ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 416/2019

Ședința publică din data de 28 februarie 2019

Asupra recursului de față;

A.Obiectul cererii introductive

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București s-a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A. constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2 parțial și art. 1.3 lit. a) și b), 5.1, din contractul de credit nr. x din 21 decembrie 2007; obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii contractului de credit raportat la evoluția indicelui Libor și marja fixă a băncii de 4.3 p.p; obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variația indicelui Libor și la marja fixă a băncii de la data încheierii contractului de credit, 4.3 p.p; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare și cu titlu de dobândă excedentară; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 4091 din 30 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanți; a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 21 decembrie 2007; a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 3.479 CHF, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare ce a fost încasat la data tragerii creditului; a respins restul pretențiilor formulate în cauză ca fiind neîntemeiate.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 2061 din 24 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanții A. și B., precum și apelul declarat de pârâta C.; a schimbat în parte sentința apelată; a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 21 decembrie 2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica valoarea componenței din formula de calcul a dobânzii, denumită "marjă", "conform deciziei băncii"; a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect comisionul de acordare și restituirea acestuia; a menținut în rest sentința apelată; a respins ca nefondată solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanții-reclamanți; a obligat intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. S.A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material - art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În mod nelegal instanța de apel a reținut că prevederile art. 5.1 din contractul de credit ar avea un caracter abuziv. În realitate, în contractul de credit încheiat între părți au fost prevăzute criteriile în funcție de care marja băncii putea fi modificată.

Anexa Legii nr. 193/2000 în alin. (1) lit. a) nu prevedea ca motivația să fie întemeiată, ci doar ca această motivație să existe.

Modificarea dobânzii bancare a fost generată de creșterea costurilor de finanțare ale băncii, care depind în mare măsură de riscul de țară. Indicatorul cel mai relevant pentru riscul asociat finanțărilor pe care o bancă din România le poate obține este Credit Default Swap - "CDS", care a avut o creștere spectaculoasă începând cu luna septembrie a anului 2008.

Modificarea dobânzii a fost determinată de un element obiectiv - fluctuațiile CDS și nu potrivit unui element subiectiv al băncii.

Banca a comunicat intimaților intenția de a modifica marja băncii și posibilitatea împrumutaților A. și B. de a rezilia contractul în termen de 30 de zile.

Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. Pentru ca instanța să poată sancționa o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie să nu se refere la obiectul sau prețul contractului, să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune și să nu fi fost negociată din culpa profesionistului, să fie excesivă, respectiv să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1 din contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prevederile art. 1.2 și art. 5.1 din contractul de credit prevedeau atât majorarea cât și diminuarea marjei băncii.

Odată cu agravarea condițiilor generale ale contractului de credit, clientul a negociat cu banca elementele individuale consacrate în condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului.

Reclamanții au acceptat astfel 4-5 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul apariției O.U.G. nr. 50/2010 că nu îl mai înțeleg.

În plus, banca trebuie să aibă în vedere la stabilirea elementelor de cost ale unui credit și costul serviciilor proprii de creditare.

Prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Este motivul pentru care banca oferă clienților produse, sortimente bancare diferite, astfel încât aceștia să poată alege produsul pe care îl doresc.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micșorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparențe în piața serviciilor financiar-bancare.

În privința condiției dezechilibrului contractual, în aprecierea acestuia nu trebuie dat un rol covârșitor abordării matematice, verificând dacă părțile din contract au același număr de obligații și același număr de drepturi, și doar ca ultim resort, urmează a fi verificat și echilibrul juridic.

Se solicită admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii instanței de apel, respectiv doar cu privire la motivele de nelegalitate invocate de bancă.

F. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material prevăzute în Legea nr. 193/2000.

În contractul de credit încheiat de părți la art. 5.1 s-a statuat:

"În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale …".

Contractul de credit, prin această clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, această evoluție fiind cunoscută doar de bancă și stabilită de aceasta în mod arbitrar și fără nicio raportare concretă la evoluția pieței financiare.

Sintagma "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale …" nu respectă exigențele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil și nepermițând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine și să modifice dobânda.

În mod constant, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene recunoaște instanței naționale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv și puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivității care, făcând parte din ordinea publică economică, depășindu-se interesele specifice ale unor părți, reținându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C- 484/2008 și C- 76/2010.

Clauza privind dobânda, astfel cum este inserată în contractul de credit încheiat între părți este o clauză abuzivă, dată fiind lipsa de predictibilitate a acesteia, caracterul său nenegociat și dezechilibrul vădit pe care l-a imprimat contractului.

Dezechilibrul contractual este evident întrucât modificarea dobânzii este lăsată la discreția băncii.

Clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii sunt clauze abuzive întrucât intră în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 care prevăd că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe juridice.

Sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Clauza privind dobânda este stipulată într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuții cu consumatorii în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clienților consumatori de a influența în vreun fel poziția băncii, în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare și aderarea la condițiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influențeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

Nu este relevant că reclamanții consumatori au semnat contractul, atâta timp cât legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opțiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune dovada negocierii directe a contractului în întregul său.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1 din contractul de credit este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de C. S.A. urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 2061 din 24 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 28 februarie 2019.