ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2585/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2585/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de față

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 30.10.2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând să se dispună nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la " Art. 5-Rambursarea creditului" și "Art. 7 - Dobânzi" din Contractul de Credit Ipotecar nr. x/24.04.2007 și înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit menționat la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv calcularea și plata ratelor la valoarea în RON a francului elvețian de la data semnării contractului pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia; nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 2 și restituirea sumei de 1. 281 CHF comision de administrare în procent de 1% din valoarea creditului.

Reclamanții au precizat că valoarea acestui capăt de cerere este în valoare de 260.824,41 RON.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 2040/2016 din 04 aprilie 2016, a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a respins petitul 1 ca neîntemeiat; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei art. 2 din Contract referitor la comisionul de administrare; a obligat pârâta la restituirea sumei de 1.281 CHF în RON la cursul BNR din ziua plății constând in comision de administrare și a luat act de faptul ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2013/2017 din 22 noiembrie 2017, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2040 din 04 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a obligat apelanții reclamanți la 1.462,76 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Împotriva deciziei civile nr. 2013/2017 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică se referă la faptul că instanțele ar fi reținut eronat că recurenții-reclamanți au formulat o cerere de schimb valutar cu privire la moneda CHF din contul virtual în această monedă. Se susține că motivul solicitării de schimb valutar, efectuată de consumatori cu privire la moneda creditului, ar fi fost generat de îndemnul salariaților băncii pentru că moneda CHF nu ar fi existat în casieria băncii și nu puteau ridica efectiv CHF din cont.

Cea de-a doua critică vizează faptul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, trebuia să aibă în vedere numai Legea nr. 193/2000 și C. civ. de la 1864, nu și Directiva 13/93/CEE, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acesteia) și cauzele de nulitate ce sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției.

A treia critică se referă la faptul că acțiunea nu poate fi privită ca neîntemeiată nici prin referire la dreptul Uniunii Europene, instanța de apel având obligația de a analiza clauza de risc valutar care nu se constituie în obiect al contractului. În susținerea acestei critici, recurenții aduc următoarea argumentație.

Susțin recurenții că Directiva europeană nr. 93/13/CEE nu este direct aplicabilă în cauză. Caracteristicile acestui act legislativ al Uniunii Europene (UE) sunt expuse în art. 288 paragraful 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Conchid recurenții în sensul că directiva nu este direct aplicabilă, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună în legislația internă.

Recurenții apreciază că instanța nu poate aplica direct Directiva și nici nu se poate recunoaște efectul direct al art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, însă se poate interpreta norma internă de transpunere reglementată de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în lumina normei Uniunii Europene (cauza C-106/89 Marleasing).

Recurenții punctează asupra faptului că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, coroborat cu art. 8 din același act normativ, permite statelor membre să prevadă, în legislația prin care se transpune această directivă, că aprecierea caracterului abuziv se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, respectiv la cele care descriu obiectul principal al contractului. Or, precizează recurenții, obiectul principal al unui contract de împrumut, cel de credit bancar fiind o specie a acestuia, se rezumă la acordarea unei sume de bani pentru care împrumutatul trebuie să plătească obiectul contractului, respectiv suma primită drept împrumut, celelalte obligații contractuale fiind adiacente, accesorii.

Conchid recurenții în sensul că toate clauzele care au un caracter accesoriu nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului în sensul avut în vedere de art. 4 alin. (2) din Directivă, sens în care clauza de risc valutar este nulă.

Se arată că art. 6 din Legea nr. 193/2000 stabilește sancțiunea nulității absolute, textul legal folosind sintagma cu caracter imperativ "clauzele nu vor produce efecte'", spre deosebire de formulele "anulabile"

1

sau "pot fi anulate", caracteristice nulității relative. Consideră recurenții că, prin stipularea în contract a unei clauze abuzive, care încalcă echilibrul contractual și contravine bunei-credințe, comerciantul nu urmărește doar vicierea consimțământului consumatorului, ci obținerea unor venituri mai mari, profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află și care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condițiile impuse de co-contractantul aflat într-o poziție economică privilegiată.

Recurenții punctează asupra faptului că respectarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 este supusă controlului Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, încălcarea interdicției impuse comercianților de a nu stipula clauze abuzive constituind contravenție ce se sancționează cu amendă contravențională.

În concluzie, se arată, prevederile Legii nr. 193/2000 nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, context în care sancțiunea prevăzută de art. 6, în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, este nulitatea absolută.

În continuare recurenții fac trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza C-453/10 Jana Perenicovăsi Vladisiav Pergnic, paragraf 31, C-472/10; Janter contra Slovaciei, hotărârea din 20 dec 2001; Femăndez Motina Gonzates și alții contra Spaniei, decizia din 18 oct. 2002).

Cea de-a patra critică se referă la faptul că instanța de apel a interpretat greșit că părțile contractante, prin voința proprie, au renunțat la prevederile art. 1578 C. civ. 1865, raportat la clauza de rambursare. Consideră recurenții că modul eronat în care instanța de apel a interpretat și aplicat principiul nominalismul monetar a condus la respingerea petitului doi al cererii.

În susținerea acestei critici recurenții aduc ample considerații de ordin doctrinar și fac comentarii cu privire la jurisprudența CJUE pe care o consideră relevantă (cauza C-106/89 Marleasing; cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios).

Consideră recurenții că dispoziția din legea română prevăzută de art. 1578 C. civ. nu putea avea în vedere " perenitatea " valorii nominale a unei monede străine pe care, de altfel, statul nu o poate controla printr-o politică monetară, emiterea, retragerea și operațiunile asupra cursului reprezentând prerogative statale absolute și exclusive.

Așa fiind, în concepția recurenților, în interpretarea art. 1578 C. civ. 1865 trebuie să se pornească de la premisa conform căreia, noțiunea de"specie aflată în curs"este moneda națională, adică leul românesc. În continuare recurenții fac o serie de aprecieri cu privire la procedeul de indexare și la finalitatea acestuia, arătând că stabilirea prețurilor în valută pe teritoriul României exprimă o clauză de indexare.

Recurenții apreciază că stabilirea prețurilor în valută pe teritoriul României exprimă o clauză de indexare, rațiunea acestei clauze constând în asigurarea stabilității monetare,astfel încât creditorul să poată primi exact contravaloarea a ceea ce a dat, din punct de vedere subiectiv,printr-o previziune justă a evenimentelor.

Se arată că, pentru a asigura echilibrul valoric între prestațiile stipulate și pentru a contracara efectele deprecierii monetare este necesar ca indicele ales, în funcție de care se realizează indexarea creanței să fie ușor de cunoscut de părțile raportului juridic,să fie adecvat relației concrete a părților, sens în care recurenții fac trimitere la doctrina pe care o consideră relevantă.

Precizează recurenții că mecanismul de creditare în valută nu este o aplicație a nominalismului, ci o reacție de apărare față de nominalism în cazul în care este cunoscut faptul că moneda în care consumatorul realizează veniturile și care,în realitate constituie moneda de plată este caracterizată de instabilitate.

Consideră recurenții că Banca avea obligația de a asigura o anumită protecție a consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice.

Recurenții apreciază că "intervenția" instanței cu scopul corectării/înlăturării împrejurărilor abuzive, ilicite, în procedura de declarare a clauzelor litigiului drept abuzive trebuie să aibă prevalență în vederea prezervării dreptului la un proces echitabil, a salvgardării prompte a ființei contractului.

Se arată că reechilibrarea presupune, în circumstanțele date, fixarea valorii obligației exprimată în valută, pe toată durata contractului, în funcție de factorul de referință de la data încheierii contractului care este cursul valutar practicat la acea dată, acest element fiind din perspectiva debitorului, singurul factor de predicție la momentul accesării creditului pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare și a valorii finale a obligației.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului formulat, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au depus, atât la data de 13 iulie 2018, cât și la data de 19 iulie 2018, răspunsuri la întâmpinarea formulată de bancă, solicitând respingerea excepției și apărărilor invocate.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 10 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 26 martie 2019 a respins excepția inadmisibilității și nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. și a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2013/2017 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

În ceea ce privește prima critică, potrivit căreia instanța de apel ar fi reținut eronat o altă stare de fapt, în raport de probele administrate, Înalta Curte constată că aceasta vizează netemeinicia hotărârii atacate întrucât se critică modul de apreciere a probelor și starea de fapt reținută de către instanța de apel și nu aspecte ce țin de nelegalitatea hotărârii pronunțate în apel. Or, reaprecierea probelor administrate în cauză și reevaluarea situației de fapt sunt în mod evident aspecte de netemeinicie a hotărârii, neputând forma obiect de analiză în recurs, această critică neîncadrându-se în niciunul din cazurile de casare reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

Criticile redate de recurenți în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 pot fi calificate ca referindu-se prin raportare la pretinsa aplicare greșită a deciziei CJUE din cauza C-186/16 și a prevederilor Directivei nr. 93/13 în dauna Legii nr. 193/2000.

Recurenții apreciază că instanța de apel, în analiza efectuată, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE, așa cum a fost explicitat de CJUE în cauza C-186/16 și nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de CJUE în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv.

Recurenții susțin că textul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se referă la clauze care sunt expresia unei norme imperative, obligatorii. Cum atât doctrina clasică cât și cea contemporană consfințesc valoarea supletivă a art. 1578 C. civ. de la 1864, concluzia care se impune, în opinia recurenților, este că prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente în economia cauzei. Instanța ar fi trebuit să continue analiza, revenindu-i sarcina de a verifica în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de obiect principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, iar apoi să determine eventualele cerințe de lipsă de claritate și să analizeze pe fond îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru determinarea caracterului abuziv al clauzei contractuale în discuție.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse și implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au format obiectul analizei instanțelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 24 aprilie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze intitulate de recurenți "de risc valutar" sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea legalității hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Au mai motivat recurenții că nu au fost informați cu privire la implicațiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în CHF contractul fiind unul standard, recurenții neavând posibilitatea de a influența acest contract. Astfel de susțineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 970 C. civ. și a teoriei impreviziunii, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși au invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ., în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost folosit ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptarea convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-reclamanți, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 970 C. civ. și a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Specia aflată în curs la data plății este leul.

Odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voință a părților, acesta presupune un risc inerent.

Clauzele de indexare și impreviziunea se manifestă pe terenul executării obligațiilor, ele având ca finalitate menținerea în timp a echivalenței valorii prestațiilor.

În cuprinsul Deciziei nr. 62/07.02.2017 a Curții Constituționale a României, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, se arată că: "în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

În accepțiunea Curții Constituționale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată și trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituțională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 și 98 din Decizie) cât și în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 și 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" și un " risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a inițial.

Or, așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 și în acord cu dispozițiile art. 1271 din C. civ., o impreviziune fundamentată pur și simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe o prezumție generală de dezechilibru contractual, este neconstituțională, pentru că anihilează cerințele impreviziunii din dreptul comun, care presupune o împrejurare excepțională, independentă de voința și de calitatea părților, ce face ca obligația asumată să devină excesiv de oneroasă. În sensul jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, onerozitatea excesivă, efect al unei împrejurări imprevizibile, conduce la ideea unui dezechilibru grav, excepțional și injust, iar nu un simplu dezechilibru prezumat . . . . . . . . . .

Cerința unui dezechilibru prezumat înfrânge însăși ideea de impreviziune și intră în contradicție cu alte reglementări din domeniul protecției consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist și consumator . . . . . . . . . .Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte și cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite și cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului și care sunt independente de acțiunea/inacțiune părților.

Contrar opiniei recurenților, stabilirea prețurilor în valută pe teritoriul României nu reprezintă o clauză de indexare.

Or, în cauză, creditul a fost acordat în CHF iar rambursarea creditului urmează a se face în aceeași monedă în care a fost acordat, context în care aserțiunile recurenților cu privire la acest aspect sunt improprii prezentei cauze, principiul nominalismului monetar neputându-se confunda cu o clauză de indexare, cele două concepte juridice vizând, astfel cum s-a arătat, situații de drept distincte.

Referitor la cererea intimatei - pârâte C. S.A. privind obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata - pârâtă C. S.A. solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 1.497,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial, dovedită prin înscrisul existent la paginile 258 și 259 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., " partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții să plătească intimatei C. S.A. suma de 1.497,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2013/2017 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și va obliga recurenții să plătească intimatei C. S.A. suma de 1.497,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2013/2017 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenții să plătească intimatei C. S.A. suma de 1.497,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2020.