ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 437/2020

Ședința publică din data de 18 februarie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 martie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, pe calea ordonanței președințiale:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 996 și art. 1000 din C. proc. civ., pe cele ale Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 174/2008, O.G. nr. 21/1992.

Prin cererea modificatoare depusă la 23 mai 2016, reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor anterior menționate pe calea dreptului comun.

Prin încheierea de la termenul din data de 6 iunie 2016 instanta a luat act, în baza art. 1000 C. proc. civ., de transformarea cererii de ordonanță președințială într-o cerere de drept comun.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2016, Tribunalul București i-a introdus în cauză pe garanții C. și D..

Prin încheierea din 16 martie 2017, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a terților invocată de aceștia și a admis excepția lipsei de interes privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de urmărire riscuri și comisionul de rambursare anticipată și a respins excepția lipsei de interes în privința capătului de cerere având ca obiect contestarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de transformare.

Prin sentința civilă nr. 1358 din 13 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu terții D. și C.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzelor de la art. 5 și art. 9 din condițiile speciale ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/29.05.2008, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 2.10 lit. a) și a) clauzei de la art. 3.7 din condițiile generale de creditare ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/29.05.2008; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanții A., D. și C., cât și pârâta B. S.A.

Prin decizia nr. 2153/2018 din 31 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-reclamanți A., D. și C. și de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1358 din 13 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei instanței de apel, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, precum și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat raporturile contractuale dintre părți și istoricul litigiului, după care a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material incidente.

În concret, autoarea recursului a susținut, în esență, că este incident art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauzele de la art. 5 din Condițiile speciale și de la art. 2.10 lit. a) din Condițiile generale ale Contractului de credit.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că dobânda face parte din obiectul principal al contractului de credit, fiind de esența acestui contract.

Totodată, autoarea căii de atac a învederat că limbajul utilizat în cuprinsul clauzelor contractuale este inteligibil și ușor accesibil pentru orice consumator cu aptitudini medii de informare.

În continuare, aceeași parte a învederat că elementul variabil al dobânzii este prevăzut expres în art. 2.10 lit. a) din Condițiile generale, fiind reprezentat de costul resurselor de creditare. Acest element nu se identifică cu EURIBOR, aspect care reiese din conținutul art. 2.10 lit. b) din aceleași Condiții generale. De asemenea, se arată că art. 2.10 redă elementele în funcție de care pot varia toate tipurile de dobândă puse la dispoziție de către Bancă. În aceste condiții, orice consumator cu aptitudini medii de informare putea deduce elementul variabil al dobânzii și elementul care dă naștere acestei variații după lecturarea acestor prevederi contractuale.

Cu privire la perioada ulterioară datei de 19 septembrie 2010, recurenta-pârâtă a învederat că modalitatea de calcul a dobânzii este clară, întrucât variabilitatea acesteia s-a raportat exclusiv la indicele de referință EURIBOR la 6 luni.

Prin urmare, autoarea recursului a subliniat că prevederile contractuale referitoare la dobânda variabilă sunt asociate obiectului principal al contractului și au fost redactate în mod clar și inteligibil, astfel încât instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Aceeași parte a învederat că, deși instanța de apel a realizat o analiză a îndeplinirii acestor condiții, analiza respectivă nu a avut în vedere particularitățile litigiului dedus judecății.

Cu privire la caracterul pretins nenegociat al clauzelor contestate, recurenta-pârâtă a arătat că pasivitatea intimaților-reclamanți, în sensul nemanifestării intenției de negociere, nu îi poate fi imputată, astfel încât, clauzele contestate nu pot fi calificate drept abuzive sub aspectul neîndeplinirii condiției negocierii.

Cu privire la cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, recurenta-pârâtă a susținut că dobânda de referință variabilă are la bază o serie de indici a căror variație excedează controlului sau posibilității de previzionare a Băncii.

De asemenea, rata dobânzii a fost raportată și aprobată de B.N.R., cu deplina respectare a Regulamentului B.N.R. nr. 4/2014.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că dobânda reprezintă prețul folosinței banilor împrumutați, pentru a cărui stabilire, în cazul contractelor de credit, nu sunt reglementate condiții legale restrictive din perspectiva valorii sale, aceasta fiind agreată prin consimțământul părților.

Recurenta mai susține că, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul nu a prevăzut în ce mod trebuie prezentate consumatorului mecanismele de calcul ale costului de creditare, respectiv modalitatea de calcul a dobânzii prin raportare la indici interbancari strict definiți, astfel încât, Banca percepea o dobândă variabilă raportată la cheltuielile sale, la costurile interne de finanțare, care nu puteau fi previzionate.

Mai mult, posibilitatea perceperii unei dobânzi variabile, în funcție de indicele de referință intern al băncii, era permisă de legislația aplicabilă la data încheierii Contractului de credit.

Prin urmare, orice consumator diligent, cu aptitudini medii de informare, putea înțelege că are de ales între dobânda de referință variabilă și EURIBOR.

După evocarea unor decizii de speță, recurenta-pârâtă a subliniat că, în situația în care împrumutatul optează pentru o dobândă variabilă, pe care o consideră mai avantajoasă, care nu se raportează exclusiv la EURIBOR, ci la un cumul de instrumente financiar-bancare, inclusiv creditorul se află în imposibilitate de a preciza limitele în care se poate încadra fluctuația dobânzii.

Ulterior datei de 19 septembrie 2010, formula de calcul a dobânzii a devenit EURIBOR 6M + 9,26 puncte procentuale, ca urmare a încheierii Actului adițional de implementare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, deși art. 39 din Legea nr. 288/2010 îi permitea să nu procedeze în acest sens, aceasta a aplicat noua formulă de calcul a dobânzii pentru a înlătura orice diferență de tratament între clienții care încheiaseră contracte de credit în trecut și cei care urmau să se bucure de această facilitate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Așadar, autoarea recursului a subliniat că dobânda variabilă a fost raportată la un indice de referință public, aflat în afara oricărui control al Băncii, noua formulă de calcul fiind cunoscută de împrumutată, care timp de peste cinci ani nu a formulat nicio obiecțiune cu privire la aceasta.

În partea finală a cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că nu a fost răsturnată prezumția de buna-credință, evocând în acest sens considerentele relevante dintr-o hotărâre pronunțată într-o speță similară, ceea ce, în opinia sa, înlătură posibilitatea reținerii prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauzele contestate de către intimații-reclamanți.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă nu și-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluționat de completul de filtru.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți, care nu au depus întâmpinare la recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus punct de vedere la raport, însă, față de mențiunile din Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, recurenta-pârâtă a transmis la dosar dovada achitării diferenței de taxă judiciară de timbru în cuantum de 2.014,55 RON, achitată cu O.P nr. x din 06.11.2019.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 18 februarie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă B. S.A. a invocat nelegalitatea deciziei atacate, pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a formulat o serie de critici de nelegalitate care, în ordinea redată prin cererea de recurs, vizează incidența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prima critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să excludă de la analiză clauzele contestate referitoare la dobândă, întrucât acestea fac parte din obiectul principal al contractului și sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 s-a prevăzut că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Instanța supremă apreciază că situația de excludere, prevăzută de textul legal invocat, nu este operantă în speță, în ceea ce privește clauzele inserate la art. 5 din Condițiile speciale ale contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 29 mai 2008 și la art. 2.10 lit. a) din Condițiile generale de creditare-anexa la contractul de credit bancar, cu privire la dobânda de referință variabilă.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real, cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară.

Examenul caracterului abuziv al acestei clauze este posibil în speță, întrucât clauza respectivă nu întrunește cerința impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referință variabilă nefiind exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanța supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse, acest aspect fiind reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Observând clauza prin care se stabilește dobânda variabilă, se constată că această dobândă conține o componentă variabilă, denumită simplu dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B.. și un element fix, sigur, reprezentat de 1,50 puncte procentuale, care se adaugă la dobânda de referință variabilă.

Exceptând acest element fix, se constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referință variabilă, după primele 12 luni de la încheierea contractului.

În ceea ce privește componenta variabilă, aceasta nu este clară ci, dimpotrivă, este una echivocă și obscură, deoarece nu se cunoaște mecanismul de formare și determinare a dobânzii curente după primele 12 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

În absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise, pe baza cărora să poată fi înțeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum și mecanismul de determinare al acesteia, se poate considera că o atare clauză nu satisface exigența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia modalitatea de calcul a dobânzii în perioada ulterioară adoptării actului adițional de aliniere este mai clară nu poate fi primită, deoarece instanța de apel a reținut că actul adițional nu a fost însușit prin semnătură de apelanții reclamanți, iar la dosar nu s-au prezentat dovezi pe baza cărora să se stabilească faptul că Banca ar fi comunicat reclamanților notificările în vederea aplicării O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât este exclusă posibilitatea implementării tacite a actului adițional.

Mai mult, instanța de apel a reținut că, prin notificarea din 25 februarie 2011, Banca a comunicat împrumutatei încetarea efectelor actului adițional, conform art. II alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010.

Din această perspectivă, motivul de recurs privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este nefondat, deoarece clauza din contract referitoare la dobânda variabilă nu este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

În ceea ce privește celelalte critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă a subliniat că această clauză, prevăzută de art. 5 din Condițiile speciale ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 29 mai 2008 și de art. 2.10 lit. a) din Condițiile generale de creditare-anexa la contractul de credit bancar, cu privire la dobânda de referință variabilă, a fost negociată, a fost introdusă în contract cu bună-credință și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților din contract.

În ceea ce privește condiția ca respectiva clauză să fi fost negociată direct cu consumatorul, recurenta susține că pasivitatea împrumutatei, în sensul neadresării vreunei cereri în sensul negocierii prevederii contractuale, nu îi poate fi imputată, astfel încât, singurul element care lipsește în cauză pentru ca între părți să fi existat o negociere a prevederilor contractuale cu ocazia încheierii convenției inițiale constă în manifestarea de voință în acest sens, din partea împrumutatei.

În altă ordine de idei, cu toate că recurenta face vorbire de existența unei reglementări interne care stabilește atât procedura de negociere, cât și responsabilitățile salariaților Băncii în ceea ce privește desfășurarea acestei proceduri, instanța supremă reține că Banca nu a arătat în ce mod împrumutata a fost informată în legătură cu reglementarea internă a băncii privind procedura de negociere și nu s-a dovedit că intimații-reclamanți au accesat cu succes această procedură internă de negociere.

Argumentele prezentate de recurenta-pârâtă în acest sens nu pot fi primite.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de Bancă, în privința căruia consumatorul poate doar să adere sau nu la el, neputând să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale precizate, rezultă că legiuitorul acordă preferință modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.

În cauză, recurenta nu a fost în măsură să prezinte dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu consumatorul în ceea ce privește conținutul clauzei privind dobânda variabilă și că acesta ar fi putut să îi influențeze conținutul.

O atare situație nu a existat, devreme ce pârâta nu a prezentat dovezi concludente în acest sens, ceea ce conduce la concluzia că Banca nu a răsturnat prezumția relativă instituită de lege, anume a lipsei de negociere cu consumatorul.

Condiția referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerinței de bună-credință presupune a analiza în ce măsură a fost afectat echilibrul contractual prin inserarea în contract a clauzei privind dobânda variabilă.

Așa cum s-a reținut mai sus, dobânda variabilă, care se aplică sumei împrumutate după primele 12 luni de la încheierea contractului, este stabilită de către Bancă după criterii neidentificate în contract, necunoscute de consumator și care nu se pot verifica, ceea ce conduce la concluzia că Banca și-a rezervat prin contract dreptul de a stabili în mod discreționar dobânda variabilă, excluzând din mecanismul de formare al dobânzii un criteriu obiectiv pe care să nu îl poată controla și pe care consumatorul să îl cunoască.

Situația creată prin inserarea clauzei privind dobânda variabilă în modalitatea relevată, este de natură să afecteze echilibrul contractual deoarece, recurenta-pârâtă și-a creat un avantaj semnificativ decurgând din posibilitatea de a controla în mod exclusiv și conform propriilor interese acest cost al creditului pe care îl suportă consumatorul, ceea ce îi conferă o poziție avantajoasă, superioară, în raport cu consumatorul, care nu are posibilitatea de a cunoaște mecanismul de formare al dobânzii variabile, trebuind doar să o accepte ca atare.

În ceea ce privește buna-credință, este de reținut, așa cum rezultă din preambulul Directivei 93/13/CEE, că această condiție este îndeplinită atunci când profesionistul acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Raportat la cauza dedusă judecății, se constată că această condiție nu este îndeplinită deoarece clauza privind dobânda variabilă conferă profesionistului, într-un mod injust, dreptul de a regla dobânda creditului în favoarea sa, fără ca intimatul să aibă reprezentarea elementelor prin care se stabilește dobânda, precum și a efectelor economice pe care le implică.

Mecanismul de determinare a dobânzii variabile creează un dezavantaj pentru consumator și îl plasează într-o situație de inferioritate de natură să conducă la afectarea echilibrului contractual real care trebuie să existe între drepturile și obligațiile părților.

Practic, reclamanții nu au posibilitatea de a cunoaște și verifica dobânda variabilă, trebuind doar să o accepte, în cuantumul stabilit de Bancă, situație care conduce la concluzia că interesele legitime ale consumatorului au fost nesocotite, contrar cerinței privind buna-credință.

În urma analizei clauzei contractuale prin care se stabilește dobânda variabilă, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține că această clauză reunește toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă.

Față de considerentele ce preced, instanța supremă reține că nu sunt întemeiate criticile de nelegalitate referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda de referință variabilă, în limitele prezentate de recurentă.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

Potrivit dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu."

Conform art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, "În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON;"

Conform art. 23 alin. (1) lit. b) din același act normativ, "cererile pentru exercitarea apelului împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor și acțiunilor evaluabile în bani, dar nu mai puțin de 20 RON".

Având în vedere că obiectul litigiului este evaluabil în bani, Înalta Curte constată că, în etapa recursului, recurenta-pârâtă achitat inițial o taxă judiciară de timbru de 100 de RON, pe care a completat-o cu diferența de taxă judiciară de timbru datorată, în cuantum de 2.014,55 RON.

Luând în considerare faptul că, atât în etapa procesuală a apelului, cât și a recursului, criticile formulate împotriva hotărârilor judecătorești atacate au avut în vedere aceleași clauze din contractul de credit, pentru care, în calea extraordinară de atac s-a achitat taxa judiciară de timbru mai sus amintită, față de dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborate cu cele ale art. 38 din același act normativ, urmează ca, în completarea taxei judiciare de timbru de 20 RON, achitată conform dovezilor aflate la dosarul de apel, această parte să fie dată în debit pentru diferența de taxă judiciară de timbru în cuantum de 2.094,55 RON, datorată în apel.

Prin urmare, reținând că, pentru faza procesuală a apelului, recurenta-pârâtă nu a achitat taxa judiciară de timbru în cuantumul datorat, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 2.094,55 RON datorată pentru soluționarea dosarului în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 2153/2018 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 2.094,55 RON datorată în apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2020.