal al contractului de credit - prețul contractului.

Sub aspectul referitor la condiția impusă de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind negocierea, recurentele-pârâte au considerat că instanța de apel a realizat o interpretare greșită, deoarece oricare dintre clauzele contractuale contestate de către reclamanți puteau fi negociate, însă, în speță, din partea intimaților-reclamanți nu a existat o contra-ofertă sau vreo obiecție cu privire la vreuna din prevederile contractuale, aceștia fiind de acord cu varianta propusă de creditoare.

Au susținut că intimații-reclamanți nu au făcut dovada încercării de negociere a contractului de împrumut.

Dimpotrivă, arătând că, anterior semnării contractului de credit, consumatorilor le-a fost prezentată o ofertă de credit care conține toate informațiile privind costurile creditului, au precizat că aceste comisioane și valoarea lor sunt specificate atât în contractul de credit, cât și în graficul de rambursare, care face parte din contract.

Concret, s-au referit la faptul că, în graficul de rambursare este arătată suma lunară datorată cu titlu de comision de administrare, astfel că intimații-reclamanți au fost informați și au putut avea reprezentarea obligațiilor și consecințelor ce decurg din contractul de credit.

Privitor la caracterul preformulat al clauzelor, au menționat că acest contract de credit a fost încheiat în considerarea acordului de voință al părților, iar faptul că, în general, contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu poate conduce, în mod automat, la concluzia că, indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract.

Dimpotrivă, au precizat că utilizarea unui model de contract preformulat este o măsură obligatorie pentru instituțiile de credit, impusă de Banca Națională a României, modelele de contract fac parte din procedurile de creditare, iar utilizarea contractelor de adeziune nu este o măsură ilicită.

Or, în măsura în care intimații-reclamanți constatau că prețul acestui contract (reflectat inclusiv în comisioanele percepute de recurentele-pârâte) nu este convenabil, aceștia erau liberi să solicite modificarea clauzelor și să discute cu banca această posibilitate sau să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.

Astfel, recurentele-pârâte au susținut că respectivele clauze contestate nu pot fi considerate ca fiind clauze impuse, ci au fost negociate de către părțile contractante înainte de semnarea contractului de credit.

Au arătat că intimații au avut posibilitatea de a opta între mai mult tipuri de credite existente pe piața financiar-bancară sau de a solicita în scris negocierea clauzelor pe care le considerau dezavantajoase privitoare la oferta subscrisei, acesta fiind un alt aspect care demonstrează îndeplinirea condiției existentei posibilității de negociere.

Cu toate acestea, intimații-reclamanți nu au solicitat în faza precontractuală lămuriri și nici negocierea clauzelor pe care le contestă în prezenta cauză.

Recurentele-pârâte au subliniat că, în timp ce creditoarea și-a respectat obligația de a prezenta elementele esențiale ale contractului, încă de la momentul de la care a fost transmisă oferta de credit, intimații-reclamanți au ales să rămână pasivi și să citească contractul, cel mai probabil într-un moment ulterior semnării.

Prin urmare, au considerat că intimații-reclamanți au acceptat, în cunoștință de cauză, clauzele contractului de credit, având anterior posibilitatea de negocia clauzele și/sau formula lămuriri și/sau obiecțiuni, posibilitate la care nu au recurs.

Au conchis, sub acest aspect, că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut caracterul nenegociat al contractului de credit.

Un al patrulea aspect a vizat greșita interpretare de către instanța de apel a condiției privind dezechilibrul contractual, recurentele-pârâte făcând trimitere la textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și la cel al art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

În acest sens, recurentele-pârâte au susținut că, atâta vreme cât clauzele contractuale sunt exprimate în mod clar și intelegibil - condiție îndeplinită în cauză - prețul contractului, reflectat în tipul de comisioane, nu poate face obiectul analizei, din perspectiva naturii sale abuzive.

Au precizat că legiuitorul sancționează o clauză doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, nu și în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, au arătat că, potrivit doctrinei, contractul semnificativ dezechilibrat este un contract care și-a pierdut utilitatea socială și personală, astfel că, partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat, încă de la data încheierii contractului.

Or, în speță, o astfel de dovadă nu a putut fi făcută de către intimații-reclamanți, ținând cont de împrejurarea că aceștia au cunoscut, încă dinainte de momentul încheierii contractului, termenii în care acesta urma să se deruleze, acceptați în cunoștință de cauză.

Pornind de la ideea că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj, ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului, recurentele-pârâte au apreciat că părțile au cunoscut la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația intimaților este una cu executare succesivă.

Tot astfel, au susținut că perceperea comisioanelor este exprimată clar și fără echivoc și a fost însușită de împrumutați prin semnarea contractului de credit, devenit astfel lege între părțile contractante.

Or, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, au considerat că ar trebui să fim în prezența lipsei unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.

În acest sens, recurentele-pârâte au susținut că obligațiile ce sunt de natura contractelor de credit bancar sunt în deplină concordanță cu regimul juridic general prevăzut de legea civilă română pentru contractele de împrumut, neputându-se reține faptul că împrumutații au fost plasați într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

Precizând că recurentele-pârâte și-au asumat și, ulterior, și-au îndeplinit obligația de acordare a împrumuturilor în moneda și în cuantumul solicitat, au apreciat că intimații-reclamanți au, la rândul lor, îndatorirea de a-și respecta obligațiile asumate.

Au subliniat și împrejurarea că, în cauză, cei care au avut inițiativa încheierii contractului de credit au fost intimații-reclamanți, aspect demonstrat prin cererea de credit formulată și depusă la dosarul cauzei, astfel că nu se poate susține că recurentele i-au determinat, în vreun fel, să încheie contractul de credit, ci acesta a fost încheiat în urma manifestării de voință decisive a intimaților-reclamanți.

Au mai precizat că intimații-reclamanți nu au făcut în cauză dovada unor practici comerciale înșelătoare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituită de art. 1.899 alin. (2) din C. civ. din 1864, astfel că, în opinia recurentelor-pârâte, condiția inserării unor clauze contrare cerințelor bunei credințe nu este îndeplinită în cauză.

Recurentele-pârâte au mai susținut, contrar opiniei instanței de apel, că textul clauzei privind comisionul de acordare este neechivoc, fiind menționată expres suma datorată cu acest titlu, exprimată ca procent din valoarea totală a creditului, astfel încât, întinderea obligației era cunoscută clar din momentul primirii ofertei de creditare și din momentul încheierii contractului, chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.

Arătând că acele cheltuieli inerente demersurilor precontractuale sunt caracterizate de o utilitate distinctă de cea a garanțiilor constituite în vederea asigurării executării obligațiilor contractuale, au făcut referire la Decizia nr. 608 din 23 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care s-a reținut faptul că utilitatea comisionului derivă dintr-o simplă analiză textuală a clauzei.

Sub alt aspect, recurentele au considerat că semnificația termenului "acordare" este lipsită de orice echivoc și subsumează justificarea perceperii, astfel că au acționat conform exigențelor obligației de informare, întrucât, toate detaliile au fost specificate particularizat în cadrul ofertei de credit, lipsa solicitării unor informații suplimentare, precum și renunțarea la beneficiul termenului (interval temporal prevăzut în folosul consumatorilor, în care aceștia aveau posibilitatea de a reflecta asupra acordării consimțământului la perfectarea raportului juridic în condițiile prezentate de Bancă) constituind o consecință exclusivă a voinței intimaților, aspect care nu poate fi imputabil recurentelor-pârâte.

Au menționat că acest comision de acordare a creditului reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului și este acordat în urma analizei economico - financiare a solicitantului de credit, iar clauza referitoare la comisionul de acordare este clară (exprimată atât numeric, cât și procentual) și, în consecință, intimații-reclamanți au cunoscut obligația de a achita acest comision la data semnării contractului de credit.

Precizând că respectivul comision de acordare corespunde activităților pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem și punerea la dispoziția clientului a sumelor acordate prin facilitățile de credit aprobate (cu titlu exemplificativ: negocierea, întocmirea și semnarea, în fata notarului, atunci când este cazul, a documentației contractuale - contracte de credit, contracte de garanție; implementarea în sistem a facilității de credit; urmărirea prezentării de către client a tuturor documentelor ce atestă dreptul său de proprietate asupra imobilelor achiziționate cu sumele acordate în temeiul facilitații de credit; urmărirea înscrierii garanțiilor băncii în registrele de publicitate corespunzătoare;

punerea sumelor reprezentând facilitatea de credit la dispoziția clientului), recurentele-pârâte au considerat că nu există niciun argument din care să rezulte caracterul abuziv al clauzei în discuție, motiv pentru care solicitarea constatării nulității absolute a acesteia și restituirea sumelor încasate cu acest titlu este neîntemeiată.

Sub un alt aspect, recurentele-pârâte au susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul abuziv al comisionul de administrare.

Au arătat că prevederea contestată este redactată într-un procent matematic, respectiv 0,15% din soldul curent, a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, iar caracterul transparent al comisionului de administrare rezultă din menționarea expresă în graficul de rambursare a cuantumului lunar, nefiind necesar un calcul elaborat sau o dificultate pentru un consumator responsabil.

Totodată, au susținut că, din însăși denumirea comisionului, rezultă scopul pentru care a fost perceput, constând în efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunară a situației creditului.

În acest sens, recurentele-pârâte au enumerat, cu titlu exemplificativ, o serie de operațiuni care intră în activitatea de administrare a creditului.

Fiind o contraprestație pentru punerea la dispoziție a creditului, au opinat că acest comision nu poate fi, în raport cu rațiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

În consecință, având în vedere toate cele de mai sus, au susținut că perceperea comisionului de administrare nu este abuzivă și nu creează un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți, cu atât mai mult cu cât, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori stabilește, în mod expres, prin art. 36, posibilitatea perceperii comisionului de administrare.

La data de 4 mai 2018 (plic poștal aflat la dosar recurs), intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și, pe cale de consecință, menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei pronunțate de instanța de control judiciar, cu privire la capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 5.1 lit. b) și c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 24 martie 2008.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, fixând termen pentru soluționarea acestuia la data de 17 ianuarie 2019, în ședință publică.

Prin încheierea din Cameră de Consiliu pronunțată la data de 2 iulie 2019, Înalta Curte a preschimbat termenul stabilit la data de 17 ianuarie 2020 în vederea soluționării recursului, pentru data de 6 decembrie 2019.

Analizând recursul declarat de recurentele-pârâte prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În cauză, intimații-reclamanți au formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, contestând mecanismul contractual referitor la dobândă, solicitând eliminarea clauzei privind modificarea unilaterală a dobânzii, și clauzele referitoare la comisioane, în sensul că au solicitat eliminarea, ca fiind abuzive a comisionului de acordare credit și a comisionului de administrare.

În cadrul recursului formulat, recurentele-pârâte au invocat nelegalitatea deciziei atacate, în temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, reluând criticile invocate și în apel, recurentele-pârâte au arătat, în esență, încălcarea sau greșita interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, arătând că, în ceea ce privește atât clauza privind comisionul de acordare, cât și cea referitoare la comisionul de administrare, nu este îndeplinită în cauză niciuna din cele trei condiții cumulative prevăzute de acest act normativ pentru aprecierea acestor clauze ca abuzive.

Recurentele-pârâte au invocat sub un prim aspect, nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, care a menținut soluția primei instanțe în privința unei nejustificate calificări a clauzelor contestate, ca fiind abuzive, din perspectiva nenegocierii acestora cu intimații-reclamanți,

Sub un al doilea aspect, au susținut că instanțele de fond și de apel ar fi trebuit să excludă de la analiză clauzele privind comisionul de acordare și de administrare, deoarece acestea definesc obiectul principal al contractului de credit - prețul contractului.

O a treia critică a vizat nelegalitatea deciziei instanței de apel prin care a fost menținută hotărârea primei instanțe sub aspectul constatării caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, sub aspectul neîndeplinirii exigențelor obligației de informare ce revenea recurentelor-pârâte.

Sub un al patrulea aspect, recurentele-pârâte au arătat că în mod greșit a stabilit instanța de apel că în speță este îndeplinită condiția inserării unor clauze contrare cerințelor bunei credințe, argument ce a condus, în mod nelegal, la aprecierea că în cauză există unui dezechilibru semnificativ între prestațiile stabilite în sarcina părților.

O critică distinctă, dar subsumată celei anterior menționate, prin legătura strânsă cu condiția dezechilibrului semnificativ, a vizat nelegala menținere a hotărârii fondului, sub aspectul constatării caracterului echivoc și al limbajului neclar al textelor din Capitolul V - pct. 5.1 lit. c) și, respectiv, pct. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 24 martie 2008, care instituie comisioanele de acordare și, respectiv, de administrare credit.

Referitor la critica recurentelor-pârâte privind greșita calificare, ca abuzive, a clauzelor contestate, din perspectiva nenegocierii acestora cu intimații-reclamanți, Înalta Curte constată că argumentele prezentate de recurente nu pot fi primite.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de bancă, în privința căruia consumatorul poate doar să adere sau nu la el, neputând să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale anterior menționate rezultă că legiuitorul acordă preferință modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.

S-a apreciat recurenta nu a fost în măsură să prezinte dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu consumatorii, în ceea ce privește conținutul clauzelor privind comisioanele de acordare și administrare credit și că aceștia ar fi putut să le influențeze conținutul.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contra-ofertă sau de a discuta stipularea unei clauze și nici nu se limitează la posibilitatea clientului de a alege oferta altor instituții de creditare, ci implică ocazia oferită consumatorului de a influența efectiv conținutul clauzelor, situație nerealizată în cauză.

Or, această constatare a instanței de apel privește, în mod evident, situația de fapt, astfel că nu poate fi repusă în discuție în cadrul căii de atac a recursului, aflându-se în afara domeniului de analiză a legalității permis de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.

Hotărârea atacată a fost criticată și pentru greșita aplicare a legii în ceea ce privește criteriile de excludere de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare și comisionul de administrare, susținându-se că acestea definesc obiectul principal al contractului de credit - prețul contractului și, astfel, nu pot face obiectul unei atare analize.

Se reține că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Instanța supremă apreciază că, în speță, în raport cu textul legal evocat, în mod corect a observat Curtea de Apel că, în ceea ce privește clauzele inserate la pct. 5.1 lit. c) și, respectiv, pct. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 24 martie 2008, încheiat de părți, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiții, se constată că în mod just a apreciat instanța de apel că examenul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare este posibil în speță, astfel de clauze neputând fi asimilate obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestația esențială a convenției de credit (suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului), ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Din această perspectivă, motivul de recurs analizat este nefondat.

Nefondată este și critica privind nelegalitatea deciziei instanței de apel, sub aspectul soluției pronunțate cu privire la îndeplinirea de către recurentele-pârâte a exigențelor obligației de informare, în legătură cu caracterul abuziv al comisionului de acordare.

În cadrul acestei critici, recurentele-pârâte au susținut că au acționat conform exigențelor impuse de această obligație de informare, întrucât toate detaliile au fost specificate particularizat în cadrul ofertei de credit, intimații-reclamanți nu au solicitat informații suplimentare și au renunțat la beneficiul termenului în care aceștia aveau posibilitatea de a reflecta asupra acordării consimțământului la perfectarea raportului juridic în condițiile prezentate de ofertă.

Înalta Curte constată că, în speță, în cadrul analizei realizate de instanțele de fond, nu se regăsesc considerații de natură să afirme o încălcare a obligației de informare a recurentelor-pârâte, în legătură cu comisionul de acordare, astfel că o astfel de critică nu poate fi reținută.

În privința criticilor referitoare la nelegala menținere a hotărârii fondului sub aspectul constatării caracterului echivoc și al limbajului neclar al textelor din Capitolul V - pct. 5.1 lit. c) și, respectiv, pct. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 24 martie 2008, care instituie comisioanele de acordare și, respectiv, de administrare, Înalta Curte reține că în cauză, ambele instanțe de fond au efectuat o analiză incompletă a motivelor invocate în cerere și, respectiv, în cadrul motivelor de apel, întrucât, din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzelor din convenția de credit amintită, analiza s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisioanelor în discuție, nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

Se constată, în acest sens, că decizia instanței de apel reține, în privința celor două tipuri de comisioane, că:

"în prezentul litigiu neîndeplinirea condiției bunei credințe decurge din stipularea unei clauze pentru o prestație ce nu a fost definită, fapt ce înfrânge principiul consacrat de prevederile art. 969 - 970 C. civ.." .

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, analiza realizată de instanțele de fond și de apel asupra caracterului clar și inteligibil al clauzelor privind comisionul de acordare și comisionul de administrare s-a limitat la necesitatea prevederii în clauzele pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de acordare și, respectiv, comision de administrare.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, instanța de apel nu a raportat analiza efectuată acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzelor care prevăd comisionul de acordare și, pe acela de administrare, reținând, totuși, caracterul abuziv al acestor clauze, fără a realiza și o analiză corelativă a producerii, în detrimentul consumatorului, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în contradicție cu cerința bunei-credințe.

În consecință, în speță s-a reținut în mod nelegal aplicarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanța de apel.

Pentru aceste considerente, sub aspectul analizat, se constată întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului și casării deciziei atacate, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare și de administrare credit.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte E. S.A. și F. împotriva Deciziei civile nr. 60/A din 16 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2019.

GGC - MM