ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2400/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 28 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. prin C. S.A., pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța:

a. să oblige pârâta să convertească în RON, creditul acordat în baza contractului de credit bancar nr. x/22.05.2008, în valoare de 196.300 CHF, la cursul BNR 2,2430 RON, practicat de bancă la data semnării contractului;

b. să dispună înghețarea cursului valutar, pentru plățile aferente contractului de credit bancar nr. x/22.05.2008, utilizând în acest scop cursul de schimb BNR CHF-RON 2,2430, de la data de 22.05.2008;

c. să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate fără drept, rezultate din diferența de curs valutar, de la data 22.05.2008 până la data de 14.08.2015 (data situției anexate);

d. să oblige pârâta la restituirea sumelor începând cu data de 14.08.2015 (data până la care este prezentată situația anexată) până la data rămânerii definitive a soluției instanței de judecată;

e. să oblige pârâta la eliminarea acestor clauze din contract și la recalcularea ratelor, de la momentul acordării creditului, până la sfârșitul perioadei contractuale, respectiv 14.05.2038, la cursul BNR de 2,2430 CHF-RON, practicat de către aceasta la data de 22.05.2008.

a. să oblige pârâta la înghețarea dobânzii fixe la 6,99 %;

b. să oblige pârâta la calcularea și restituirea sumelor încasate fără drept, peste dobânda de 6,77% (așa cum rezultă din adresa pârâtei, înregistrată sub nr. x/02.09.2015);

c. să elimine clauza referitoare la dobânda variabilă;

d. să elimine clauzele referitoare la dobânda penalizatoare, prevăzute la art. 5, pct. 5.7 și 5.8.

a. să oblige pârâta la restituirea sumei de 3926 CHF, la cursul BNR din data plății, reprezentând comision de acordare;

b. să elimine clauza referitoare la comisionul de acordare de 2%, aplicat la valoarea creditului, prevăzută de art. 6, pct. 6.1 lit. b);

c. să elimine clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată, prevăzut de art. 6, pct. 6.1 lit. c);

d. să elimine clauzele referitoare la art. 6, pct. 6.1 lit. d), pct. 6.2 și 6.3.

În drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, art. 4 și urm. din Directiva 93/13/1993/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, O.G. nr. 13/2011, C. proc. civ.

Prin cererea depusă la data de 16 noiembrie 2015, ca urmare a adresei emise de instanță în vederea regularizării cererii de chemare în judecată, reclamanta și-a precizat obiectul capătului 1 de cerere, în sensul că a indicat ca fiind contestată clauza prevăzută la art. 1 din contractul de credit nr. x/22.05.2008.

În ceea ce privește capătul 2 de cerere, referitoare la constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a art. 5, pct. 5.1, 5.2 și următoarele din contract, privind dobânda variabilă și a art. 5, pct. 5.7, 5.8, privind dobânda penalizatoare (capăt principal, la care au fost formulate ca accesorii, și capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la înghețarea dobânzii fixe la 6,99 %; obligarea pârâtei la calcularea si restituirea sumelor încasate fără drept, peste dobânda de 6,77%; eliminarea clauzei referitoare la dobânda variabilă; eliminarea clauzelor referitoare la dobânda penalizatoare), reclamanta a precizat că renunță la judecarea acestuia.

Prin sentința civilă nr. 2385 din 11 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 8 martie 2016, sub nr. x/2016.

La termenul din 22 aprilie 2016, reclamanta, prin avocat, a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a arătat faptul că, la data de 23.11.2015, B. a cedat toate drepturile sale în favoarea C. S.A., depunând la dosarul cauzei o notificare în acest sens. Totodată, a arătat că acest contract de cesiune a intervenit după momentul introducerii cererii de chemare în judecată, motiv pentru care consideră că nu se mai impune citarea B., singura pârâtă fiind C. S.A.

La termenul din 20 mai 2016, Tribunalul, față de cererile depuse de reclamantă, a luat act că pârâtă în prezenta cauză este C. S.A. cu care a fost încheiat contractul de credit, a încuviințat reclamantei proba cu înscrisurile depuse la dosar și, constatând finalizată etapa cercetării procesului, a acordat cuvântul în dezbateri pe fond.

Reclamanta, prin avocat, a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată, să se constate caracterul abuziv cu consecința nulității absolute a clauzelor referitoare la valuta creditului, respectiv riscul valutar și/sau aplicarea impreviziunii la prezenta cauză, să se dispună obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat de bancă, să se dispună înghețarea cursului valutar pentru plățile aferente contractului de credit utilizând în acest scop cursul de schimb BNR CHF/RON de 2,2430 de la momentul acordării creditului, respectiv 22.05.2008, să se dispună restituirea sumelor încasate fără drept de la data de 22.05.2008 până la data de 14.08.2015, să se constate caracterul abuziv, cu consecința nulității absolute a art. 5 pct. 5.1, 5.2 și următoarele din contract, referitoare la dobânda variabilă și a art. 5 pct. 5.7, 5.8 privind dobânda penalizatoare, precum și a art. 6 pct. 6.1 lit. b), lit. c), lit. d), pct. 6.2 și pct. 6.3 din contractul de credit bancar, cu cheltuieli de judecată constând în onorariul avocațial.

Prin sentința civilă nr. 3755 din 17 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă admis în parte cererea de chemare în judecată, precizată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6 pct. 6.1 lit. d), pct. 6.2 și pct. 6.3 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/22.05.2008 și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, obligând, totodată, pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei soluții, Tribunalul a reținut că, prin cererea precizatoare depusă la data de 16.11.2015, ca urmare a adresei emise de instanță în vederea regularizării cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că nu mai solicită judecarea capătului 2 de cerere, având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a art. 5, pct. 5.1, 5.2 și următoarele din contract, referitoare la dobânda variabilă și a art. 5, pct. 5.7, 5.8 privind dobânda penalizatoare - atât a acestui capăt principal, cât și a celor accesorii: obligarea pârâtei la înghețarea dobânzii fixe la 6,99 %; obligarea pârâtei la calcularea și restituirea sumelor încasate fără drept, peste dobânda de 6,77%; eliminarea clauzei referitoare la dobânda variabilă; eliminarea clauzelor referitoare la dobânda penalizatoare, prevăzute la art. 5, pct. 5.7 și 5.8.

Astfel, având în vedere obligațiile stabilite de instanță în sarcina reclamantei în legătură cu acest capăt de cerere, de a indica în mod clar obiectul său și valoarea dobânzii ce se solicită a fi restituită, Tribunalul a reținut faptul că reclamanta a precizat că renunță la judecata acestui capăt de cerere. Totodată, instanța a reținut că această manifestare de voință reprezintă, în realitate, o restrângere a obiectului acțiunii, care a permis continuarea procedurii prealabile prevăzute de art. 200 și următoarele C. proc. civ. pentru celelalte pretenții ale reclamantei, respectiv comunicarea de către instanță a cererii de chemare în judecată către pârâtă. S-a mai arătat și că faptul că reclamanta nu poate reveni asupra acestei manifestări de voință, întrucât ar însemna să se eludeze, astfel, prevederile art. 200 alin. (4) C. proc. civ.

Prin urmare, Tribunalul a reținut că acele clauze prevăzute la art. 5, pct. 5.1, 5.2 și următoarele, respectiv art. 5, pct. 5.7, 5.8 din contractul de credit nr. x/22.05.2008 nu vor face obiectul analizei instanței, învestită de reclamantă doar cu soluționarea cererii de constatare a caracterului abuziv al art. 1, art. 6 pct. 6.1 lit. b), c), d), pct. 6.2 și pct. 6.3 din contract.

Împotriva acestei sentințe, la data de 24 mai 2017, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată și, ulterior, precizată, cu acordarea cheltuielilor de judecată în integralitate pentru fond și apel.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 20 iunie 2017.

La primul termen de judecată din 3 octombrie 2017, apelanta-reclamantă, prin avocat, a solicitat proba cu înscrisuri, respectiv cele aflate deja la dosarul cauzei și, totodată, în raport de pronunțarea deciziei de către C.J.U.E. în cauza Andriciuc, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 254 C. proc. civ., a solicitat proba cu interogatoriul intimatei-pârâte, probe pe care instanța de apel le-a încuviințat.

La termenul din 9 ianuarie 2018, față de lipsa răspunsului intimatei-pârâte la interogatoriu, Curtea, la solicitarea apelantei-reclamante, prin avocat, a constatat incidența dispozițiilor art. 358 C. proc. civ.. Totodată, constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul pe cererea de apel.

Apelanta-reclamantă, prin avocat, a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii în tot, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată ocazionate de judecata în fond a cauzei, iar, în ceea ce privește apelul, a arătat că își rezervă dreptul de a le solicita pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 174 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 3755 din 17.06.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 174 din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare Curții de Apel București, în vederea schimbării în parte a sentinței de fond, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată și, ulterior, precizată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a reiterat criticile din apel, susținând, în esență, că instanța de apel, în succinta și generica motivare a deciziei recurate, nu a ținut cont de solicitările apelantei și nu a individualizat motivarea soluției asupra fiecărei pretenții în parte.

Totodată, a arătat că instanța de apel avea obligația să aplice dispozițiile art. 358 C. proc. civ., incidente în speță, astfel că refuzul nejustificat de a răspunde la întrebările menționate din interogatoriu nu pot reprezenta decât o mărturisire deplină și o recunoaștere a situației expuse sau cel puțin ca un început de dovadă în folosul recurentei, prezumțiile putând fi folosite în completarea probatoriului. Or, curtea de apel nu s-a pronunțat în acest sens prin hotărârea recurată.

În altă ordine de idei, a precizat că, deși instanța de fond a constatat în considerente nenegocierea contractului de credit, cu consecința valabilității prezumției caracterului nenegociat al clauzelor contestate, instanța de apel a subliniat faptul că un contract de adeziune nu ar fi în mod automat abuziv, fiind necesară verificarea condițiilor care conduc la caracterul abuziv al acestuia.

Față de respingerea solicitării privind constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute de art. 6.1 lit. b) și art. 6.1 lit. c) din contractul de credit, recurenta-reclamantă susține că, în raport de prevederile art. 3 din Directiva nr. 93/13 și art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, aceste clauze sunt abuzive, deoarece nu au fost negociate individual, fiind redactate în prealabil.

A mai arătat faptul că instanța de apel a reluat motivarea hotărârii față de solicitările reclamantei din capătul 3 al cererii, respectiv clauza referitoare la comisionul de acordare credit, prevăzută la art. 6.1 lit. b) din contract, reținând faptul că aceste clauze "nu se pot încadra în noțiunea de obiect principal al contractului, dat fiind că prestația nu are caracter esențial, aspect care rezidă din faptul că acest comision este perceput în schimbul activităților efectuate de bancă pentru acordarea creditului."

Recurenta arată că instanțele de fond au reținut faptul că respectivul comision de acordare credit în cuantum de 2% din valoarea totală a creditului este un comision determinat, raportat la o suma determinată, astfel că ar fi fost ușor pentru consumator să prefigureze acest lucru, fără a fi necesar a avea cunoștințe de specialitate.

Consideră că omisiunea băncii de a defini/prezenta clientului consumator mediu, serviciile pentru care încasează comisioane, echivalează cu lipsa de informare a clientului și încălcarea drepturilor acestuia, așa cum sunt stabilite de art. 45 din Legea privind Codul Consumului nr. 296/2004.

Contrar susținerilor instanțelor inferioare, recurenta arată că nu este precizat serviciul/prestația bancară pentru care acest comision s-a încasat. Această situație, alături de faptul că nu este definit în contract ce înseamnă comisionul de acordare, conduce, în opinia recurentei, la concluzia că reprezintă o sursă de venit substanțială și nejustificată pentru intimata-pârâtă, respectiv, așa cum s-a reținut în jurisprudență, dobânda "mascată", câtă vreme este raportat la soldul creditului. Or, instanțele au omis sa efectueze o analiză a acestor aspecte.

Reiterează faptul că, respectiva clauză referitoare la comisionul de acordare este o clauză abuzivă în raport de prevederile art. 3 din Directiva nr. 93/13 și art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, ceea ce determină aplicarea sancțiunii nulității absolute, deoarece nu a fost negociată individual, fiind redactată în prealabil. Arată că acest comision este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, încasat la momentul acordării acestuia, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori cu privire la destinația acestuia, nu este exprimată în mod clar și inteligibil, caracterul abuziv al acestei clauze putând fi hotărât prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Referitor la comisionul de rambursare anticipată prevăzut de art. 6 pct. 6.1 lit. c), recurenta susține că acesta reprezintă tot un cost introdus în mod nelegal de către intimata-pârâtă, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 și ale art. 15 din Legea nr. 190/1999, arătând că stabilirea unui comision substanțial urmărește un câștig nejustificat.

Afirmă că, în ceea ce privește caracterul abuziv al acestei clauze, acesta rezultă din îndeplinirea tuturor condițiilor reglementate de art. 4 din Legea 193/2000, interpretat prin prisma Directivei 93/13/CEE a Consiliului. Astfel, arată că această clauză nu a fost negociată cu consumatorul și este formulată astfel încât să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, arată că toate contractele de credit încheiate de intimata-pârâtă au caracter tip, preformulat, situație care atrage incidența prezumției reglementate prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul absenței caracterului negociat al contractelor.

Pentru a demonstra reaua-credință a băncii și dezechilibrul creat de această clauză contractuală în detrimentul consumatorului afirmă că este suficient să se observe nivelul excesiv de ridicat al comisionului de plată anticipată, cuprins între 1% și 3%, în funcție de momentul la care se face rambursarea.

În consecință, în măsura în care dorește să își exercite dreptul de a rambursa anticipat creditul (integral sau parțial), împrumutatul urmează să achite, deși nu mai beneficiază de suma rambursată, aproape jumătate din dobânda pe care ar fi datorat-o pentru respectiva sumă în cazul în care nu și-ar fi exercitat dreptul menționat.

În acest context, recurenta menționează că reaua-credință a băncii care urmărește să împiedice împrumutatul să ramburseze anticipat creditul, în mod liber, a determinat o intervenție expresă a legiuitorului care, în contextul aprobării prin Legea nr. 288/2010 a O.U.G. nr. 50/2010, a stipulat expres la art. 66 alin. (2) din acest ultim act normativ că "dreptul consumatorului de a rambursa anticipat nu poate fi condiționat de plata unei anumite sume minime sau de un anumit număr de rate".

Mai mult chiar, în condițiile în care, de principiu, Legea nr. 288/2010 a optat pentru neaplicarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, în cazul contractelor în curs de derulare, prevederile art. 66 alin. (2) menționate mai sus sunt, totuși, incidente și în cazul acestora. În acest sens, arată că, potrivit art. 68, este interzisă perceperea unui astfel de comision, dacă rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii nu este fixă.

Precizează că, potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil.

Cu privire la dezechilibrul semnificativ, recurenta invocă Decizia nr. 686 din 21 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, în susținerea cererii introductive, jurisprudența C.J.U.E. în aplicarea prevederilor Directivei nr. 93/1993, cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, hotărârea din 06 octombrie 2009, ECR 2009 p. I-9579, pct. 29-31.

Recurenta consideră că toate cele statuate mai sus au fost ignorate de instanța de apel, fără ca, în motivare, să facă referire și la aceste susțineri.

Față de respingerea în tot de către instanțele fondului a capătului 1 al cererii de chemare în judecată, susține că acestea au omis să analizeze faptul că Legea nr. 193/2000, cea care reprezintă doar unul dintre temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată, nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro), obligatorii pentru instanțele naționale, în concordanță și cu art. 4 C. proc. civ., potrivit căruia "în materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părților." Invocă cauza C-76/10 Pohotovost s.r.o. Vs Iveta Corckovskâ, considerentul nr. 50, cauza Salvat Editores S.A. v Jose M. Sănchez Alean Prades C-241/98, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza Munteanu vs. D..

Cu privire la solicitarea de convertire a creditului din CHF în RON, recurenta evocă dispozițiile art. 4 din Directiva 93/2013, jurisprudența constantă a Curții, cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, pct. 59, pct. 73 și 74, arătând faptul că instanța europeană a apreciat în sensul că diferența de curs valutar nu poate să nu fie supusă aprecierii instanței cu privire la caracterul sau abuziv.

Arată că singura critică pe care tribunalul a făcut-o asupra jurisprudenței europene a fost tocmai cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt., motivând faptul că nu se pune "în discuție suportarea vreunei diferențe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare și cel valabil la vânzare, întrucât creditul a fost acordat în CHF, iar obligația de a rambursa ratele de credit a fost stipulată în aceeași monedă (CHF), situație față de care nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Contrar acestor argumente, recurenta arată că, întrucât sumele obținute sunt folosite pe teritoriul României, în moneda națională (RON), problema se pune exact față de efectuarea constantă și lunară a unei operațiuni valutare speculative.

Față de celelalte interpretări ale dreptului Uniunii Europene privind Directiva 93/13, solicită a se avea în vedere faptul că, în anul 2008 și anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elvețian era de mult timp unul stabil, acest aspect determinând de altfel împrumutătorul să încheie un contract de împrumut în această monedă.

Stabilirea cursului de schimb se reflectă și în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea și mai atractiv împrumutul pentru recurentă. Aceasta, ca și consumatorii medii, normal informați, nu avea cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian, banca având informații mult mai multe de pe piața interbancară. Astfel, s-a îngreunat voit situația debitorului, în timp ce banca nu a avut nimic de pierdut dintr-o astfel de transformare, pe care și-a asumat-o ca pe un beneficiu.

Prin urmare, recurenta-reclamantă susține că, în contractul de împrumut, nu se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește, neputând să prevadă, prin urmare, costul total al împrumutului, o astfel de creștere a cursului de schimb CHF/RON având loc ulterior semnării contractului. (Decizia nr. 992 din 13 martie 2014 pronunțată de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza Salvat Editores S.A. v Jose M. Sânchez Alcon Prades C-241/98 a Curții de Justiție a Uniunii Europene).

Prin urmare, arată că, nici față de aceste susțineri, instanțele fondului nu s-au aplecat în motivarea hotărârii.

Cu privire la teoria impreviziunii aplicabilă raportului juridic din prezenta cauză, recurenta recunoaște că, la epoca încheierii contractului din speță, nu era reglementată teoria impreviziunii. Cu toate acestea, însă, aceasta era cunoscută în doctrina civilă.

Arată că tribunalul a reținut faptul că dispozițiile din prezent, cuprinse în art. 1271 din noul C. civ., nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011. Cu toate acestea, susține că tocmai tendința legiuitorului de a repara, printr-un raționament logic, inadvertențele de acest gen, consfințește, astfel, validitatea acestei teorii care, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., erau cuprinse doar în tratatele de drept civil.

Arătând condițiile aplicării acestei teorii, recurenta susține că prima premisă demonstrează caracterul obiectiv al teoriei și tinde să precizeze că o schimbare a împrejurărilor contractuale poate fi reținută ca și impreviziune doar dacă este străină de orice culpă în sarcina debitorului, iar a doua premisă evidențiază aplicarea teoriei impreviziunii numai în ipoteza inexistenței într-un contract a unor clauze de aderare (indexare sau renegociere) la noile circumstanțe.

În ceea ce privește teoria impreviziunii, susține că prima condiție o constituie existența unei obligații excesiv de oneroasă. Onerozitatea excesivă poate fi rezultatul unei creșteri a costului obligației debitorului sau al scăderii considerabile a valorii contra-prestației care se așteaptă de la cocontractant.

Consideră că această condiție se verifică și în cauza de față în condițiile în care valoarea în RON a francului elvețian s-a dublat față de momentul acordării creditului. În atare situație, afirmă că se poate ajunge și la o perpetuă insolvabilitate.

A doua condiție o reprezintă momentul intervenirii schimbării de circumstanțe care trebuie să fie situat, în timp, ulterior încheierii contractului. În acest sens, arată că înregistrarea creșterii a fost ulterioară încheierii contractului.

În ceea ce privește a treia condiție, arată că aceasta se referă la faptul că schimbarea împrejurărilor nu trebuie să fi fost previzibilă în momentul contractării. În acest sens, afirmă că, în mod curent, situația imprevizibilă este identificată cu fenomenul inflației care a dat teoriei impreviziunii o mare importanță practică.

O prima observație care s-ar impune în viziunea recurentei este verificarea dacă acest caracter imprevizibil este propriu unei situații ca atare (război, revoluție) sau a consecințelor sale asupra economiei contractului (generate de inflație).

Recurenta susține că nu putea să prevadă riscul, dacă se are în vedere că, în perioada anterioară contractării creditului, rata de modificare a cursului francului elvețian (4%) era sub media fluctuațiilor celor trei monede (7%). În plus, rata de modificare a cursului francului elvețian era la o 1/3 față de moneda cea mai instabilă dintre monedele de referință, dolarul american (12%).

Mai arată că imprevizibilitatea acestei situații este ușor demonstrabilă. Astfel, dacă se are în vedere diferența costului valutei elvețiene în perioada mai 2008 (data încheierii contractului de credit) și august 2015, se observă că rata creșterii francului elvețian (43%) față de cea a dolarului american, monedă ce are o rată de creștere comparabilă cu cea a francului, care este 27%, are o valoare aproape dublă.

Totodată, arată că, dacă se ia în considerare media fluctuațiilor cursurilor valutare ale euro, dolarului american și ale lirei sterline (16%), se observă că rata creșterii francului elvețian este aproape triplă. Mai mult, arată că dacă se ia în considerare și perioada februarie 2011 - februarie 2013, această tendință continuă să existe.

În ceea ce privește a patra condiție care prevede ca riscul determinat de o situație de impreviziune să nu se încadreze în categoria riscurilor pe care debitorul și le-a asumat în momentul contractării sau care decurg din natura contractului, recurenta arată că această ultimă condiție se referă la ipoteza în care exista o clauză expresă prin care părțile își asumă orice risc determinat de schimbarea circumstanțelor contractuale. Prezența unei asemenea clauze va da expresia principiului autonomiei de voință a părților, cu excluderea oricărei posibilități de adaptare ulterioara a contractului prin voință exclusivă a debitorului.

Mai arată că respectiva clauză nu se confundă cu o agravare a răspunderii debitorului în caz de neexecutare, deoarece riscul este asumat de către acesta în mod independent de problematica responsabilității, fiind determinat de o împrejurare obiectivă. Spre deosebire de clauzele de adaptare a contractului, care pot acționa fie automat (în caz de indexare), fie prin intervenția părților (în caz de negociere pentru modificarea contractului), clauza de suportare a unui risc își va produce efecte în mod direct, automat, din momentul ivirii noilor împrejurări contractuale.

Totodată, mai arată că, și în lipsa unei stipulații exprese, debitorul nu va putea recurge la mecanismul impreviziunii solo consensu, dacă actul juridic încheiat cu creditorul său presupune, prin natura sa, un risc care va "însoți" executarea obligației sale. Mai arată că problema teoretică care se regăsește aici este aceea a interpretării și calificării contractului și de reținere a elementului aleatoriu care se poate regăsi, într-o anumită măsură, în funcție de felul actului juridic încheiat.

În sprijinul soluției pe care urmează să o adopte instanța, recurenta aduce un alt argument constând în fundamentul adoptării Directivei 2014/17/UE.

Subliniază că ceea ce este important și, totodată, esențial, este viziunea comunității europene în materia protecției dreptului consumatorilor, generată de situația de fapt constatată în anii anteriori, în domeniul creditelor acordate în monedă străină.

Recurenta susține că, printre obiectivele acestei directive, se numără și acela de a asigura un nivel ridicat de protecție pentru consumatorii care încheie contracte de credit pentru bunuri imobile, apreciind că ar trebui să se aplice și creditelor garantate cu un bun imobil, indiferent de scopul creditului.

De asemenea, afirmă că, urmare riscurilor semnificative aferente împrumuturilor în valută străină, este necesar să se prevadă măsuri pentru a asigura consumatorii de riscul pe care și-1 asumă și că au posibilitatea de a-și limita expunerea la riscul ratei de schimb valutar pe durata creditului; riscul ar putea fi limitat, fie acordând consumatorului dreptul de a converti moneda creditului, fie prin alte măsuri.

Totodată, arată că statele membre au considerat că soluția de convertire a monedei străine în care a fost acordat creditul într-o monedă alternativă trebuie să fie un drept al consumatorului sau că trebuie să existe garanții pentru a limita riscul ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit.

În altă ordine de idei, recurenta arată că francul elvețian este o monedă care nu are o circulație efectivă pe piața românească, nu este utilizată în tranzacțiile civile, în numerar sau prin virament bancar, fiind de notorietate că, la momentul încheierii contractului, în anul 2008, precum și în prezent, pe piața monetară internă plățile se fac în RON sau în euro, francul elvețian fiind o monedă de refugiu folosită de marii investitori pentru a-și conserva capitalurile, aceasta datorită stabilității sale, însă criza economică demarată la finele anului 2007 a cauzat o creștere fără precedent a achizițiilor de monedă elvețiană, astfel încât valoarea CHF a crescut succesiv și la niveluri extrem de ridicate, încât nici E. nu a putut stopa fenomenul.

Totodată, recurenta afirmă că, în concordanță cu dispozițiile art. 966-970 din C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractului între părți, acestea trebuiau să acționeze cu bună-credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligație, consecința fiind că distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor, rezultate ca urmare a creșteri valorii CHF față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă, pe care instanța de judecata urmează a o pronunța.

De asemenea, pentru considerentele expuse mai sus, respectiv pe considerentele de practică a instanței comunitare și pe considerente de legislație internă în materia dreptului consumatorului și a dreptului civil, solicită convertirea monedei străine în moneda națională, soluție pe care o apreciază ca fiind echitabilă, pe deplin justificată și în concordanță cu finalitatea Directivei 93/13/CEE.

Nu în ultimul rând, față de capătul 4 al cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii legale pentru toate sumele solicitate, de la data încasării acestora, până la data plății efective, recurenta reiterează susținerile de la fond și din apel, și anume că, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, "Rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României", iar, conform art. (2) al aceluiași act, " rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale".

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 și următoarele, art. 488 pct. 8, art. 496 și următoarele C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. S.A. la 3 octombrie 2018.

La 5 octombrie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, atât în raport de valoarea obiectului cererii, care nu depășește pragul de 1.000.000 RON prevăzut de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., cât și în raport de prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora acțiunile întemeiate pe Legea nr. 193/2000 sunt supuse numai apelului. Totodată, s-a reținut faptul că intimata nu a menționat în cuprinsul întâmpinării dacă este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care recursul va fi găsit admisibil în principiu.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 10 decembrie 2019, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, recursul fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 18 februarie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării, la 9 iulie 2020, a cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin rezoluția din 30 iulie 2020, a fost acordat termen de judecată la 24 noiembrie 2020, ora 9

00

, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei și a recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, autoarea prezentului demers judiciar critică decizia recurată prin aceea că, față de lipsa răspunsului intimatei-pârâte la interogatoriu, instanța de apel nu s-a pronunțat în sensul dispozițiilor prevăzute de art. 358 C. proc. civ.

În legătură cu aplicarea art. 358 C. proc. civ., instanța supremă reține că, la termenul din 9 ianuarie 2018, prin încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din decizia recurată nr. 174 din 30 ianuarie 2018, Curtea a luat act de solicitarea apărătorului apelantei-reclamante, în sensul constatării incidenței dispozițiilor art. 358 C. proc. civ., față de lipsa răspunsului intimatei-pârâte la interogatoriu.

În ceea ce privește aplicarea art. 358 C. proc. civ., este unanim acceptat faptul că, în toate cazurile în care este posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde va fi socotit ca un început de dovadă, ce urmează a fi completat cu alte probe, inclusiv prezumții.

Prin urmare, doar dacă nu există posibilitatea administrării altor probe, refuzul părții de a se înfățișa sau de a răspunde la interogatoriu va fi prezumat ca o mărturisire tacită, însă, chiar și așa, puterea doveditoare a acesteia este lăsată la libera apreciere a instanței.

Cum, prin încheierea din 3 octombrie 2017, Curtea a încuviințat atât proba cu înscrisuri, cât și proba cu interogatoriul intimatei-pârâte, probe solicitate de apelanta-reclamantă, instanța de apel a avut posibilitatea să își formeze convingerea exclusiv pe baza probei cu înscrisuri. De altfel, această probă este și cea mai des administrată în astfel de litigii, soluțiile instanțelor bazându-se aproape în exclusivitate pe acest gen de probă.

De altfel, modalitatea de apreciere a probelor reprezintă o critică de netemeinicie, și nu de nelegalitate și, ca atare, nu poate fi dedusă analizei pe calea recursului.

Cât privește constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de acordare, recurenta-reclamantă susține că aceasta are vădit caracter abuziv, întrucât conținutul ei este preformulat, nenegociat și impus consumatorului, fără o informare prealabilă asupra scopului perceperii acestui comision, asupra serviciului/prestației bancare pentru care acel comision a fost încasat.

Așadar, critica vizează caracterul abuziv al clauzei de la art. 6 pct. 6.1 lit. b) din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din 22 mai 2008 prin care s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante obligația de a achita un comision de acordare a creditului de 2%, perceput o singură dată la valoarea creditului acordat.

În ceea ce privește critica privind lipsa negocierii unei astfel de clauze, instanța de recurs constată că lipsa unei negocieri individuale prealabile a fost reținută de instanța de apel, dar această statuare nu e de natură a intra în contradicție cu concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul că nu se verifică un caracter abuziv al clauzei, după cum, în egală măsură, nici nu conduce în mod automat la constatarea caracterului abuziv, ci, reprezintă doar o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al clauzei contestate.

Așadar, împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanța de recurs reține că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul național prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reține că instanța de apel a procedat la verificarea clauzei care reglementează comisionul de acordare.

Prin urmare, această cerință a unei redactări clare și inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situația în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislația națională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerință de transparență impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinței de redactare în mod clar și inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunțate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeași decizie preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de recurs reține că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și a reținut că sumele percepute de bancă cu titlu de comision de acordare sunt aferente unor servicii prestate de bancă, iar rațiunea perceperii acestuia rezultă din chiar denumirea comisionului, ce include operațiuni și costuri diverse

Totodată, valoarea comisionului de acordare, modul de calcul (2.00% perceput o singură dată la valoarea creditului acordat) și data perceperii acestuia (la momentul utilizării creditului) rezultă din stipulațiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce o privește.

Prin urmare, atât timp cât clauza care reglementează comisionul de acordare este clară, atât din perspectiva componentei sale economice, cât și din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, astfel încât, această clauză nu poate fi considerată abuzivă.

Nu poate fi reținută nici afirmația recurentei-reclamante potrivit căreia comisionul de acordare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de acordare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă în acest scop.

În raport de considerentele expuse, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile formulate referitoare la clauza privind comisionul de acordare.

Cât privește criticile referitoare la clauza privind comisionul de rambursare anticipată, recurenta susține, în esență, că aceasta are vădit caracter abuziv, aducând drept argument conținutul preformulat, nenegociat, nivelul excesiv al acestuia. Având în vedere că, sub aceste aspecte, recurenta a criticat și clauza referitoare la comisionul de acordare, considerentele care au stat la baza respingerii acelor critici se impun și în ceea ce privește clauza privind comisionul de rambursare anticipată.

Mai mult, argumentele aduse din perspectiva rațiunilor care au stat la baza adoptării O.U.G. nr. 50/2010 nu pot constitui temei pentru constatarea abuzivă a acestei clauze, nulitatea fiind analizată exclusiv prin raportare la legislația în vigoare existentă la momentul contractării.

În plus, în lipsa efectuării unor plăți anticipate, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, critica este, totodată, și lipsită de interes.

Referitor la criticile ce vizează clauza care stipulează obligația pentru recurenta-reclamantă, în calitate de împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, instanța de recurs reține, în prealabil, că actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat (22.05.2008), potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa."

Potrivit prevederilor art. 1 din contractul de credit, părțile au convenit ca Banca să acorde împrumutatului un credit în sumă de 196.300 CHF, reprezentând credit pentru nevoi personale, creditul urmând să fie restituit în aceeași monedă în care a fost acordat creditul (conform art. 9.2 din contract)

Această clauză reprezintă o transpunere în convenția părților a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit cu care " obligația ce rezulta dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată si nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziții legale, debitorul obligației de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumație, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părților să deroge de la aceasta.

Instanța de recurs reține că, în contractul de credit, nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă la art. 1 din contractul de credit.

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră și dispozițiile legale supletive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest aspect rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Totodată, acest considerent se regăsește în Decizia preliminară pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-92/11, prin care s-au stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință

(Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, C. și F., pct. 53).

Într-o cauza recentă C-81/19, respectiv în Decizia preliminară din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva G. S.A., C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2)