ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2398/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1.1 lit. b), art. 2.3, art. 4.5, art. 5.1, art. 5.4 teza finală, art. 6.1 și art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 31.08.2007.

De asemenea, au solicitat înghețarea cursului de schimb valutar CHF-Leu la valoarea francului elvețian de la data acordării creditului (31.08.2007), respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare a CHF pe întreaga durată de valabilitate a contractului.

Nu în ultimul rând, au solicitat repunerea părților în situația anterioară, cu obligarea pârâtei la: restituirea sumei de 48.795 CHF, echivalentul a 201.000 RON, calculată la cursul afișat de B.N.R. la 28.08.2015 (estimată provizoriu), ce a fost achitată nedatorat în perioada 30.09.2007-26.05.2015, ca urmare a creșterii cursului de schimb valutar franc elvețian-leu, sumă ce va fi actualizată de la data efectuării fiecărei plăți în parte și până la data formulării cererii de chemare în judecată; restituirea comisionului de procesare dosar în cuantum de 4447,15 CHF echivalent al sumei de 18.320 RON, calculată la același curs de 4,1193 RON pentru un franc elvețian, sumă ce va fi actualizată de la data tragerii creditului până la data formulării cererii de chemare în judecată; restituirea comisionului de administrare, în procent de 0,2%, calculat lunar la soldul creditului pentru perioada 30.09.2007 - 26.05.2015 în cuantum de 45.000 franci elvețieni, echivalentul a 185.369 RON la cursul de 4,1193 pentru un franc elvețian (calculată provizoriu), sumă ce va fi actualizată de la data efectuării fiecărei plăți în parte până la data formulării cererii de chemare în judecată; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1-4 din Legea nr. 193/2000, Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE.

Ulterior efectuării raportului de expertiză contabilă, respectiv, la 21 septembrie 2016, reclamanții au depus o cerere precizatoare a câtimii pretențiilor în ceea ce privește capetele 4, 5 și 6 ale cererii de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea pârâtei la restituirea sumei de 276.747,68 RON, achitată nedatorat pentru perioada 30.09.2007-26.05.2015 ca urmare a creșterii cursului valutar CHF-Leu, care include și actualizările începând cu data achitării fiecărei rate în parte și până la data formulării cererii de chemare în judecată, a sumei de 347.599,75 RON, achitată nedatorat ce reprezintă comision de administrare de 0,2% aplicat lunar la soldul creditului, care include și actualizările începând cu data achitării fiecărei rate în parte și până la data formulării cererii de chemare în judecată, precum și a sumei de 12.004,04 RON, achitată nedatorat ce reprezintă comision de procesare dosar, aplicat de la data tragerii creditului, care include și actualizările începând cu data tragerii și până la data formulării cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 302/2017 din 1 februarie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată și ulterior precizată.

Prin decizia nr. 522/2018 din 7 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă a respins apelul formulat de reclamanții B. și A., ca nefondat.

Împotriva deciziei din apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, au arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește clauzele inserate la art. 5.1 și 5.4 teza finală din contractul de credit nr. x/31.08.2007, au susținut că instanța de apel, apreciind că obligația de a restitui creditul în franci elvețieni reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar, a aplicat greșit dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Recurenții arată că, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel, francul elvețian a fost prevăzut în contract doar ca o monedă de substituție, menită să conserve valoarea capitalului, exclusiv în favoarea pârâtei.

Astfel, deși cunoștea încă din perioada precontractuală că prețul imobilului pentru achiziționarea căruia aveau nevoie de suma împrumutată era stabilit în euro, intimata le-a acordat creditul în franci elvețieni și, mai mult, le-a impus efectuarea schimbului valutar prin intermediul său, la cursul de schimb stabilit tot de ea și le-a pus la dispoziție suma în euro.

În opinia recurenților, clauza inserată la art. 5.1 din contract nu reprezintă o aplicație a principiului nominalismului monetar, ci opusul acestuia.

În acest context, au invocat dispozițiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864, potrivit cărora "întâmplându-se o sporire sau scădere a prețului monedelor înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." arătând că interpretarea curții de apel este complet greșită, întrucât, în accepțiunea acestora, "speciile aflătoare în curs" pe teritoriul României nu pot fi valutele, înțelese ca monede ale altor state sau uniuni de state, ci, leul românesc și subdiviziunea acestuia, banul.

Prin urmare, consideră că principiul nominalismului monetar, în înțelesul său firesc, ar obliga pârâta să primească, drept plată liberatorie, creditul în RON la valoarea leului de la momentul încheierii contractului.

Referindu-se la argumentația instanței de apel care a constatat că respectiva clauză de risc valutar, odată ce transpune principiul nominalismului monetar, se situează în domeniul de excludere de la analiza caracterului abuziv consacrat de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, considerând că aceasta se încadrează în noțiunea de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", autorii recursului susțin că instanța de apel a încălcat legea, întrucât, clauza privind riscul valutar nu transpune în contract dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 care au caracter supletiv. Având în vedere că părțile pot deroga de la ele, recurenții afirmă că aceste dispoziții nu sunt incluse în categoria de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" la care se referă art. 1 alin. (2) și considerentul 13 al Directivei.

Mai arată că, făcând aceste constatări greșite, instanța de apel nu a mai considerat necesar să verifice și celelalte condiții cerute de lege pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă.

Prin urmare, aceștia susțin că interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor cuprinse în art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv, considerentul 13 și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este una nepermis de largă, având în vedere că directiva își propune să oblige statele membre să elaboreze un sistem care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pe fond pentru a se putea evalua eventualul caracter abuziv, în scopul asigurării protecției consumatorilor, cu referire la contractele preformulate de profesioniști.

Mai arată că, față de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 care prevăd obligativitatea ca statele membre să prevadă în propriile legislații că o clauză abuzivă nu poate avea niciun efect față de consumator, judecătorul are obligația de a constata chiar din oficiu aceste împrejurări, chiar și în lipsa unei cereri din partea consumatorului.

Totodată, susțin că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretată restrictiv, întrucât nu este cazul să fie excluse clauzele care transpun în contracte dispoziții cu caracter supletiv, de la care părțile pot deroga, instituind alte acorduri.

De asemenea, recurenții susțin că instanța de apel a interpretat punctul 26 din Hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza RWE Vertrieb într-un mod cu totul eronat, în condițiile în care C.J.U.E. precizează că sunt excluse de la controlul caracterului abuziv doar clauzele ce reflectă dispoziții din dreptul național ce se impun părților independent de voința acestora.

În altă ordine de idei, recurenții afirmă că s-au încălcat și dispozițiile art. 970 din C. civ. care consacră buna-credință în executarea contractelor, dar și principiul echilibrului contractual care se referă la prestațiile părților din contratele sinalagmatice. Arată că profesionistul era obligat să realizeze o informare corectă, completă, precisă și efectivă a consumatorului, făcând trimitere, în acest sens, la dispozițiile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legea nr. 296/2004, dar și la anumite raportări din perioada 2005-2007 realizate atât de Banca Națională a Elveției, cât și de B.N.R., existente la data acordării creditului, care arătau că francul elvețian este o monedă care înregistrează aprecieri semnificative în perioade de criză și că riscurile valutare sunt transferate exclusiv asupra debitorilor neacoperiți.

Totodată, recurenții evocă și dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, care consacră dreptul consumatorului de a fi informat în mod corect, complet și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de operatorii economici, arătând că aceleași prevederi se regăsesc și în art. 44 (actual 45), art. 47 (actual 48), art. 56 (actual 57) din Legea nr. 296/2004. În plus, arată că art. 8 din aceeași lege obligă operatorii economici să pună pe piață numai produse și servicii sigure pentru populație, iar art. 27 lit. a) prevede dreptul consumatorilor de a fi protejați împotriva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le aducă atingere drepturilor și intereselor legitime.

Așa fiind, arată că informarea în cazul contractului de credit a fost incompletă, înșelătoare, riscul devalorizării monedei naționale în raport cu CHF nu a fost prezentat în contract, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos, doar pe baza cursului de schimb al monedei de la acel moment, cu ascunderea trăsăturilor periculoase și cunoscute de profesionist în ceea ce privește moneda în care a fost acordat creditul.

În altă ordine de idei, recurenții arată că, în realitate, contractul de credit garantat cu ipotecă în CHF este un instrument financiar derivat conform standardelor internaționale de contabilitate recunoscute la nivelul UE începând cu anul 2005, iar, potrivit Normei B.N.R. 5/2004, acestor operațiuni cu IFD-uri le sunt asociate cerințe de capital în raport cu riscul valutar. Cu toate acestea, arată că, în calitatea sa de profesionist, cunoscând care sunt riscurile valutare în această privință, pârâta și-a asumat un scop speculativ la momentul acordării creditului în aceste condiții, recurenții fiind lăsați fără niciun fel de acoperire din perspectiva riscului valutar la momentul încheierii contractului, fără o informare corespunzătoare.

Recurenții afirmă că, potrivit criteriilor stabilite de C.J.U.E., o clauză potențial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei 93/13 prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credințe și transparenței (Perenicova și Perenic, C-453/10 Invitel, C-472/10 RWE Vertrieb, C-92/11), astfel că, prin neîndeplinirea obligației de informare cu privire la riscul de apreciere a monedei creditului, la momentul încheierii contractului, pârâta a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, care poate fi restabilit prin înghețarea cursului leu/CHF la nivelul de la momentul încheierii contractului.

Cu privire la clauza inserată la art. 6.3 din contractul de credit, ce vizează plata lunară a comisionului de administrare, în procent de 0,2%, aplicat la soldul creditului, au arătat că instanța de apel a reținut că aceasta nu face parte din noțiunea de obiect principal al contractului și că aceasta nu a fost negociată.

Cu toate acestea, recurenții arată că, în privința respectivei clauze, instanța de apel a stabilit că a fost redactată de o manieră clară și inteligibilă și nu a generat niciun dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, reținând totodată buna-credință a intimatei.

În accepțiunea recurenților, însă, instanța a încălcat, astfel, dispozițiile art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 969 și 970 C. civ.

În continuare, au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că această clauză este abuzivă, subliniind că nu sunt descrise în contract serviciile pentru care banca percepe comisionul de administrare, ceea ce echivalează cu o încălcare a obligației de informare și cu lipsa contraprestației.

În final, au arătat că perceperea unui comision de 0,2% în fiecare lună ce se aplică la soldul creditului, pe lângă dobânda percepută de bancă creează un dezechilibru major între contraprestații, dar și că acest comision este, în realitate, o dobândă mascată, percepută de bancă în mod nejustificat.

În ceea ce privește clauzele contractuale privind plata comisionului de procesare a creditului (art. 1.1 lit. b), art. 2.3 și art. 6.1 din contract), recurenții arată că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 969 și 970 C. civ., a respins toate susținerile referitoare la lipsa de informare, dezechilibrul considerabil dintre drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor și lipsa contraprestației băncii în schimbul acestui comision, reținând, totodată, buna-credință a băncii.

Recurenții au susținut că acest comision este nelegal, întrucât activitatea de creditare este reglementată, banca fiind o instituție financiară care are ca obiect de activitate acordarea de credite, iar, în acest context, perceperea unui comision nu asigură pentru consumator o contraprestație din partea pârâtei, că intimata a profitat de poziția sa privilegiată, impunându-le acceptarea comisionului de procesare, dar și că limbajul în care a fost exprimată clauza contractuală nu este clar, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât nu sunt evidențiate contraprestațiile la care se obligă banca în schimbul acestui comision, a cărui percepere creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În încheiere, recurenții au reiterat concluziile de admitere a recursului raportat la motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod peocedură civilă.

La data de 28 septembrie 2018, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

La 18 octombrie 2018, recurenții au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului, formulând, totodată, și o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 521 alin. (3) și a art. 27 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 52/18.06.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018, față de dispozițiile art. 1 alin. (3), (4) și 5, art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 57 și art. 61, art. 124 alin. (1) și (3), art. 126 alin. (1), (2), (3) și 4, art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României. Totodată, prin răspunsul la întâmpinare, au solicitat și respingerea ca nefondate a tuturor apărărilor formulate în ceea ce privește motivul de casare pe care recurenții și-au întemeiat recursul, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport propunându-se soluția de suspendare a judecății recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind admisibilitatea recursului, ca urmare a unei sesizări înregistrate sub nr. x/2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu termen de judecată stabilit la 14 ianuarie 2019.

Având în vedere că, ulterior, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admisibilitatea căii de atac a recursului urmând a fi determinată prin raportare la cele statuate de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Înalta Curte a procedat la completarea raportului întocmit inițial, concluziile fiind în sensul că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, a completării la raport și a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

La 6 iunie 2019, recurenții-reclamanți au depus punct de vedere la raport, solicitând admiterea în principiu a recursului și stabilirea unui termen de judecată, în vederea soluționării acestuia în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea completului de filtru din 22 octombrie 2019, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, acesta fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Totodată, prin încheierea din 22 octombrie 2019, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ., raportat la Decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenții-reclamanți B. și A..

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 30 iulie 2020, a fost stabilit termen de judecată la 24 noiembrie 2020, cu citarea părților, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei și a recursului, termen la care instanța de recurs a rămas în pronunțare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu toate că, în concluziile orale, recurenții-reclamanți, prin avocat, au aratat că, față de hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza C-81/19, înțeleg să formuleze concluzii doar în ceea ce privește punctele 2 și 3 ale cererii de recurs, Înalta Curte reține că, în memoriul de recurs, sub un prim aspect, recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței de apel de menținere a hotărârii primei instanțe privind respingerea capătului de cerere prin care s-a cerut înghețarea cursului de schimb valutar CHF-Leu la valoarea francului elvețian de la data acordării creditului (31.08.2007).

Potrivit clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit nr. x încheiat la 31.08.2007, orice plată efectuată de Împrumutat în baza contractului mai sus amintit se va face în moneda în care a fost acordat creditul.

Având în vedere că, în baza art. 1 din contract, Banca acorda Împrumutatului un credit în valoare de 300923,5 CHF, rezultă că, în virtutea clauzei prevăzute la art. 5.1, împrumutații s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, iar, conform art. 5.4 din Contract, banca era mandatată să efectueze schimbul valutar, în numele și pentru împrumutat, utilizând propriile cotații, urmând ca, eventualele diferențe de curs valutar să fie suportate de Împrumutat/Codebitor.

Autorii căii de atac au susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1578 C. civ. din 1864, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În esență, recurenții au arătat că respectiva clauză nu transpune în contract dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 care au caracter supletiv. Având în vedere că părțile pot deroga de la ele, recurenții au susținut că aceste dispoziții nu sunt incluse în categoria de "acte cu putere de lege sau norme administative obligatorii" la care se referă art. 1 alin. (2) și considerentul 13 al Directivei, astfel încât, au arătat că, în mod greșit, instanța de apel nu a mai considerat necesar să verifice și celelalte condiții cerute de lege pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că părțile în litigiu au încheiat Contractul de credit la data de 31 august 2007, ceea ce înseamnă că acest contract este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de O.G. nr. 21/1992.

Totodată, actul juridic în discuție este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În altă ordine de idei, actele normative din domeniul protecției consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, Legea nr. 193/2000 este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. Așadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreționară a judecătorului național și riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul și domeniul de aplicare al unei anumite noțiuni cuprinse în cadrul unei dispoziții de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme și cel al egalității impun ca respectiva noțiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, hotărârea Fish Legal și Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiții, se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care reclamanții au solicitat înghețarea cursului valutar CHF-Leu la momentul încheierii contractului reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil, așa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință. Or, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, C.J.U.E. a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Mai mult, într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea mai sus arătată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurare că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Prin urmare, excluderea unor astfel de clauze de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Reținând atât caracterul nefondat al primei critici formulate referitoare la clauza de risc valutar, cât și poziția procesuală a recurenților care, în considerarea Hotărârii CJUE C-81/19, nu au mai înțeles să o susțină, Înalta Curte va trece la analiza următoarelor două critici ce vizează caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare și comisionul de procesare, în privința cărora, autorii recursului au susținut că soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 969-970 din C. civ. de la 1864.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunțate a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se decela aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Așadar, împrejurarea că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanța de recurs reține că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul național prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reține că instanța de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de administrare, cât și comisionul de procesare.

Prin urmare, această cerință a unei redactări clare și inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situația în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislația națională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerință de transparență impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinței de redactare în mod clar și inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunțate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeași decizie preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de recurs reține că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare și comisionul de procesare și a reținut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil.

Totodată, cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în cele două clauze.

Astfel, în ceea ce privește comisionul de administare, prin art. 6.3 din contract s-a stipulat că "pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar Băncii un comision de administrare de 0,2% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare."

Așadar, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

În altă ordine de idei, comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dacă dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Mai mult, obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentației de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestații din partea băncii.

Cu referire la clauza care prevede acest comision, instanța supremă reține că cerința de transparență susarătată se regăsește și în clauzele care menționează comisionul de procesare (art. 1.1 lit. b), art. 2.3 și art. 6.1 din contract).

Astfel, prin art. 1.1 lit. b) din contract, s-a stipulat că suma de 4447,15 CHF va fi utilizată pentru achitarea comisionului de procesare, datorat în baza contractului; conform art. 2.3 din contract: împrumutatul autorizează Banca să rețină automat contravaloarea comisionului de procesare, concomitent cu tragerea sumei destinate achiziționării imobilului; iar, potrivit art. 6.1 din contract, s-a stipulat că, pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 1,5%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1 lit. a), comision ce se va plăti integral la data tragerii creditului.

Față de faptul că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 1,5 % calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1 lit. a) din contract și că acesta se va plăti integral, la data tragerii creditului prin reținere din suma împrumutată, se constată că nu sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de administrare, respectiv, comisionul de procesare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât și din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, astfel că aceaste clauze nu pot fi considerate abuzive.

În raport de considerentele expuse, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de administrare și comisionul de procesare.

Reținând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 522/2018 din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 522/2018 din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.