Decizia nr. 206/2019 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 16 martie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, au solicitat următoarele: - constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.1, 4.5, 4.10, lit. a) și b) din contractul de credit nr. x/15 mai 2007 și constatarea nulității absolute a acestora; - obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit și refacerea graficelor de rambursare în funcție de evoluția indicelui Libor la 3 luni + marja fixă; - restituirea tuturor sumelor percepute în baza clauzelor constatate nule cu titlu de comision de acordare, comision de administrare și dobândă excedentară; - eliminarea pe viitor de la plată a comisionului de administrare; - constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în graficul de rambursare; - stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la data semnării contractului; - denominarea în moneda națională a plăților; - obligarea la cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010.

La data de 4 aprilie 2016, reclamanții A. și B. și-au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că sumele solicitate sunt în cuantum de: - 735 CHF (în echivalent RON la data plății) reprezentând comision de acordare; - 6466,73 CHF (în echivalent RON la data plății) reprezentând comision de acordare; - 13153, 57 CHF (în echivalent RON la data plății) reprezentând dobândă excedentară. 2. Prin Sentința civilă nr. 8742 din 28 iunie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 18 martie 2016, sub dosarul nr. x/2016. Prin Sentința civilă nr. 7377 din 22 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtei C. SA. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 4.5, art. 4.10 lit. a) și b) din contractul de credit x/15 mai 2007. A fost obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 735 CHF (în echivalent RON la data plății) reprezentând comision de acordare, a sumei de 6466,73 CHF (în echivalent RON la data plății) reprezentând comision de acordare, încasat de la momentul încheierii contractului până în luna februarie 2016, a sumei de 13153, 57 CHF (în echivalent RON la data plății) reprezentând dobândă excedentară. Au fost respinse în rest pretențiile ca neîntemeiate. Prin Încheierea de ședință din 26 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamanții A. și B. strecurată în dispozitivul Sentinței civile nr. 7377 din 22 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în sensul menționării că suma de 6.466,73 CHF reprezintă comisionul de administrare și nu de acordare, cum greșit s-a menționat.

Împotriva Sentinței civile nr. 7377 din 22 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, au declarat apeluri atât reclamanții A. și B. cât și pârâta C. SA. Prin Decizia nr. 13 din 8 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. SA împotriva Sentinței civile nr. 7377 din 22 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

Împotriva deciziei nr. 13 din 8 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs pârâta C. SA, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate, fiind invocate următoarele critici: Privitor la clauza referitoare la comisionul de acordare credit s-a arătat că, contrar celor reținute de către instanța de apel, neîndeplinirea condiției inexistenței unei negocieri pentru a se dispune caracterul abuziv al unei clauze contractuale nu poate fi imputată operatorului bancar ci neglijenței clientului. În opinia recurentei-pârâte, clauza este neechivocă în condițiile în care s-a menționat suma exactă, exprimată ca și procent din valoarea totală a creditului, că acest comision de acordare face parte din cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente. La momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio legislație care să-l interzică, astfel că perceperea acestuia nu contravenea legii, fiind perfect legală. De altfel, acest comision a intrat în legalitate și ulterior încheierii convenției, prin O.U.G. nr. 50/2010. Totodată, perceperea acestui comision nu este lipsită de cauză, iar obligația de a plăti acest comision nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalității părților la încheierea contractului. Comisionul de acordare are un caracter clar și inteligibil, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În final, s-a arătat că reclamanții nu au făcut dovada relei-credințe a băncii. În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de administrare s-a arătat că acesta nu este întotdeauna același, rezultând astfel în mod clar caracterul negociabil al clauzei. Soluția instanței de apel este greșită, întrucât acest tip de comision este prevăzut în cuprinsul art. 93 lit. d) teza I din Ordonanța nr. 21/1992, devenind aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Totodată, dreptul de a percepe comisionul de administrare este prevăzut și de O.U.G. nr. 50/2010, în cuprinsul art. 36 alin. (3). Așadar, definirea acestui tip de comision nu era necesară. Prin urmare, nu poate fi considerată îndeplinită condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici reaua-credință a băncii, clauza contractuală privind comisionul de administrare nefiind abuzivă, iar aceasta este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis. Referitor la clauzele privind aspectele dobânzii variabile și dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele pe parcursul derulării contractului, recurenta-pârâtă a învederat că nu poate fi considerată abuzivă, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului. În cuprinsul clauzei de la pct. 4.3, teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000. Dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, fiind exclusă intervenția instanței de judecată pentru a modifica un contract.

Intimații-reclamanți A. și B., prin întâmpinarea depusă la dosar, au invocat excepția nulității recursului, în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile recurentei-pârâte C. SA nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., solicitându-se o reanalizare a fondului prin invocarea unor aspecte de netemeinicie. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia fiind redate aspecte de ordin teoretic cu privire la legislația incidentă. În final, s-a solicitat obligarea recurentei-pârâte C. SA la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin Încheierea din camera de consiliu din 16 octombrie 2018, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. La dosar, nu s-au depus puncte de vedere la raport. Ulterior, s-a fixat termen pentru admisibilitatea în principiu a recursului, la data de 12 februarie 2019.

Înalta Curte a luat în examinare excepția insuficientei timbrări a recursului pârâtei C. SA, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., reținând următoarele: În cauză, cum recurenta-pârâtă C. SA nu a timbrat anticipat recursul cu taxa judiciară de timbru în cuantum total de 1.374,83 RON, aceasta făcând dovada achitării doar a sumei de 100 RON, la data de 23 iulie 2018 i s-a comunicat obligația de plată a diferenței taxei judiciare de timbru în cuantum de 1.274,83 RON, conform dovezii de înmânare aflate la dosar, obligație asupra căreia nu s-a conformat. Or, prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată. În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părții i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării. Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată, potrivit dispozițiilor art. 494 raportat la art. 470 alin. (3) C. proc. civ. Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenta-pârâtă C. SA nu s-a conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din actul de procedură ce i-a fost comunicat la data de 23 iulie 2018, obligație asupra căreia nu s-a conformat nici pentru termenul din 12 februarie 2019, Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ. și să dispună anularea, ca insuficient timbrat, a recursului declarat de pârâta C. SA împotriva Deciziei civile nr. 13 din 8 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. În baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. SA va fi obligată către intimații-reclamanți A. și B. să achite suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit facturii Seria x nr. x din 16 aprilie 2018 și chitanței nr. x din 16 aprilie 2018, înscrisuri ce fac dovada existenței și întinderii acestora în condițiile art. 452 C. proc. civ., celelalte documente neîndeplinind cerințele normei anterior enunțate.