ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1131/2019

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 23 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. SA au solicitat să se constate caracterul abuziv și pe cale de consecință, nulitatea următoarelor clauze prevăzute în Contractul de credit nr. x din 25 iunie 2008, respectiv:

l) art. 1.3 lit. a) - comision de acordare

2) art. 5.1 paragraf 2 în ceea ce privește sintagma "dobânda se poate modifica în funcție de variația marjei, aceasta - din urma variind conform deciziei băncii...; banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale"

3) art. 6.3 - împrumutatul este obligat să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la banca/în valuta/prevăzută în graficul de rambursare;

4) art. 7.1 lit. m) - orice modificare negativă a situației financiare a împrumutatului lit. o) - indiferent de motiv, oricare dintre drepturile băncii conferite de contractul de credit sau oricare dintre documentele de constituire a garanțiilor nu mai sunt, în opinia băncii, apte a fi puse în executare, în conformitate cu documentele respective ori are loc naționalizarea, exproprierea sau retragerea din circuitul civil a oricăruia dintre bunurile, drepturile sau titlurile împrumutatului.

Totodată s-a solicitat convertirea în RON a Contractului de credit nr. x din 25 iunie 2008, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 25 iunie 2008, urmând ca plata acestuia să se facă în continuare în RON, cu dobânda practicata în prezent de banca la acest tip de credit, să se dispună recalcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la aceasta valoare pe întreaga perioada de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus către reclamanți, să fie obligată pârâta să restituie suma de - 2.082,05 CHF cu titlu de comision de acordare perceput în mod abuziv și dobânda legala calculata de la data achitării și până la achitarea efectiva a sumei, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 19044/2015 din 20 octombrie 2015, Judecătoria Sector 1-București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la 9 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sun Dosar nr. x/2015.

Prin Sentința civilă nr. 534 din 1 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. și s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei prevăzute de art. 1.3 lit. a) referitoare la comisionul de acordare și de art. 7.1 lit. m) și o) din Contractul de credit.

S-a dispus restituirea sumei de 2.062,05 CHF (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății) cu titlu de comision de acordare și la dobânda legală de la introducerea cererii până la plata efectivă, fiind obligată pârâta la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A., B. și pârâta C. SA București, au declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 423 A din 2 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A., B. împotriva Sentinței civile nr. 534 din 1 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost admis apelul formulat de pârâta C. SA împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins capătul privind constatarea caracterului abuziv și a nulității art. 1.3 lit. a) din contractul de credit încheiat între părți referitor la comisionul de acordare ca nefondat și a menținut restul dispozițiilor.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat intimații-apelanți A. și B. la plata sumei de 2.000, cu titlu de cheltuieli de judecata (onorariu avocațial redus), către apelanta C. SA.

Împotriva Deciziei civile nr. 423 A din 2 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta C. SA a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate doar în raport de motivele de nelegalitate invocate și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În acest context, recurenta susține că în mod nelegal instanța de apel nu a reținut faptul că cererea reclamanților cu privire la clauzele art. 7.1 lit. m) și art. 7.1 lit. o) din contractul de credit era și este lipsită de un interes actual.

Sub acest aspect, recurenta apreciază că hotărârea atacată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ.

Astfel, cererea reclamanților de a solicita instanței constatarea pretinsului caracter abuziv al prevederilor art. 7.1 lit. m) și art. 7.1 lit. o) din Contractul de credit este lipsită de un interes actual, contrar art. 33 C. proc. civ., întrucât reclamanții nu au probat încălcarea vreunui drept subiectiv amenințat sau preîntâmpinarea producerii vreunei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

Așadar, contrar prevederilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., reclamanții nu au invocat un interes personal născut și actual și nici măcar nu au formulat cererea de chemare în judecată pentru a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente care i s-ar putea produce și care nu s-ar putea repara.

Într-o altă critică, recurenta susține că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că în mod nelegal instanța de apel a reținut faptul că prevederile art. 7.1 lit. m) și art. 7.1 lit. o) din contractul de credit ar avea un caracter abuziv.

Sub acest aspect hotărârea recurată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurenta apreciază că în mod nelegal instanța de apel a reținut caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1 lit. m) și art. 7.1 lit. o) din Contractul de credit, considerând ca acestea ar fi fost inserate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000.

În primul rând, prevederile art. 7 din Contractul de credit reprezintă clauze contractuale stabilite de părți în momentul încheierii Contractului de credit, al căror scop principal este acela de a asigura Banca de recuperarea sumei împrumutate în împrejurarea în care împrumutații nu pot/nu vor putea să își mai onoreze obligațiile contractuale.

În al doilea rând, recurenta menționează faptul că prevederile art. 7.1 din Contractul de credit sunt afectate de o condiție suspensivă, respectiv până la data în care clienții nu își mai execută obligațiile contractuale.

Mai subliniază recurenta, faptul că anularea ipotetică a prevederilor art. 7.1 lit. m) și art. 7.1 lit. o) din Contractul de credit ar duce la imposibilitatea Băncii de a mai putea urmări debitorul atunci când nu-și va mai executa obligațiile asumate contractual (fapt ce ar încuraja debitorul rău platnic să nu-și mai execute obligațiile contractuale).

În acest sens, recurenta arată că la momentul încheierii Contractului de credit și pe parcursul executării acestuia, banca a acționat cu bună-credință, clauzele respective fiind redactate într-un limbaj clar și inteligibil.

Prin inserarea clauzelor de la art. 7.1 lit. m) și art. 7.1 lit. o) în Contractul de credit, recurenta susține că banca s-a asigurat că ar putea urmări debitorii care nu-și mai execută obligațiile asumate contractual, iar în lipsa unor asemenea clauze, debitorii ar fi fost încurajați să nu-și mai execute obligațiile contractuale.

Mai susține recurenta, că în mod eronat instanța de apel a apreciat că aceste clauze ar avea un caracter abuziv, întrucât acestea nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar rațiunea acestor clauze este acea de a pune la adăpost Banca de a nu înregistra pierderi majore, pierderile băncii putând fi generate de înrăutățirea situației financiare a împrumutaților

Așadar, în opinia recurentei, clauzele art. 7.1 lit. m) și o) din Contractul de credit sunt clauze care reglementează conduite imputabile împrumutaților și cuprind măsuri de prevedere rezonabile și justificate pentru a se asigura restituirea împrumutului.

Prin întâmpinarea depusă de intimații-reclamanți, la 30 iulie 2018, s-a solicitat respingerea recursului declarat de C. S.A. ca nefondat, întrucât motivele invocate, astfel cum acestea sunt dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chiar dacă cererea a fost întemeiată pe art. 488 pct. 5 și 8 din același cod, sens în care solicită instanței să constate neîncadrarea criticilor recurentei în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 25 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 1 noiembrie 2018, recurenta depunând punct de vedere.

Prin Încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. SA împotriva Deciziei nr. 423 A din 2 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 23 mai 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentei-pârâte D. SA este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta susține că, în mod nelegal, instanța de apel nu a reținut faptul că cererea reclamanților cu privire la clauzele art. 7.1 lit. m) și art. 7.1 lit. o) din contractul de credit era și este lipsită de un interes actual și că, sub acest aspect hotărârea atacată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ.

Această critică a recurentei ce vizează clauza prevăzută de art. 7 lit. m) și o) din contract, susținându-se că aceasta este lipsită de interes, întrucât nu a produs efecte, se constată că nu poate fi primită, având în vedere faptul că, deși banca nu a făcut aplicarea acestei clauze nu înseamnă că este lipsită de folos practic cererea formulată, atât timp cât clauza este în vigoare, aceasta putând fi activată oricând.

În acest sens, se reține corecta motivare a instanței de apel prin care se argumentează interesul născut și actual al reclamanților A. și B. în cererea formulată cu privire la constatarea caracterului abuziv al art. 7.1 lit. m) și art. 7.1 lit. o) din contract, prin faptul că această clauză este în vigoare la dispoziția băncii.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, iar susținerea acesteia nu constituie o critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare invocat.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susține că hotărârea recurată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, apreciind că în mod nelegal instanța de apel a reținut caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1 lit. m) și art. 7.1 lit. o) din Contractul de credit, considerând că acestea ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, susținerea recurentei, potrivit căreia, anularea acestei clauze ar lipsi banca de posibilitatea de a urmări debitorul ce nu își mai execută obligațiile, se constată că nu poate fi primită, întrucât art. 7.1 din contract reglementează situațiile care reprezintă cazuri de neexecutare a obligațiilor ce pot determina rezilierea convenției și declararea scadenței anticipate a creditului.

În această materie, profesioniștii trebuie să aibă în vedere și dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992, care impun ca în acest tip de contracte să fie inserate clauze explicite, precise pentru ca un consumator să aibă cunoștință de condițiile în care se poate activa o anumită sancțiune, iar ipotezele reglementate de clauzele menționate nu îndeplinesc această cerință de claritate, cu referire la modificarea negativă a situației financiare a împrumutatului sau care sunt ipotezele în care drepturile băncii sau documentele de constituire a garanțiilor nu mai sunt apte a fi puse în executare.

Din această perspectivă, se constată că în mod corect au apreciat cele două instanțe că aceste clauze creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în contextul în care banca are dreptul de a declara scadent creditul, deși debitorii își plătesc la scadență ratele, în cazul ivirii unor circumstanțe pe care doar banca le cunoaște.

Astfel, protecția oferită consumatorului prin Legea nr. 193/2000 și legislația conexă conferă acestuia dreptul de a solicita sancționarea comportamentului abuziv al partenerului contractual prin inserarea unor clauze abuzive, în detrimentul consumatorului.

În acest context, se reține că datorită modului în care au fost formulate, aceste clauze sunt apte să conducă la măsuri discreționare din partea băncii, fără a da posibilitate împrumutatului să conteste consecințele injuste și excesiv de oneroase pentru acesta, aspect în considerarea căruia, se poate constata caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea acestora.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. SA împotriva Deciziei nr. 423 A din 2 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. SA împotriva Deciziei nr. 423 A din 2 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2019.

Procesat de GGC - LM