ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2471/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 14 aprilie 2017, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A. constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de administrare și nulitatea acesteia - art. 5.1 lit. a) din contractul de credit nr. x/11.07.2008, restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare la care se adaugă dobânda legală de la data acordării creditului și până la încheierea actului adițional, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda (art. 6.1 din contractul de credit și art. 2.2.1 din actul adițional), restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară de la data acordării creditului și până în prezent, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar din contractul de credit (art. 8.1), stabilizarea cursului CHF-LEU la data semnării contractului care să fie valabil pe toata perioada derulării acestuia, denominarea în moneda națională a plăților, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3587 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., fiind constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei privind comisionul de administrare (art. 5 alin. (1) lit. a) din contractul de credit), dispunându-se restituirea sumei de 1825 CHF la care se adaugă dobânda legala de la data acordării creditului și până la achitarea debitului, fiind respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., precum și pârâta C. S.A..

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1705/A din 21 septembrie 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3587 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3587 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei prevăzute de art. 5 alin 1 lit. a) din convenția de credit nr. x/11.07.2008 cu privire la comisionul de administrare, precum și capătul privind restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare (1825 CHF) la care se adaugă și dobânda legală calculată de la data de 11 iulie 2008 și până la data achitării integrale a debitului.

A obligat intimații-reclamanți A. și B. la plata sumei de 1.744,75 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea apelantei-pârâte C. S.A..

Împotriva acestei decizii, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a textelor incidente în speță, întrucât instanța de apel a interpretat în mod greșit normele de drept care prevăd obligația de a furniza împrumutatului informații pentru adoptarea unei decizii corecte, sens în care solicită ca în recurs, instanța să aibă în vedere interpretările CJUE în cauza Andriciuc.

În continuare, recurenții-reclamanți prezintă considerentele de fapt ale cererii de chemare în judecată, referitoare la încheierea contractului de credit, cu privire la dobândă. Se susține că de la semnarea convenției de credit și până în prezent banca a modificat în mod unilateral procentul de dobândă, contrar bunei-credințe și prevederilor legale. Aceste clauze pun problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul unilateral de a interveni asupra elementelor componente ale dobânzii.

Articolul 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999 republicată, la data accesării creditului, prevede că în cazul creditelor ipotecare pentru investiții imobiliare în care rata dobânzii este variabilă atunci "variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract". Așadar C. S.A. își rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda, fără precizarea unor criterii clare, a unor indici de referită bine precizați în contract, fapt ce contravine normelor legale mai sus menționate.

In acest sens, se arată că în cuprinsul contractului de credit nu se menționează concret modul în care se calculează procentul de dobândă, în funcție de indicele Euribor și nici valoarea acestuia nu este precizată în contract, așa cum prevede art. 14 lit. a) și în Legea nr. 34/2006 "variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract. Și marja băncii fixă, astfel încât clientul să fie în deplină cunoștință de cauza cu privire la evoluția dobânzii pe parcursul derulării contractului".

Așadar dispoziția contractuală prevăzută la art. 3.3 încalcă prevederile legale, întrucât nu este menționată valoarea indicelui Libor de la data semnării contractului și a marjei Băncii, care trebuie să fie fixă și să aibă o valoare raportată la valoarea indicelui.

Dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați în contract.

Recurenții-reclamanți citează și dispozițiile art. 37 din O.G. nr. 50/2010, privind regulile referitoare la dobândă în contractele de credit cu dobândă variabilă.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și de la regula de drept civil, potrivit căreia, actul juridic se impune părților întocmai ca și legea, având forță obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. proc. civ., se desprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în situația expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de față banca, trebuie să informeze consumatorii (adică și pe contestator) despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele care trebuie să însoțească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-1 informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variația dobânzii trebuie calculată în mod expres în contract cu precizarea periodicităților/și/sau condițiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia. In plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Aceste texte legale interzic în mod expres băncii fixarea unei dobânzi care sa varieze in funcție de voința exclusiva a acesteia, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii la indici de referința verificabili. Așadar, potrivit art. 14 din Legea nr. 190/1990 și art. 8 din Legea nr. 289/2004, pentru creditele cu ipotecă și fără ipotecă, stabilesc că în cazul în care în contractul de credit s-a stabilit că rata dobânzii să fie variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract. Și aceste acte normative au fost nesocotite la momentul încheierii contractului de credit prin lipsa oricărui indice verificabil care să fie direct legat de dobândă.

Ori în acest caz recurenții solicită instanței să observe că deși indicele de referința LIBOR a înregistrat scăderi semnificative, nivelul dobânzii a stagnat sau a crescut, probabil ca urmare a aplicării netransparente a "politicii băncii" antrenând consecințe vătămătoare pentru consumator.

De asemenea din analiza acestor prevederi, se observă ca apare un dezechilibru evident între interesele celor două părți contractante, deși la momentul la care se încheie un contract trebuie să fie avut în vedere principiul egalității părților contractuale, principiu care caracterizează orice tip de contract, indiferent că este de adeziune sau că este vorba despre un contract negociat.

Consideră că "marja băncii este fixă pe toata durata creditului și poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative sau micșorată, doar în acord cu politica comercială a băncii".

Cu privire la aplicarea sancțiunii nulității absolute a clauzelor contractuale abuzive, solicită să se rețină ca, prin dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale O.U.G. nr. 50/2010, se protejează nu doar un interes personal, individual, ci și un interes public, general obștesc, motiv pentru care se impune restituirea sumelor percepute de bancă în mod nelegal, cererea reclamanților vizând așadar aplicarea sancțiunii nulității absolute, fiind imprescriptibilă.

Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, recurenții solicită să se constate caracterul de adeziune al contractului de credit, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de bancă în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori cu comercianți.

În acest sens, se susține că pârâta nu a înțeles să respecte dispozițiile contractuale și legale, întrucât a perceput o dobândă în mod abuziv, nefiind calculată conform unei formule și prin raportare la indici verificabili prevăzuți de lege. Așadar, se impune restituirea sumelor plătite peste cuantumul datorat.

Referitor la comisionul de administrare în cuantum de 1825 CHF prevăzut la art. 5.1, consideră că este o clauză abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, totodată acesta este perceput în aceleași condiții ca și dobânda creând astfel un prag sensibil pe care profesionistul a omis în mod intenționat să-l explice consumatorului la data semnării convenției de credit.

De asemenea, consideră ca acesta este abuziv întrucât este calculat lunar raportat la cuantumul creditului și nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit). Demonstrarea caracterului negociat al comisionului de procesare cade în sarcina băncii, iar din modul de formulare rezultă că acesta nu a fost negociat.

In concluzie, perceperea comisionului de procesare cât și modificarea dobânzii nu este legală, iar sumele de bani încasate cu acest titlu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, urmând a fi restituite reclamanților.

In ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar art. 8.1, solicită să se rețină faptul că, așa cum a rezultat și din înscrisurile depuse la dosar, operatorii economici nu au oferit informații complete, corecte și precise asupra aspectelor esențiale legate de produsul oferit. Mai mult decât atât, operatorul economic a asigurat reclamanții de faptul ca riscul valutar este minim, iar moneda CHF este una sigură.

In ceea ce privește solicitarea recurenților în sensul de a dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, menționează faptul că în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanții nu au avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să permită anticiparea unei devalorizări vădite a LEU-lui față de CHF, dar și de faptul că banca nu a pus la dispoziție nici o informație din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voința al părților, întrucât hipervalorizarea CHF denaturează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

In susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia, prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, menționează faptul că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului. Prin urmare, se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia.

Pentru toate aceste considerente, recurenții solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată în scris.

Prin întâmpinarea depusă, la 1 ianuarie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat pe cale de excepție nulitatea cererii de recurs față de lipsa motivelor de nelegalitate, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 14 martie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 21 martie 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 26 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1705/A din 21 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 12 decembrie 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea pronunțată la 12 decembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 23 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți D. și E. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prima critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 6.1 din Cap. "Dobânzi".

În acest sens, se susține că prin convenția inițială de credit, potrivit art. 6.1, s-a stabilit o rată anuală de dobândă fixă de 4,5 %, în primul an de creditare, ulterior fiind practicată o dobândă variabilă cu o marjă de 3,25% variabilă.

Astfel, analiza acestei marje este strict legată de posibilitatea unilaterală de modificare a băncii fără a se ține cont de o situație independentă de voința părților, sens în care se apreciază caracterul abuziv al clauzei evocate, având în vedere că banca a modificat în mod unilateral procentul de dobândă, contrar bunei-credințe și prevederilor legale.

Aceste susțineri sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere că recurenții au putut cunoaște modul de calcul al ratei dobânzii ulterior primului an de creditare, întrucât au fost precizate criteriile și formula de determinare.

Astfel, în cadrul art. 6.1 din contractul inițial, cât și art. 2.2.1 din actul adițional se menționează indicele de referința verificabil, respectiv LIBOR, periodicitatea acestuia (3 luni), precum și marja băncii (3,25%).

Cum în cuprinsul prevederilor art. 6 alin. (1) din contractul de credit s-a prevăzut că dobânda variabilă va fi revizuibilă în datele de 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie și 25 decembrie, în funcție de indicele de referință LIBOR 3M, determinat pe baza monedei creditului, conform valorii indicelui de referință valabil în data de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 decembrie, este cert că reclamanții au fost informați complet și precis cu privire la data și modul de ajustare a dobânzii contractului sau că variația dobânzii nu ar fi raportată la un indicator precis.

De altfel, art. 6 alin. (4) din contract prevede și modul de calcul al dobânzii, astfel că, nu se poate reține încălcarea dreptului reclamanților de a fi informați cu privire la modificarea dobânzii, clauza în sine precizând în mod expres situația în care dobânda va fi modificată, respectiv variația indicelui LIBOR la 3 luni.

Așadar, în mod corect a reținut instanța de apel în raport cu mențiunile din contractul de credit la art. 6.1 și art. 2.2.1. din Actul adițional că marja băncii, ca element de compunere a dobânzii, rămâne fix pe toată durata de derulare a creditului, astfel încât singurul element ce conferă caracterul variabil al dobânzii este indicele LIBOR.

Din această perspectivă, se constată că, clauzele contractuale sunt exprimate într-un limbaj inteligibil, prevăd care sunt dobânzile pe care le datorează împrumutatul, care este structura dobânzii variabile a băncii aplicabilă la expirarea perioadei de dobândă fixă, care este elementul care determină revizuirea nivelului procentual al dobânzii variabile curente contractuale, precum și faptul că la fiecare revizuire de dobândă variabilă curente contractuală noua dobândă va fi comunicată împrumutatului prin notificare scrisă.

Cea de-a doua critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. a) prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a achita un comision de administrare de 1% la data tragerii creditului.

În esență, se invocă faptul că această clauză nu a fost negociată și că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurenților, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamanți, care au avut și posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația băncii în schimbul acestuia.

Instanța de apel a reținut că recurenții-reclamanți au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care recurenții au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Astfel, se poate observa că prevederile contractuale analizate de instanța de apel privind comisionul de administrare care stabilesc că pentru creditul acordat împrumutatul va plăti un comision de administrare a creditului de l % flat calculat asupra sumei creditului acordat, care se achită la data utilizării creditului (art. 5, pct. 1 lit. a) din contract) și plata comisionului aferent creditului este de 1825 CHF (art. 2, pct. 1 prima liniuță din contract) sunt clare și inteligibile, deoarece nu se poate reține că din lecturarea acestor clauze reclamanții nu ar fi înțeles că trebuie să achite comisionul la data tragerii creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Acesta este raționamentul care a fundamentat soluția pronunțată și din perspectiva statuărilor cu privire la faptul că, deși nu se poate reține aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la exprimarea clauzei într-un limbaj ușor inteligibil, întrucât nu sunt detaliate serviciile prestate de către bancă pentru încasarea acestui comision, totuși nu se poate reține nici îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege cu privire la existența caracterului abuziv al comisionului de administrare, motivarea nefiind contradictorie sub acest aspect.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Din aceste rațiuni, aserțiunile reclamanților privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de administrare apar ca fiind lipsite de fundament.

Într-o altă critică, recurenții au susținut că soluția instanței de apel de menținere a hotărârii primei instanțe privind respingerea capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 8.1. prin care s-a stabilit că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 11 iulie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamantul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva F. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. menționată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Deși recurenții-reclamanți au invocat în susținerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

Referitor la cererea intimatei C. S.A. privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 1.659,26 RON cu titlu de onorariu avocațial, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții să plătească intimatei C. S.A. suma de 1.659,26 RON constând în onorariu avocațial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1705/A din 21 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care îi va obliga la plata sumei de 1.659,26 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1705/A din 21 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Obligă recurenții-reclamanți la plata sumei de 1.659,26 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2020.