ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1962/2021

Să se constate caracterul abuziv, cu consecința nulității absolute, a clauzelor referitoare la valuta creditului, prevăzută la art. 1.2 din contract, respectiv riscul valutar și/sau aplicarea impreviziunii la prezenta cauză și, pe cale de consecință: a) obligarea pârâtei să convertească în RON creditul acordat în baza contractului de credit bancar nr. x/30.11.2007, în valoare de 178.000 CHF, la cursul BNR 2,1389 RON/CHF, practicat de bancă la data acordării creditului; b) înghețarea cursului valutar, pentru plățile aferente contractului de credit bancar nr. x/30.11.2007, utilizând în acest scop cursul de schimb de la data de 30.11.2007; c) obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate fără drept, rezultate din diferența de curs valutar, de la data de 30.11.2007 până la data de 26.01.2016, data situației anexate; d) obligarea pârâtei la restituirea sumelor începând cu data de 26.01.2016, dată până la care este prezentată situația anexată și până la data rămânerii definitive a soluției instanței; e) obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract și la recalcularea ratelor, de la momentul acordării creditului până la sfârșitul perioadei contractuale, respectiv 05.02.2037, la cursul BNR din data de 30.11.2007;

Să se constate caracterul abuziv, cu consecința nulității absolute, a art. 1.2, referitor la dobânda variabilă și marja de 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă, coroborat cu art. 5.1, 5.2, 5.3, 5.4 din contract, referitoare la dobânda variabilă și art. 5.5, privind dobânda penalizatoare și, pe cale de consecință,: a) obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate fără drept, peste marja de dobândă de 4,3% (așa cum rezultă din adresa pârâtei, eliberată în data de 01.10.2015), la cursul BNR din data plății; b) eliminarea clauzei referitoare la marja variabilă a băncii; c) eliminarea clauzei referitoare la dobânda penalizatoare, prevăzută la art. 5.5;

Să se constate caracterul abuziv, cu consecința nulității absolute, a art. 1.3 lit. a), b), c) din contractul de credit bancar nr. x/30.11.2007 și, pe cale de consecință: a) obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3.560 CHF, la cursul BNR din data plății, reprezentând comision de acordare, echivalent a 14.544,02 RON, la cursul BNR de 4,0854 CHF - RON, din data de 21.03.2016; b) eliminarea clauzei referitoare la comisionul de acordare, aplicat la valoarea creditului, prevăzut de art. 1.3 lit. a); c) eliminarea clauzei referitoare la comisionul de rambursare anticipată, prevăzut de art. 1.3 lit. b); d) eliminarea clauzei referitoare la comisionul de conversie de 3,0% prevăzut de art. 1.3 lit. c).

Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru toate sumele solicitate, de la data încasării acestora, până la data plății efective.

Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 4 și următoarele din Directiva 93/13/1993/CE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, O.G. nr. 13/2011 și dispozițiile C. civ. de la 1864. Prin încheierea nr. 1453 din 24 iunie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VI-a Civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la data de 6 iulie 2016, sub nr. x/2016. Prin sentința civilă nr. 7069 din 7 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac și, în rejudecare, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 1325 din 22 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 7069 din 7 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat nulitatea parțială a clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit dintre părți referitoare la variația marjei băncii în funcție de decizia băncii, menținând, în rest, dispozițiile sentinței apelate. Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au reiterat criticile din apel, susținând, în esență, următoarele: Contrar motivării instanței de fond și de apel, nu se poate considera că aceste contracte de credit au fost negociate și reprezintă voința părților, fiind vorba de contracte preformulate, asupra cărora clientul nu are nicio pârghie de intervenție. Cu privire la convertirea creditului din CHF în RON, recurenții-reclamanți au invocat considerentele din cauza CJUE Kasler și au susținut că nu aveau cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian, banca având mai multe informații de pe piața interbancară. Au arătat și faptul că sunt lovite de nulitate clauzele abuzive din contract, astfel încât, sumele încasate în baza acestora trebuie restituite, având în vedere că în dreptul UE se consideră că soluția de convertire a monedei străine în care a fost acordat creditul într-o monedă alternativă trebuie să fie un drept al consumatorului sau că trebuie să existe în vigoare garanții pentru a limita riscul ratei de schimb valutar. În ceea ce privește art. 1.2 din contract, recurenții-reclamanți au susținut că banca a majorat abuziv marja, aplicându-se dobândă la dobândă, iar art. 5 exclude practic orice posibilitate a consumatorului de a se opune la o astfel de modificare. Invocând teoria impreviziunii, pe care o consideră aplicabilă raportului juridic dedus judecății, recurenții au apreciat că se impune adaptarea contractului ca soluție la restabilirea echilibrului real, dat de necesitatea egalității dintre părțile contractante, în ipoteza existenței clauzelor abuzive și înlăturării lor din contract. De asemenea, recurenții-reclamanți au arătat că banca nu a fost de bună-credință la încheierea contractului, comisioanele de acordare, rambursare anticipată și conversie fiind abuzive, deoarece clientului nu i s-au prezentat serviciile aferente, deci clientul nu a fost informat, putând fi considerate dobândă deghizată. Prin urmare, recurenții-reclamanți au susținut că sunt îndeplinite cerințele legale pentru stabilirea caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate, iar sumele astfel încasate trebuie restituite cu dobândă de către bancă. În concluzie, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea schimbării în tot a sentinței tribunalului și, pe cale de consecință, admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu acordarea cheltuielilor de judecată în integralitate pentru fond, apel și recurs. La 23 februarie 2018, intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală. Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a reținut inadmisibilitatea căii de atac declarate, și care, după analiza acestuia în completul de filtru în ședința din 25 septembrie 2018, a fost comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a formula punct de vedere. La 24 septembrie 2018, intimata-pârâtă a depus la dosar "note de ședință", prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, sens în care a invocat Decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin încheierea de ședință a completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă și a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B., C. și A. împotriva deciziei civile nr. 1325 din 22 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă. Prin încheierea de ședință din 9 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți B., C. și A. împotriva deciziei civile nr. 1325 din 22 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Ulterior, prin rezoluția din 28 aprilie 2021, s-a stabilit termen de judecată la 5 octombrie 2021, cu citarea părților, în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și, subsecvent, pentru discutarea recursului. Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: În ceea ce privește caracterul nenegociat al clauzelor disputate, instanța de apel a reținut că această condiție este îndeplinită, însă nu poate conduce la admiterea cererii, fiind necesară și îndeplinirea cerințelor producerii unui dezechilibru vădit între părți, contrar bunei-credințe, prin clauzele respective. Prin urmare, contrar afirmațiilor recurenților, lipsa unei negocieri individuale prealabile a fost reținută de instanța de apel, dar această statuare nu e de natură a intra în contradicție cu concluzia la care a ajuns aceasta, în sensul că nu se verifică un caracter abuziv al clauzelor contestate, după cum, în egală măsură, nici nu conduce în mod automat la constatarea caracterului abuziv, ci reprezintă doar o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv. Nici criticile referitoare la convertirea creditului din CHF în RON/clauza de risc valutar nu pot fi reținute. Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni (CHF). Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Astfel, contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, contestată de reclamanți, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze. Sub aspectul dispozițiilor legale incidente, se reține că, față de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuție (30 noiembrie 2007), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor. În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. (1864) relative la împrumutul de consumație, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa." În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți. Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11). În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30). Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele: "întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri". Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Totodată, este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive. Susținând, totodată, încălcarea obligației de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurenții-reclamanți se raportează exclusiv la legislația privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori; or, pentru considerentele mai sus-arătate, criticile formulate de aceștia nu pot fi primite, întrucât, acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege. Totodată, din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29). Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate. Ulterior, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele: "împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi". "Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32). În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată sub aspectul caracterului abuziv. Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF) sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat. În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000. Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noțiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerințele de echilibru sau de bună-credință. Cât privește Hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt, aceasta nu poate fi interpretată în sensul caracterului abuziv al acordării unui credit în valută. Această hotărâre vizează o altă situație (care nu are legătură cu speța de față), și anume aceea în care a fost acordat consumatorilor un împrumut în forinți maghiari, valoarea în valută a fost calculată la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă la momentul deblocării fondurilor, însă în contract s-a stipulat că banca stabilește valoarea în forinți maghiari a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței. Astfel, în această ipoteză, consumatorii au fost puși în situația achitării unor sume rezultate din diferența de schimb valutar practicat de bancă la cumpărare și la vânzare. În prezenta cauză, însă, nicio dispoziție contractuală nu impune reclamanților să cumpere CHF de la banca împrumutătoare, astfel încât nu se pune problema suportării de către aceștia a unor sume reprezentând diferențe de curs valutar. Ca atare, cele reținute de CJUE în cauza indicată nu pot fi aplicate în prezenta speță, întrucât nu au legătură cu situația de fapt expusă de reclamanți. Recurenții-reclamanți au mai invocat faptul că riscul valutar este suportat numai de către cel împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională. Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului. Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată. Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării. Prin prisma acestor considerente, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi realizată, întrucât este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, acte sau norme obligatorii ale dreptului național în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat și care se aplică între părți în temeiul art. 969 C. civ. 1864. Cât privește susținerile referitoare la teoria impreviziunii, se constată, în primul rând, că recurenții au reluat întocmai motivarea cererii de chemare în judecată sub acest aspect, fără a aduce critici concrete considerentelor deciziei de apel prin care s-a arătat că: "…amestecarea ideii modificării contractului fundamentate pe teoria impreviziunii cu o acțiune în stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale înseamnă fundamentarea eronată a acțiunii de față pentru că mixează nepermis două acțiuni diferite, cu regim juridic distinct și condiții de admitere speciale prevăzute de lege pentru fiecare în parte, o acțiune supusă prevederilor C. civ. (teoria impreviziunii), o acțiune supusă prevederilor și condițiilor Legii nr. 193/2000 (cea privitoare la caracterul abuziv al unor clauze contractuale). Față de petitul acțiunii, față de ansamblul susținerilor, în condițiile în care cele două acțiuni se exclud una pe alta, instanța de apel apreciază că acțiunea de față este în realitate în primul rând o acțiune vizând caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar nu o acțiune în aplicarea teoriei impreviziunii (pe această linie de idei trebuie subliniat că teoria impreviziunii pleacă de la un contract perfect valabil care devine prea oneros pentru una din părți, iar nu de la un contract abuziv, adică lovit de nulitate)". În plus, Înalta Curte reține că, în par. 50 din Decizia Curții Constituționale a României nr. 62/07.02.2017, instanța de contencios constituțional a statuat că "incidența teoriei impreviziunii, astfel cum aceasta a fost configurată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, […] presupune controlul efectiv al instanței judecătorești cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza și efectele schimbării circumstanțelor de executare a contractului". Așadar, verificarea în concret a condițiilor impreviziunii constituie un aspect de temeinicie, care nu poate fi cenzurat în recurs. Recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, tind la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului. În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 1.2 din contract referitoare la dobânda variabilă și marja de 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă, coroborat cu art. 5.1., 5.2, 5.3, 5.4 din contract, referitoare la dobânda variabilă și a art. 5.5, privind dobânda penalizatoare, recurenții s-au limitat la caracterul nenegociat al respectivelor clauze, la un eventual dezechilibru economic (nu juridic) și la faptul că banca nu a dat dovadă de bună-credință (element circumscris unei chestiuni de fapt), însă, așa cum s-a arătat mai sus, împrejurarea că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al acestora, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, transpus în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, dezechilibrul avut în vedere de legiuitor nu este unul economic, ci unul juridic/contractual, iar dovada bunei/relei credințe este o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanțelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului. Cu privire la comisioanele de acordare, de rambursare anticipată și cel de conversie, recurenții au susținut, în esență, că acestea nu au fost definite în contract, iar omisiunea băncii de a defini/prezenta serviciile pentru care încasează comisioane, echivalează cu lipsa de informare a clientului. În acest context, se reține că recurenții invocă încălcarea normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părți. În esență, susțin că aceste clauze nu îndeplinesc cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt.). Sub aspectul respectării cerinței de redactare în mod clar și inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în hotărârea preliminară pronunțată în cauza C-621/17 că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". Totodată, în aceeași decizie preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. Instanța de recurs reține că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare și a reținut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil, titulatura comisionului demonstrând scopul perceperii lui. Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului". Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanțelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului. În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. Prin urmare, atât timp cât clauza care reglementează comisionul de acordare este clară, atât din perspectiva componentei economice, cât și din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, astfel că această clauză nu poate fi considerată abuzivă. Cu referire la comisionul de rambursare anticipată, chiar recurenții au invocat modificările legislative operate prin O.U.G. nr. 50/2010 (art. 66 alin. (2) și art. 68), aplicabile și contractelor aflate în derulare, conform cărora acest comision nu mai poate fi perceput în cazul creditelor cu dobândă variabilă. Prin urmare, din moment ce nu s-a pus problema aplicării clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. b) din contract, criticile recurenților sunt lipsite de interes. În cadrul aceleiași critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți s-au referit și la clauza prevăzută la art. 1.3 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de conversie, arătând că instanțele de fond și de apel nu au apreciat riguros incidența acelorași acte normative în cauză, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE, pentru aceleași motive care vizează toate celelalte comisioane din contract. Totodată, recurenții solicită a se observa că, potrivit art. 1.3 lit. c) din contract, în situația în care se solicită modificarea valutei, duratei sau altor condiții ale creditului, banca poate percepe un comision de conversie de 3%, aplicat soldului creditului. Recurenții nu arată în concret în ce constă nelegalitatea deciziei instanței de apel din această perspectivă. Cu toate acestea, în privința caracterului clar și inteligibil al respectivei clauze, rămân valabile considerentele exprimate în legătură cu clauza care reglementează comisionul de acordare. Constatând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile formulate de recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1325 din 22 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.