ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 449/2019
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 449/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Ședința publică din data de 1 martie 2019
Asupra recursului de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 11 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța:
să constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 3.1, 3.3, 3.7 referitoare la dobânda și art. 3.12 referitor la comisionul de procesare de 2,2 % (1317,56 CHF) din contractul de credit nr. x din 30 iulie 2008; art. 2.2 teza finală, art. 2.3, art. 2.4 referitoare la dobândă, din actul adițional din data de 27 august 2009 la contractul de credit nr. x din 30 iulie 2008; art. 2.2 teza finală, art. 2.3, art. 2.5 referitoare la dobândă, din actul adițional din data de 30 august 2010 la contractul de credit nr. x din 30 iulie 2008; art. 2.2 teza finală, art. 2.3, art. 2.4 referitoare la dobândă, din actul adițional din data de 30 august 2010 la contractul de credit nr. x din 30 iulie 2008;
să oblige pârâta să mențină dobânda ca fiind fixă pentru perioada 30 iulie 2008 (data încheierii contractului) - 11 iunie 2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010), respectiv 5.5% cu refacerea graficelor de rambursare;
să oblige pârâta la recalcularea ratei dobânzii pentru perioada 11 iunie 2010 - până la sfârșitul perioadei de creditare și refacerea graficelor de rambursare, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, respectiv 30 iulie 2008 și a indicelui de referința LIBOR actualizat periodic conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 (5.5 % = Marja Fixă + 0.09 (LIBOR LA 3M la 11 iunie 2010, rezultă MARJA = 5.41):
să oblige pârâta să îi restituie toate sumele încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive, respectiv sumele încasate cu titlu de dobândă excedentară (perioada 30 iulie 2008 - data introducerii acțiunii, ce urmează a se actualiza), precizată de reclamanți la suma de 260.601 RON și cu titlu de comision de procesare, în cuantum de 1.317,56 CHF (5.494,22 RON, la 06 ianuarie 2016 1 CHF = 4.17 RON), la care se vor adaugă dobânzile legale aferente;
să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar, în temeiul art. 453 din Noul C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 4233 din 07 iulie 2016 Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel apelanții-reclamanți solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii în parte a cererii și admiterea capătului de cerere referitor la clauza 3.12 din convenție și obligarea intimatei al restituirea sumei de 1.289,2 CHF și a dobânzii legale din momentul plății și până la data restituirii, cu cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, prin decizia nr. 2162 din 08 decembrie 2017, a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B..
Recurenții-reclamanți își subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului apelanților reclamanți, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea motivului de casare invocat recurenții invocă faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în principal a Legii nr. 193/2000.
Se arată că raporturile contractuale intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (C. S.A.) și consumatori (A. și B.), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000 (prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale; prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia).
Consideră recurenții că, în speță, caracterul abuziv al clauzelor contestate trebuie să fie analizat raportat la posibilitatea reală a împrumutului de aveau cunoștință, la momentul semnării contractului de credit, despre nivelul consecințelor juridice și economice pe care le presupune semnarea contractului de credit în această formă, consumatorii fiind obligați să se supună unor condiții contractuale ale căror consecințe nu le puteau prevedea la momentul semnării contractului și asupra cărora nu au fost informați. În susținerea acestei critici recurenții se raportează la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, punctând asupra modului în care a fost interpretat art. 4 din Legea nr. 193/2000.
O altă critică vizează faptul că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că nu există un dezechilibru semnificativ generat de clauza înscrisă la art. 3.12 din contractul de credit.
Apreciază recurenții că raționamentul instanței, sub acest aspect, nu a avut în vedere efectiv situația de fapt dedusă judecații, mecanismul generat de perceperea acestui comision, costurile suplimentare ascunse și neexprimate în contract într-un mod inteligibil pentru consumator și faptul că, prestația existentă în schimbul perceperii comisionului trebuie să fie una specifică și nu o activitate obișnuită a creditoarei în cazul acordării unui împrumut, activitate care este prestată în schimbul perceperii dobânzii.
Se arată că recurenților nu le-au fost aduse în niciun moment la cunoștință, motivele pentru care a fost inclus acest comision în convenția semnată de ei, scopul acestuia, modalitatea de utilizare a sumelor astfel percepute, sau orice alt element de fapt determinant în stabilirea cuantumului comisionului indicat.
Consideră recurenții că perceperea acestui comision, creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile contractuale, în detrimentul împrumutatului, din moment ce reprezintă niște costuri suplimentare ale creditului, care nu au un fundament explicit, legat de obligațiile asumate de Bancă prin încheierea contractului sau de servicii special prestate de aceasta, diferite de activitatea de acordare a împrumutului. În plus, se arată, acest dezechilibru nu trebuie analizat doar prin raportare la cuantumul comisionului, care în sine reprezintă o sumă substanțială ci și prin raportare la efectele pe care le produce modalitatea de încasare pe toată perioada contractual, respectiv dobânda calculată la acest comision.
Se arată că un prim aspect relevant în constatarea caracterului abuziv al acestei clauze este acela că acest comision care se plătește o singură dată la data acordării creditului, condiționează acordarea creditului de această plată și este impus prin clauza preformulată a fi scăzut din suma împrumutată, fără a se oferi consumatorului libertatea de a-l achita în alt mod.
Recurenții concluzionează în sensul că suportarea de către consumator a unor costuri anterior acordării creditului, nedeterminabile și în afara exprimării consimțământului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, exigențele bunei-credințe nefiind respectate și fac trimitere la jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Un ultim aspect invocat de recurenți se referă la petitul privind necesitatea restituirii sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive din perspectiva art. 6 din Legea nr. 193/2000.
Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.
Înalta Curte, examinând cererea recurs formulată de recurenți, reține nemotivarea în drept a acesteia, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 488 C. proc. civ.
Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci ca și criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.
În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
Deși invocă nelegalitatea deciziei atacate, în raport de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții nu arată, în concret, motivele de nelegalitate, dispozițiile legale interpretate eronat sau greșit aplicate, argumentația adusă în susținere vizând exclusiv starea de fapt proprie cauzei și probatoriul administrat.
În realitate criticile subsumate de recurenți motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt reiterări ale motivelor din apel, neputând fi asimilate unor veritabile critici de nelegalitate, neindicând argumente din care să rezulte încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel în examinarea clauzei înscrise la art. 3.12 din contractul de credit din perspectiva exigențelor impuse de Legea nr. 193/2000.
Simpla nemulțumire a părților cu privire la hotărârea atacată, exprimată în afirmații generale că aceasta ar fi nelegală, afirmațiile cu caracter general privind caracterul abuziv al clauzei contestate, opiniile recurenților cu privire la raționamentul instanței de apel referitor la calificarea dezechilibrului existent între drepturile și obligațiile părților, invocarea jurisprudenței CJUE și a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt suficiente elemente pentru a face posibilă cenzura instanței de control judiciar, fiind necesar ca cererea de recurs să cuprindă critici referitoare la considerentele reținute de instanța a cărei hotărâre se atacă în susținerea raționamentului său logico-juridic, concretizat în soluția pronunțată.
În acest context Înalta Curte constată că temeiul de casare a fost invocat strict formal, în contextul în care nu este susținut de veritabile critici care să permită exercitarea controlului de legalitate a soluției pronunțate din perspectiva încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material incidente speței.
Înalta Curte constată astfel că, deși au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe de o parte, situațiile reglementate de aceste texte legale nu se regăsesc în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele deciziei atacate, sens în care calea extraordinară de atac este lovită de nulitate.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de va constata nul recursul în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă.
Constată nul recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2162 din 08 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 289 alin. (2) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2019.