ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1574/2020

Ședința publică din data de 16 septembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 06 iunie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare credit în cuantum de 2% regăsit la pct. 4.1. lit. a) din contractul de credit nr. x/04.03.2008, în cuantum de 2000 CHF, percepuți la momentul încheierii contractului de credit; constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare credit în cuantum de 0,06%, regăsit la pct. 4.1. lit. b) din contractul de credit, în cuantum de 5800 CHF, percepuți la momentul încheierii contractului de credit și până la momentul introducerii prezentei acțiuni; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 4.5 din contract, cu privire la revizuirea ratei dobânzii, conform căreia «pe parcursul derulării contractului, cu excepția perioadei prevăzută la art. 4.1. (primele 12 luni) nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de Banca», să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract și, întrucât se impune restituirea sumelor de bani percepute în plus, în situația în care în urma expertizei contabile ce urmează a fi efectuată în cauză, va rezulta o diferență între dobânda curentă, stabilită la data încheierii contractului și dobânda percepută de bancă potrivit acestei clauze contractuale abuzive, restituirea sumei achitate cu acest titlu. Reclamanții au solicitat, de asemenea, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite în art. 5.1., clauze inserate în contractul de credit nr. x/04.03.2008 și eliminarea acesteia; obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului existent la momentul încheierii contractului de credit, ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor; obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar.

Prin sentința civilă nr. 3909 din 25 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte acțiunea formulată reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatându-se caracterul abuziv al prevederilor art. 4.10. lit. a), referitor la comisionul de acordare și art. 4.5 din contractul de credit nr. x/04.03.2008, în privința posibilității băncii de a revizui dobânda, fiind obligată pârâta să restituie reclamanților suma de 2.000 CHF, încasată cu titlu de comision de acordare, restul pretențiilor fiind respinse ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin decizia nr. 2002 din 17 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta- pârâtă C. S.A. (actuala D. S.A.), fiind respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., ca nefondat; a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare și cererea accesorie, ca neîntemeiate; a fost menținut restul dispozițiilor.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În motivare, recurenta-pârâtă arată că, dispozițiile din contractul de credit referitoare la aspectele dobânzii variabile și la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului nu pot fi considerate abuzive, întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acestora. Potrivit recurentei-pârâte, caracterul negociat rezultă din modul de redactare a clauzelor în cuprinsul contractelor de credit încheiate între C. S.A. și clienții săi, existând diferențe semnificative de formulare a acestora, care determină efecte juridice diferite

În opinia recurentei-pârâte, instanța de judecată ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea sunt abuzive, din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Potrivit recurentei-pârâte, terminologia folosită pentru dobânda de referință nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut în mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referință variabile, element esențial într-un contract de credit.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită nici cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzelor contractuale, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile pct. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit, coroborat cu posibilitatea oferită intimaților de a rambursa anticipat creditul în condițiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.

În opinia recurentei-pârâte, prin prevederile pct. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înțeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului, doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii. Este firesc ca banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă inițiativa modificării acesteia, în condițiile variației indicilor de referință, dobânda fiind unul dintre elementele esențiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic "fructul civil" al sumei împrumutate.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, este greșită, întrucât ignoră existența celor două teze separate ale acestei dispoziții legale.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată și faptul că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință, exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări, fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii, aspect care a fost cunoscut și agreat de către ambele părți la momentul încheierii contractului, care are, în privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu.

Practic, în ceea ce privește structura dobânzii variabile, recurenta-pârâtă arată că aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție indicele de referință al băncii influențat de mai mulți factori precum: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă.

Precizează recurenta-pârâtă că nu exista nicio dispoziție legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă arată că, potrivit dispozițiilor art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, "în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract".

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că dispozițiile contractuale referitoare la caracterul variabil al dobânzii nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispozițiile legale anterior menționate, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficiență juridică.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă prețul contractului de credit.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că dobânda contractuală, fiind o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produse și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil".

Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat și un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o sumă fixă, recurenta-pârâtă apreciază că intimații au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 18 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 16 septembrie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează caracterul negociat al clauzelor privitoare la dobânda variabilă și la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, negociere, care în opinia recurentei-pârâte reiese din modul de redactare al clauzelor, care este diferit în contractele încheiate cu clienții.

Trebuie subliniat că aceste argumente, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, aspecte ce excedează limitelor analizei instanței de recurs.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului și că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 04.03.2008):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivație întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului), rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispozițiilor art. 4.1. alin. (1) și (2) din contract, "Pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit și 6.00 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda este variabilă." Totodată, art. 4.5 dispune:

"Pe parcursul derulării contractului, cu excepția perioadei menționate la punctul 4.1, Banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și/sau comisioanele bancare".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1 alin. (2) și (4).5. din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze. Astfel, nu poate fi reținut argumentul recurentei-pârâte în sensul că dobânda contractuală este o consecință a dobânzii variabile pentru care clientul a optat și că esența acesteia constă în înregistrarea unor fluctuații, în sensul creșterii sau reducerii, nici cel care vizează caracterul periodic al dobânzii, ca de altfel nici cel referitor la înmânarea graficului de rambursare intimaților-reclamanți.

Susținerile recurentei-pârâte în sensul că notificarea băncii, coroborată cu posibilitatea oferită intimaților de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, reprezintă critici de netemeinicie, ce excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în calea de atac a recursului.

Totodată, cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcție de anumiți indici pe care i-a menționat în cererea de recurs (indicele Euribor, Libor, Robor sau condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative ce derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costurile cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă), reclamanții nu aveau posibilitatea să prevadă acești indici în lipsa menționării lor în contract.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Critica privitoare la incidența în cauză a art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor nu poate fi, de asemenea, reținută.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit: 04.03.2008 și de principiul neretroactivității legii, această dispoziție legală nu este incidentă în cauză.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă prețul contractului, nu poate fi reținut.

Deși obligația de plată a dobânzii face parte din obiectul principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiza sub aspectul caracterului abuziv.

Instanța europeană în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13, la care Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut referire mai sus, a arătat, printre altele, că dispozițiile contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

Astfel, instanța europeană a considerat că, în privința clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Curtea a reținut, totodată, că ținând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, și anume de a servi ca o "listă gri" a clauzelor care pot fi considerate abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor aceste statuări ale instanței europene, în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 2002 din 17 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 2002 din 17 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2020.