ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1948/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 06 noiembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. (actuala D. S.A.), au solicitat instanței să dispună:

Prin sentința civilă nr. 698 din 28 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea de majorare onorariu expert formulată de expert tehnic judiciar E., cu suma de 1.500 RON, în sarcina reclamanților. A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., constatându-se nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit nr. x din 14.08.2008 cuprinse în art. 3.1 cu privire la sintagma "Banca își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii în condițiile unei modificări semnificative a condițiilor de piață. Modificare semnificativă este acea modificare în care rata dobânzii de finanțare de pe piața monetară definită ca X-BOR la 6 luni + costul rezervei minime obligatorii înregistrează o modificare mai mare sau egală decât 1,5% între oricare două perioade succesive de modificare a ratei dobânzi, unde XBOR reprezintă oricare dintre ratele de referință EURIBOR, LIBOR sau ROBOR, rotunjită la a 2-a zecimală, în funcție de valuta în care a fost acordată facilitatea de credit", art. 3.3 referitor la comisionul de acordare și art. 3.4 referitor la comisionul de administrare, fiind obligată pârâta la plata către reclamanți a sumelor plătite nedatorat de către aceștia cu titlu de dobândă, comision de acordare și comision de administrare, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, a dobânzii legale aferente calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plății efective a acestui debit și a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respingându-se celelalte cereri ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 1664 din 17 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 698 din 28 februarie 2017. A fost respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea ca nefondată. A fost menținut restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, recurenții-reclamanți invocă faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți invocă faptul că instanța a aplicat în mod greșit prevederile dispozițiilor art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000.

Astfel, în opinia recurenților-reclamanți, instanța trebuia să aibă în vedere că la momentul 2010, moment în care a intervenit obligația băncii de a intra în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 - care prevăd obligația ca dobânda să fie raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR X-BOR/rata dobânzii de referință a B.N.R., în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului, banca a comis un nou abuz.

Conform dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, în contracte trebuia să se precizeze clar compunerea dobânzii aplicabile.

Recurenții-reclamanți invocă faptul că banca a procedat la majorarea unilaterală a dobânzii aplicabile, deși nicăieri în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010 nu se permite majorarea dobânzii aplicabile - și nici stabilirea unei alte dobânzi aplicabile.

Relativ la comisionul de administrare și la comisionul de acordare, recurenții-reclamanți susțin că, în mod corect, instanța sesizată inițial a constatat că banca nu a răsturnat prezumția relativă de nenegociere a clauzelor contractuale presupuse ca fiind abuzive, fiind astfel în prezența unor clauze standard, preformulate, stipulate în mod obișnuit în contractele de credit încheiate cu societatea bancară în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. În mod greșit, însă, instanța fondului a apreciat că aceste comisioane reglementează prețul unor servicii prestate de bancă și sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Potrivit recurenților-reclamanți, clauzele contractuale prin care s-a stabilit în sarcina consumatorului obligația de plată a unui comision de administrare și a unui comision de acordare nu au fost negociate cu consumatorul. Banca nu a făcut dovada faptului că au fost negociate clauzele contractuale solicitate a fi declarate abuzive sau că reclamanții au avut posibilitatea efectivă de negociere.

Recurenții-reclamanți susțin că alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea necesar a fi purtată asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate, impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de B.N.R., "libertatea de voință" a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul (sau actul adițional) pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă.

Totodată, recurenții-reclamanți invocă și că dispozițiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare și acordare sunt lipsite de cauză juridică.

În opinia recurenților-reclamanți, aceste comisioane trebuie examinate prin raportare la întreaga economie a contractului, precum și la serviciile efectiv prestate de către bancă și care ar putea justifica perceperea lor.

Reclamantul s-a aflat la semnarea convenției inițiale de credit într-o situație juridică mai puțin avantajoasă în raport cu banca, libertatea de voință limitându-se la a accepta în bloc clauzele contractuale și de a adera la conținutul lor în forma prezentată de bancă, creându-se astfel premisele unui dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților contractante.

Recurenții-reclamanți arată, de asemenea, că actul juridic supus analizei prezintă caracterul unui contract standard, preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune.

Pe de altă parte, nu poate fi interpretată drept o dovadă a negocierii împrejurarea că între părți a intervenit ulterior încheierii contractului un act adițional, caracterul abuziv fiind cercetat numai pe baza situației existente la data încheierii contractului.

Recurenții-reclamanți susțin și că necesitatea asigurării protecției consumatorului are la bază plasarea acestuia pe o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul, atât sub aspectul puterii de negociere, cât și al nivelului de informare. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial este ca prin acest mecanism să fie acordată posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul acestora.

În plus, articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice ce rezultă din contract în ceea ce-l privește.

În ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de acordare, având în vedere caracterul abuziv și lovit de nulitate absolută al clauzelor ce permite perceperea lor, inserată atât în cuprinsul convenției inițiale de credit, cât și în cuprinsul actului adițional, se impune restituirea prestațiilor efectuate în baza acestora.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020 precum și față de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 octombrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la dobândă nu pot fi reținute.

Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți nu expun nicio critică de nelegalitate a hotărârii recurate, în condițiile în care instanța de apel a analizat clauza contractuală conținută în art. 3.1 din contractul de credit exclusiv în raport de dispozițiile Legii nr. 93/2000, iar argumentele recurenților-reclamanți sunt întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Nici criticile referitoare la comisionul de acordare și administrare nu pot fi reținute.

Analizând criticile invocate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activități necesare acordării și derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Nu se poate pretinde, așadar, lipsa cauzei, determinată de lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percep comisionul de acordare și administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lor, respectiv activitatea de acordare și administrare a creditului.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere și condițiile echilibrului și bunei-credințe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, așa cum se va arăta infra, sunt îndeplinite în speță.

Așa fiind, Înalta Curte reține că aceste comisioane nu au caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeași cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Or, așa cum judicios a remarcat prima instanță de control judiciar, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită și condiția distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înțeles ca dezechilibru juridic și nu valoric, între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Înalta Curte reține totodată că, deși recurenții-reclamanți au invocat și motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu au adus niciun argument de nelegalitate care să se circumscrie acestui motiv de recurs.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 1664 din 17 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 1664 din 17 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.