ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 676/2019

Ședința publică din data de 26 martie 2019

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13 mai 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat-o în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 57, art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004, Normele B.N.R. nr. 17/2003, decizia CJ.U.E în cauza C-26/13 Arpad Kasler și Hajnalka Kaslerne Rabai/OTP Jelzalogbank ZrtP, art. 57-59 și art. 73-75, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E., art. 966-970 din C. civ. de la 1864.

La termenul de judecată din 21 septembrie 2016, în baza dispozițiilor art. 78 alin. (3) C. proc. civ. a fost introdusă în cauză, în calitate de reclamantă, codebitoarea din contractul de credit în litigiu, C., care, prin cererea depusă la dosar la 3 octombrie 2016, a solicitat admiterea acțiunii introductive.

Prin sentința civilă nr. 8101 din 28 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată. A admis cererea de intervenție formulată de codebitoarea C.. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare a creditului, prevăzută la art. 2.3 din Condițiile speciale de creditare din Contractul de credit nr. x din 25 septembrie 2008 și a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 3.030,40 CHF, achitată cu titlu de comision de acordare, precum și dobânda legală calculată la această sumă de la data plății - 29 septembrie 2008 și până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON. A respins în rest cererea formulată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Totodată, reclamantul A. a declarat apel incident împotriva aceleiași sentințe.

Prin decizia civilă nr. 1254 A din 4 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat atât apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A., cât și apelul incident formulat de apelantul-reclamant A..

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Reclamantul A. a declarat recurs incident.

În dezvoltarea criticilor formulate, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că în mod eronat s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.11 lit. a) din convenția de credit privind comisionul de acordare a creditului.

Sub acest aspect, a arătat în principal că instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să rețină argumentele sale referitoare la neîndeplinirea condițiilor reglementate de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Concretizând, a precizat că rezultă caracterul negociat al clauzei vizând comisionul de acordare credit din faptul că nu în toate contractele de acest tip cuantumul acestui comision este identic, existând și cazuri în care nici nu este perceput acest tip de comision. De asemenea, a susținut că, și în eventualitatea nenegocierii acestei clauze, aspectul nu îi poate fi imputat, întrucât relevă neglijența clientului împrumutat.

De asemenea, autoarea recursului a notat că nu este necesară stipularea în contractul de credit a unor prevederi care să justifice perceperea acestui comision, întrucât finalitatea sa rezultă din însăși denumirea uzitată, aceea de comision de acordare a creditului.

A mai arătat că la momentul încheierii contractului de credit în litigiu nu exista nicio prevedere legală care să îl interzică, iar perceperea acestui comision are drept cauză juridică analiza documentației referitoare la contractul de credit.

În opinia autoarei, clauza privind comisionul de acordare a creditului este exprimată din punct de vedere matematic în mod clar și precis, motiv pentru care a apreciat că nu creează un dezechilibru contractual semnificativ.

Față de cele anterior expuse, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului propriu, casarea deciziei atacate în limita criticilor formulate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin rezoluția de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs formulată de pârâtă nu are anexate exemplare pentru comunicare, înscrisurile invocate în susținerea căii de atac, delegația consilierului juridic semnatar al cererii și nici dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 352,56 RON, stabilită potrivit art. 24 alin. (2), raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, calculată astfel: 12.002,50 RON = 3.030,40 CHF x 3,9607 RON, la cursul BNR din 30 octombrie 2017.

În aceste condiții, prin adresa comunicată recurentei la 3 ianuarie 2018 i s-a pus în vedere să complinească lipsurile mai sus arătate, urmând să achite taxa judiciară de timbru și la suma precizată reprezentând valoarea dobânzii legale aferente sumei de 3.030,40 CHF, calculată de la 29 septembrie 2008 până data declarării recursului.

Acestor obligații recurenta-pârâtă li s-a conformat prin depunerea la 15 ianuarie 2018 a unor note de ședință, aflate la dosar, în cuprinsul cărora a indicat suma de 3.212,35 RON ca fiind valoarea dobânzii legale aferente sumei de 3.030,40 CHF în intervalul de referință. La notele de ședință a anexat un exemplar al memoriului de recurs, în vederea comunicării, împuternicirea avocațială dată C.I.A. D. și dovezile achitării taxelor judiciare de timbru în cuantum de 352,56 RON și 114,93 RON, aflate la dosar.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți la 19 și 25 ianuarie 2018, conform proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, iar reclamantul A., la 16 februarie 2018, a depus recurs incident și întâmpinare la recursul pârâtei, memoriul aflându-se la filele x.

Pe cale de întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâta B. S.A. și menținerea hotărârii atacate în ceea ce privește admiterea capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare credit, respectiv la obligarea pârâtei să-i restituie suma de 3.030 CHF și dobânda aferentă.

Prin recursul incident declarat, reclamantul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat modificarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, respectiv a celui privind stabilizarea și aplicarea, pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF-RON egal cu cel de la momentul semnării, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit (2,2991 RON), sume la care să se calculeze și dobânda legală aferentă, de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la restituirea lor integrală de pârâtă.

În motivarea recursului a fost criticată în esență hotărârea pronunțată de instanța de apel pentru greșita aplicare a principiului nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864 (text legal apreciat de recurent a avea caracter supletiv), recurentul arătând că interpretarea acestui principiu nu se bazează pe circumstanțele avute în vedere la edictarea normei, este străină de scopul pentru care norma a fost adoptată și nu exclude abuzul de putere economică.

A fost criticată hotărârea și pentru că instanța de prim control judiciar a exclus de la control clauza de risc valutar, recurentul susținând că este incorectă, sub acest aspect reținerea că un asemenea control ar contraveni art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În cadrul aceleiași a doua critici, recurentul a susținut și că instanța de apel a greșit atunci când a apreciat că obligația de informare interesează doar sub aspectul aplicării art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. A subliniat că din contractul de împrumut încheiat cu banca lipsește cu desăvârșire orice informație privind posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscul care decurge de aici.

O altă critică dezvoltată vizează considerentele în care instanța de apel a reținut că în speță nu își găsesc aplicare statuările din cauza C-26/13, recurentul-reclamant susținând opinia contrară, sens în care a arătat că și în cazul său, ca și în cel în legătură cu care s-a pronunțat C.J.U.E. moneda elvețiană nu a reprezentat moneda efectiv împrumutată, ci o monedă-etalon.

Ultima dintre criticile formulate de recurent privește neaplicarea de către curtea de apel a teoriei impreviziunii, autorul arătând că acceptarea de către debitor a posibilității unei evoluții defavorabile a monedei nu poate fi interpretată în sensul de a accepta posibilitatea ca sumele împrumutate și estimate inițial să crească nelimitat.

Întâmpinarea și recursul incident au fost comunicate recurentei-pârâte la 26 februarie 2018, așa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar și intimatei-reclamante C., la 27 februarie 2018, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar.

La 13 martie 2018, întâmpinarea depusă de pârâtă în combaterea recursului incident a fost înregistrată la dosar la filele x și a fost comunicată recurentului-reclamant și intimatei-reclamante la 19 martie 2018, conform dovezii de înmânare aflată la fila x, fără ca aceștia să formuleze răspuns la întâmpinare.

La 3 septembrie 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar - filele x - o cerere prin care a solicitat instanței supreme să ia act de declarația de renunțare la judecata litigiului dedus judecății formulată de reclamanții A. și C. și autentificată sub nr. x din 22 august 2018 la S.P.N "Ad solemnitatem" de notarul public E..

Verificarea declarației anterior evocate exhibă faptul că reclamanții au declarat expres și irevocabil că renunță la judecata cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și că au solicitat instanței supreme să ia act de renunțare și să anuleze în tot hotărârile pronunțate anterior în dosarul menționat. Totodată, autorii recursului au mandatat-o pe pârâta B. S.A. să depună declarația de renunțare la dosarul cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din Camera de Consiliu de la 13 noiembrie 2018 a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., punându-le în vedere că au dreptul să depună în 10 zile de la comunicare puncte de vedere asupra raportului.

Părțile nu au înțeles în speță să uzeze de acest drept.

Analizând actele dosarului, la termenul din 26 martie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat și reținut următoarele:

La 3 septembrie 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar - filele x - o cerere prin care a solicitat instanței supreme să ia act de declarația de renunțare la judecata litigiului dedus judecății formulată de reclamanții A. și C. și autentificată sub nr. x din 22 august 2018 la S.P.N "Ad solemnitatem" de notarul public E..

Conform art. 406 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială. Totodată, dispozițiile art. 406 alin. (5) C. proc. civ. prevăd și dreptul reclamantului de a renunța la judecata cererii de chemare în judecată în apel sau în căile extraordinare de atac, precum și soluțiile pe care instanța le poate pronunța în acest caz.

Manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată reprezintă o desistare, un act de dispoziție al părții, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Constatând că recurenta-pârâtă B. S.A. a depus la dosar declarația autentificată a recurentului-reclamant A. și a intimatei-reclamante C. cu privire la renunțarea acestora la judecata cererii de chemare în judecată, potrivit art. 406 C. proc. civ., față de manifestarea de voință a reclamanților, având în vedere și acordul intimatei-pârâte, conform art. 406 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea motivelor de recurs și, în temeiul art. 406 alin. (5) C. proc. civ., urmează să admită atât recursul principal, cât și recursul incident, să ia act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și C. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și să anuleze în tot hotărârile pronunțate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. și recursul incident declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 1254 A din 4 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Ia act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și C. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și, în consecință:

Anulează decizia civilă nr. 1254A din 4 septembrie 2017 și decizia civilă nr. 2171A din 27 noiembrie 2017, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Anulează sentința civilă nr. 8101 din 28 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2019.