ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1945/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 3 iulie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și pârâta B. S.A. - SUCURSALA BRĂILA, a solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de risc valutar prevăzută în secțiunea 6 - Rambursarea - pct. 6.3 din contractul de credit încheiat și eliminarea acesteia, stabilizarea cursului CHF-leu la momentul încheierii și semnării contractului - 4.06.2007 - curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului (1 CHF=1,974 RON), denominarea în monedă națională a plăților, respectiv individualizarea în RON a ratei lunare, prin conversia valutară a creditului făcută la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda exprimată în convenție, obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferență de curs valutar, de la data încasării acestora și până în prezent, în echivalent în RON, în funcție de cursul oficial leu-CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume de la data plății comisionului și până la data achitării efective a acestuia, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 1.320 CHF, achitat la data tragerii creditului din limita creditului acordat (art. 1.3 lit. a), obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare de la data încasării acestuia și până în prezent, în echivalent în RON în funcție de cursul oficial leu-CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, ce urmează să fie calculată de la data plății comisionului și până la data achitării efective a acestuia, constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 2 din actul adițional nr. x/5.10.2012, cu privire la achitarea unui comision unic pentru prestarea serviciului solicitat, în valoare de 30 Euro, obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision unic, în echivalent RON la cursul B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume.

Prin sentința civilă nr. 21297 din 12 noiembrie 2015, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016 la data de 6 ianuarie 2016.

Prin sentința civilă nr. 1701 din 17 martie 2016, tribunalul a admis în parte cererea și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de risc valutar prevăzute în secțiunea 6 - Rambursarea - pct. 6.3 din contractul de credit. A dispus stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului - 4.06.2007 - curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. A dispus denominarea plăților în monedă națională prin conversia valutară a creditului făcută la data semnării contractului. A obligat pârâta să plătească reclamantului sumele încasate cu titlu de diferență de curs valutar de la data plății acestora de către reclamant, în echivalent în RON la cursul de schimb al B.N.R. de la data plății efective, și dobânda legală aferentă acestor sume de la data plății și până la data achitării efective a acestora. A constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare (art. 1.3 lit. a) din contractul de credit). A obligat pârâta să plătească reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de acordare, în echivalent în RON la cursul de schimb al B.N.R. de la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data plății comisionului de acordare și până la data achitării efective a acestuia. A respins petitele privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 2 din actul adițional nr. x/5.10.2012 și obligarea pârâtelor la restituirea sumei încasate cu acest titlu și a dobânzii legale aferente.

Prin decizia nr. 564 din 14 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantele-pârâte B. S.A. și B. S.A. - SUCURSALA BRĂILA împotriva sentinței civile nr. 1701 din 17 martie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. A fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată și a fost respinsă cererea pârâtelor de acordare a cheltuielilor de judecată în fond, ca neîntemeiată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A fost obligat intimatul-reclamant la plata sumei de 5.452,68 RON, cheltuieli de judecată în apel către apelantele-pârâte.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs.

În motivare, recurentul-reclamant arată că o primă critică de nelegalitate vizează faptul că instanța de control a verificat caracterul abuziv al clauzelor în discuție doar sub un singur aspect, și anume acela al excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În acest sens, recurentul-reclamant arată că instanța nu a interpretat în litera legii principiul nominalismului monetar, oferind o interpretare plasată în afara sferei pe care a avut-o în vedere legiuitorul la redactarea prevederilor legale invocate, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar fiind fără echivoc, în acest sens pronunțându-se și Curtea Constituțională prin decizia nr. 62/2017 - pct. 37.

Așadar, reiese că prima teză a art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente în cauză.

Acest text (art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13) se referă la clauze care sunt obligatorii conform unor legi speciale, clauze pe care părțile nu le pot evita.

Or, câtă vreme prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică, nu suntem în prezența unui acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză din art. 1 alin, 2 din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

Recurentul-reclamant arată că principiul nominalismului, așa cum este el reglementat de dispozițiile C. civ. de la 1865, nu poate avea în vedere valutele cotate.

În opinia recurentului-reclamant, interpretarea art. 1578 C. civ. de la 1865 trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noțiunea de specie aflată în curs este moneda națională, adică leul românesc.

Ca atare, clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, fiind în realitate o clauză de indexare, prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și deci să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv, concluzie confirmată și de faptul că nominalismul din dreptul comun nu poate constitui un factor de imunitate care să oblitereze controlul caracterului abuziv al clauzei de risc valutar astfel inserate în contractul încheiat cu consumatorul, iar excepția prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 are în vedere ipoteza în care abuzul de putere economică al profesionistului este exclus pentru că, fiind vorba de o reglementare legală (fie ea chiar cu caracter supletiv, dar aplicabilă din oficiu în lipsa unei stipulații contrare), se prezumă că echilibrul preexistă.

Potrivit recurentului-reclamant, instanța de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect riscul valutar îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar față de caracterul supletiv al acestei norme, excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care subzistă obligația instanței naționale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Recurentul-reclamant arată, de asemenea, că din perspectiva Legii nr. 193/2000, criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: lipsa negocierii, dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului, încălcarea exigențelor bunei-credințe, toate celelalte circumstanțe relevante.

Potrivit recurentului-reclamant, instanța avea sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, invocând în acest sens paragraful 37 din decizia dată speța Andriciuc.

Recurentul-reclamant susține că în materia dreptului consumului, obligația de informare ce incumbă profesionistului face parte din categoria obligațiilor legale explicite, ca atare, părțile nu pot înlătura această obligație prin convenția lor, iar obligația generală de bună-credință ține de esența sistemului nostru de drept. Pe de altă parte, existența unei obligații generate de buna-credință contractuală a devenit un concept european.

Chiar dacă dacă s-ar aprecia faptul că dispoziția contractuală de indexare, care vizează strict moneda de plată este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce privește moneda de cont-valută, excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi reținută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului nu este exclus.

Pe de altă parte, art. 1578 C. civ. are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale prețioase, iar în prezent vorbim de o monedă discreționară.

Invocând hotărârea pronunțată în cauza Andriciu, recurentul-reclamant susține că în concepția C.J.U.E. o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat va fi considerată ca fiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil doar dacă a fost însoțită de o serie de explicații din partea profesionismului, în special cu privire la impactul pe care o depreciere semnificativă a monedei naționale în fașa monedei creditului l-ar putea avea asupra nivelului obligațiilor consumatorului.

Tocmai de aceea, arată recurentul-reclamant, trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar și inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii acestor condiții, imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanțe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului.

Astfel, asumarea de către consumator a riscului pentru variațiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă și conștientă, să aibă la bază simulări exprimate în limite matematice de profesionist, așa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variațiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variațiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare permis.

Consumatorul trebuie să cunoască și să accepte valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată în care obține veniturile curente, numai în aceste condiții o clauză privind riscul valutar în ce privește moneda de plată ar putea fi calificată drept clară și inteligibilă.

Recurentul-reclamant susține, totodată, că banca, din postura profesionistului, trebuia să se manifeste cu loialitate și prudență în etapa precontractuală, să evalueze cu intenție dreaptă licita bonitate viitoare a clientului în cazul unei devalorizări importante ca amploare a monedei și să ia măsuri active pentru asigurarea acestui risc.

Câtă vreme nu putem vorbi de risc natural asumat și nici de un risc convențional, care să fi fost constituit în mod legal în sarcina exclusivă a debitorului, este necesară intervenția judiciară în vederea reechilibrării contractului.

Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui împrumut exprimat în moneda străină, dar deblocat în realitate în moneda națională și care trebuie rambursat exclusiv de consumator în moneda națională, clauza contractuală care determină cursul de schimb care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale poate fi considerată că face parte din obiectul principal al contractului atunci când reiese cu claritate din acesta că respectiva clauză constituie un parametru esențial al său.

În cazul în care, astfel cum pare a fi situația în cauza principală, banca nu pune la dispoziția clientului un serviciu special, iar referirea la moneda străină nu constituie decât un etalon de valoare, atunci se va putea considera că această diferență dintre prețul de cumpărare și prețul de vânzare ale monedei străine nu este o contraprestație adecvată și poate fi examinat caracterul abuziv al clauzei contractuale corespunzătoare riscului valutar.

Recurentul-reclamant invocă și faptul că avocatul general din cauza Kasler analizează și condiția exprimării clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil și arată că se pot ridica întrebări cu privire la evaluarea de către consumatorii respectivi a consecințelor economice exacte ale clauzei contractului de credit care se referă la prețul de cumpărare al valutei, asupra sumelor pe care va fi în definitiv obligat consumatorul să le plătească.

Prin urmare, recurentul-reclamant susține că CHF este o monedă de cont în care se calculează valoarea prestației, iar moneda de plată este leul românesc, în care se execută prestația, obligație fixată într-o monedă străină CHF, însă rambursarea creditului urmează să aibă loc în moneda românească.

Se impunea, pe cale de consecință, în opinia recurentului-reclamant, stipularea unei clauze de indexare monetare în contractele încheiate cu consumatorii, sub rezerva ca aceasta să aibă un conținut transparent.

Riscul valutar nu este reglementat în concret în contract, iar băncii îi revenea obligația de a asigura o protecție adecvată consumatorului.

În ceea ce privește clauza contractuală privind comisionul de acordare, recurentul-reclamant susține că instanța nu a analizat în concret cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe, al existenței unei contraprestații specifice și al lipsei de transparență.

Referitor la existența unei contraprestații specifice clauzelor contractuale având ca obiect comisionul de acordare este obligatoriu a fi calificată de către pârâta-intimată necesitatea perceperii prin arătarea contraprestației.

Perceperea comisionului de acordare de către creditor fără să ofere în schimb o contraprestație contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C. civ. de la 1864.

Recurentul-reclamant arată că intimata-pârâtă a încălcat dispoziția prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerințelor de claritate și de transparență, nefurnizând informațiile generale consumatorului.

Un alt argument, în opinia recurentului-reclamant este reprezentat și de faptul că acest comision nu este definit în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit.

Perceperea de către bancă a acestui comision doar pentru punerea la dispoziție a creditului este, potrivit recurentului-reclamant, nejustificată, având în vedere faptul că activitatea de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind o instituție financiară autorizată care desfășoară cu titlu profesional activități ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

În ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurentul-reclamant susține că este total disproporționată față de complexitatea cauzei și de prestația efectivă a pârâtelor, durata prezentului litigiu fiind una redusă, nu au fost administrate probatorii și au fost acordate numai două termene de judecată.

Raportat la aceste considerente, recurentul-reclamant solicită instanței de recurs să dispună diminuarea cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 martie 2020, Înalta Curte a fixat termen în complet de filtru la data de 29 aprilie 2020, punând în vedere părților să formuleze în scris puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020, precum și față de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 octombrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurentul-reclamant în memoriul de recurs, care vizează obligația de informare, lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, nu pot fi reținute, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurentului-reclamant referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva D. a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva F. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanța de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare, soluția fiind la adăpost de critică sub acest aspect.

Nici criticile referitoare la comisionul de acordare nu pot fi reținute.

Analizând critica invocată de recurentul-reclamant, așa cum judicios a reținut instanța de apel, pentru acordarea creditului (întocmirea dosarului de creditare), banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activități, de evaluare a clientului, a bonității acestuia, activități numeroase și complexe, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Nu se poate pretinde, așadar, lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de acordare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de acordare a creditului.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Ca atare, nu poate fi reținută critica recurentului-reclamant în sensul că acest comision nu este definit expres în niciuna din clauzele contractului de credit.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere și condițiile echilibrului și bunei-credințe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, așa cum se va arăta infra, sunt îndeplinite în cazul comisionului de acordare.

Așa fiind, Înalta Curte reține că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeași cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

De asemenea, Înalta Curte reține, contrar susținerii recurentului-reclamant, că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a analizat dacă, în speță, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 necesare pentru a se aprecia că o clauză este abuzivă, reținând (și argumentând pe larg) că pârâta chemată în judecată nu a făcut dovada negocierii, însă clauza privind comisionul de acordare are caracter clar și inteligibil, neexistând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe.

Or, așa cum judicios a remarcat prima instanță de control judiciar, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită și condiția distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înțeles ca dezechilibru juridic și nu valoric, între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Criticile recurentului-reclamant care vizează cuantumul cheltuielilor de judecată nu pot face obiectul analizei în recurs, acestea reprezentând critici de netemeinicie și nu de legalitate.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 564 din 14 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 564 din 14 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.