ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2029/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 21.12.2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1.3 lit. a), b) și c), 5.4, 6.3, 6.4 și 7.3 din contractul de credit bancar nr. x/02.06.2008 și să dispună înghețarea cursului de schimb valutar franc elvețian-leu la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv 2,2290 RON pentru un franc elvețian; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus menționat, în funcție de cursul de schimb afișat de B.N.R. la momentul încheierii contractului, precum și la plata sumelor achitate în plus, rezultate din diferența de curs valutar, la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă; a mai solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON (la cursul afișat de B.N.R. la data efectuării plății) al sumei de 2.083,85 franci elvețieni, reprezentând comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă, la restituirea sumelor încasate în plus, ca urmare a majorării unilaterale a marjei băncii, începând cu data 22.05.2009, în cuantum provizoriu de 45.750 franci elvețieni, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume și până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7719/07.12.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă excedentară, majorată în temeiul art. 5.1 din contractul nr. x/02.06.2008, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1290A/07.09.2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile și a obligat apelantul A. la plata către B. S.A. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei sus-menționate, ambele părți au declarat recurs.

În motivare, a evocat capetele de cerere deduse judecății, care au fost respinse prin hotărârea tribunalului, menținută în apel și a susținut că se impunea și admiterea lor.

Astfel, a arătat că în mod eronat a reținut curtea de apel că nu a formulat critici cu privire la clauza inserată la art. 5.4. din contract, atât timp cât și prin cererea de chemare în judecată și prin memoriul de apel a arătat că este abuzivă modificarea marjei, conform propriei decizii a băncii, iar nu prin raportare la suma ce urma a fi restituită.

În acest context, a arătat că se impunea valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat izvorând din decizia civilă nr. 3442/15.12.2014, prin care Tribunalul București, secția a VI-a civilă a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1. din contract, care se referea la caracterul variabil al marjei dobânzii, lipsind astfel de conținut și art. 5.4 din contract, care vizează modificarea marjei conform propriei decizii a băncii.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că prevederile contractuale al căror caracter abuziv a solicitat a se constata nu au fost negociate cu consumatorul și creează în detrimentul acestuia un dezechilibru semnificativ, care este rezultatul unui comportament al profesionistului contrar cerințelor bunei-credințe.

A subliniat acest recurent că prevederile contractuale vizând plata comisioanelor de acordare și de conversie sunt nelegale, ca urmare a încălcării principiului egalității părților la încheierea actului juridic.

Totodată, în ceea ce privește riscul valutar, a subliniat că strămutarea în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de hipervalorizarea francului elvețian este contrară dispozițiilor legale, constituind un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere a unui consumator care nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar și nu are posibilitatea să anticipeze o creștere a cursului de schimb și, în consecință, să își asume riscul valutar în cunoștință de cauză.

Având în vedere considerentele expuse, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 75, 76 și 77 din Legea nr. 296/2004.

A mai susținut recurentul că aprecierea instanței de apel, în sensul că stabilizarea cursului valutar ar conduce la o ingerință în conținutul contractului, este expresia unei abordări străine de analiza contractului prin prisma dezechilibrului pe care îl poate produce și a subliniat că, raportat la dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit cărora părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, atât la încheierea contractului, cât și pe parcursul executării acestuia, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate din creșterea valorii francului elvețian ar reprezenta o soluție justă și echitabilă.

În final, a arătat că, având în vedere nelegalitatea sentinței primei instanțe, se impune și admiterea pretențiilor accesorii vizând restituirea sumelor ce reprezintă diferența de curs valutar și a dobânzii aferente, dar și că, respingând fără temei administrarea probei cu expertiza, instanța de apel a încălcat principiile legalității și aflării adevărului.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul recurentului-reclamant a fost comunicat recurentei-pârâte la 17.01.2018, care a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la 18.02.2018, iar acesta a formulat răspuns la întâmpinare.

În motivare, a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 430 și 431 alin. (2) C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că, în mod nelegal, a reținut instanța de apel că tribunalul a respectat principiul efectului pozitiv al lucrului judecat, cu referire la decizia civilă nr. 3442/15.12.2014, prin care, în opinia curții de apel, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1. din contract.

În acest context, a subliniat că, prin decizia civilă nr. 3442/15.12.2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1. din contract, doar în ceea ce privește modificarea marjei, conform propriei decizii a băncii și a reținut, printre altele, că A. nu a adus nicio critică sentinței instanței de fond cu privire la capătul de cerere vizând compensarea sumelor plătite în plus, ca urmare a majorării marjei de la 4,9% la 6,9%, în baza clauzelor abuzive, motiv pentru care a apreciat că nu se impune analiza acestui aspect.

Or, și acest din urmă considerent a intrat în puterea de lucru judecat, astfel că nu se pot solicita, în cadrul altui proces, sumele rezultate din diferența de dobândă între marja de 6,9% și cea de 4,9%.

De asemenea, a arătat că, prin decizia civilă nr. 3442/15.12.2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a reținut, în mod irevocabil, că nu este abuzivă clauza inserată la art. 1.2. din contract, potrivit căreia dobânda este variabilă în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni și marja băncii.

A susținut recurenta că, în mod greșit, instanța de apel a ignorat considerentele deciziei sus-menționate, potrivit cărora doar sintagma "conform deciziei băncii" a fost apreciată ca fiind abuzivă, iar nu clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii în ansamblul lor.

În final, a arătat că, atât timp cât prin decizia civilă nr. 3442/15.12.2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins pretențiile pecuniare formulate de A., sus-menționata decizie nu poate sta la baza formulării unei cereri în pretenții rezultate din diferența de dobândă.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat recurentului-reclamant la 18.12.2017, care a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 23.01.2018, care a formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 12 iunie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2018, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu ambele recursuri și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurentul-reclamant și de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 1290A din 7 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 29.07.2020, recurentul-reclamant a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a respins cererea de repunere pe rol și a menținut măsura suspendării recursurilor declarate de recurentul-reclamant și de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 1290A din 7 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, dispusă prin încheierea din 5 martie 2019.

La 13.07.2020, recurentul-reclamant a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, cerere admisă.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că, deși recurentul și-a întemeiat acest motiv de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acesta invocă efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, respectiv dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., critica se subsumează punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se reține că, prin decizia nr. 3442 din 15.12.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, instanța a admis recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 669/21.01.2014 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și a modificat, în parte, sentința recurată, în sensul că: a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 din contractul de credit nr. x/02.06.2008 privind caracterul variabil al marjei "conform deciziei băncii".

Prin decizia menționată mai sus, instanța a constatat nulitatea parțială a clauzei 5.1, respectiv a mențiunii conform căreia creditorul poate modifica marja care intră în formula de calcul a dobânzii "conform deciziei băncii", apreciind a fi abuzivă și contrară prevederilor Legii nr. 193/2000 variația marjei în funcție de decizia băncii exclusiv, ceea ce înseamnă că modificarea este la aprecierea discreționară a băncii.

Prin urmare, cum clauza 5.4 din contractul de credit se referă, contrar susținerilor recurentului-reclamant, la modalitatea de comunicare de către bancă a noii rate a dobânzii iar nu la modul de calcul al dobânzii, în mod corect a reținut instanța de apel că efectul pozitiv al lucrului judecat prin decizia nr. 3442 din 15.12.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, nu se impune a fi aplicat în modalitatea invocată de recurentul-reclamant, critica acestuia fiind nefondată.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzei contractuale inserate la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/02.06.2008, respectiv cea care instituie comisionul de acordare, se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze și neîndeplinirea celor trei condiții prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuție.

Nemulțumirea recurentului-reclamant sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivelor sume este nejustificată și, contrar susținerilor acestuia, denumirea comisionului și modul de redactare a art. 1.3 lit. a) nu este influențată de caracterul negociat sau nu al clauzei respective. Totodată, se constată că ambele instanțe au apreciat ca nedovedită condiția negocierii clauzei privind comisionul de acordare, prin urmare criticile recurentului care vizează dovedirea caracterului nenegociat al clauzei sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare și chiar față de denumirea acestui comision, se constată, în acord cu cele reținute de instanța de apel, că recurentul, în calitate de beneficiar al creditului, a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/02.06.2008 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt.) că "art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Din aceste rațiuni aserțiunile recurentului privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare apar ca fiind lipsite de fundament, iar criticile acestuia subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi respinse ca nefondate.

Critica recurentului, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în ce privește nemotivarea soluției de respingere a apelului reclamantului referitor la comisionul de conversie, este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale.

Analizând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut că, prin motivele de apel, reclamantul a invocat cu precădere argumente în susținerea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit privind comisionul de acordare și cel de rambursare anticipată, astfel că, în mod corect, considerentele instanței au vizat o dezvoltare mai amplă a raționamentului pentru care au fost înlăturate apărările vizând aceste două comisioane.

Cu privire la comisionul de conversie, în virtutea efectului devolutiv al apelului, chiar dacă nu s-au adus critici concrete soluției date de prima instanță acestui capăt de cerere, instanța supremă constată că, instanța de apel a validat raționamentul instanței de fond care a dus la respingerea caracterului abuziv al clauzei care prevede acest comision, reținând că prima instanță a făcut o amplă cercetare a incidenței celor trei condiții ce se desprind din art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv, a existenței unei negocieri a clauzelor, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților în devafoarea consumatorului și respectarea cerinței bunei credințe în inserarea respectivei clauze.

Criticile redate de recurent în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 1578 C. civ. de la 1864 și art. 75-77 din Legea nr. 296/2004 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea ratelor în moneda creditului, cuprinse în art. 6.3 și 6.4 din contractul de credit nr. x din 2 iunie 2008.

Procedând la examinarea conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 2 iunie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurentul-reclamant a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurent clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauza de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Criticile recurentului-reclamant privind încălcarea principiului legalității și al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, relativ la respingerea probei cu expertiza, nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a cauzei.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului-reclamant cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că recurentul-reclamant nu a criticat decizia instanței de apel cu privire la soluția de respingere a caracterului abuziv al comisionului de rambursare anticipată, astfel încât statuările instanței de apel cu privire la acest comision au caracter definitiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1290A din 7 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că, deși recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul de pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin memoriul de recurs a invocat nesocotirea unor norme de procedură civilă, caz în care este incident motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) din același act normativ.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a aplicat greșit atât dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. cât și pe cele ale art. 431 alin. (2) din același cod, întrucât, nu a ținut cont de faptul că, prin sentința nr. 669/21.01.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 3442/2014 a Tribunalului București, a fost respinsă cererea reclamantului privind compensarea sumelor plătite în plus în perioada 06.07.2009 la zi ca urmare a majorării marjei de la 4,9 la 6,9, în baza clauzelor abuzive.

Instanța supremă reține că, prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, reclamantul a solicitat să se dispună compensarea sumelor plătite în plus de reclamant pe perioada 6.07.2009 la zi ca urmare a majorării marjei de la 4,9 la 6,9 în baza clauzelor abuzive, cu obligațiile parțiale ce îi revin în viitor și izvorăsc din contractul de credit astfel modificat.

Prin sentința nr. 669/21.01.2014 a Judecătoriei Sectorului 1 București, instanța a reținut că niciuna dintre clauzele contestate nu este abuzivă, drept pentru care a respins acțiunea ca nefondată, fără a cerceta, pe fond, pretenția reclamantului privind compensarea sumelor plătite în plus, ca urmare a modificării marjei băncii, cu obligațiile parțiale ce îi revin în viitor și izvorăsc din contractul de credit astfel modificat.

Se reține și că, deși prin decizia nr. 3442/2014 a Tribunalului București s-a constatat caracterul abuziv al sintagmei "conform deciziei băncii" din cuprinsul art. 5.1 din contractul de credit nr. x/02.06.2008, instanța nu a analizat fondul pretenției reclamantului privind compensarea sumelor plătite în plus, ca urmare a modificării marjei băncii, în baza clauzei constatate abuzivă.

Prin cererea de chemare în judecată din prezentul dosar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus ca urmare a majorării unilaterale a marjei băncii, clauză declarată abuzivă conform deciziei civile nr. 3442/15.12.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, în cuantum provizoriu de 45.750 CHF, începând cu 22 mai 2009, precum și a dobânzii legale aferente, calculată de la data încasării acestei sume și până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă.

Efectele lucrului judecat constau în: exclusivitate, care face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie cu putință; incontestabilitate, care face ca hotărârea definitivă să nu mai poată fi atacată; executorialitate, care face ca hotărârea să poată fi pusă în executare silită la cererea părții care a câștigat sau a procurorului; obligativitate, care face ca părțile să se supună hotărârii judecătorești.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea.

Autoritatea de lucru judecat prezintă două aspecte: un aspect pozitiv și unul negativ. În ceea ce privește aspectul pozitiv, acesta se referă la partea care a câștigat procesul, care se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție chestiunea deja tranșată.

Aspectul negativ împiedică partea care a pierdut procesul să mai repună în discuție, între aceleași părți, aceleași pretenții și invocându-se același temei juridic.

Aplicând aceste principii la speța de față, se constată că nici sentința nr. 669/2014 a Judecătoriei Sectorului 1 București, nici decizia 3442/2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă nu au autoritate de lucru judecat în privința pretențiilor reclamantului de compensare a sumelor plătite în plus ca urmare a modificării marjei "prin decizia băncii" întrucât fondul pretenției nu a fost analizat, instanța de apel reținând în mod corect că prin decizia nr. 3442/2014 a Tribunalului București, secția a VI-a Civilă s-a constatat nulitatea sintagmei caracterul variabil al marjei funcție de decizia băncii, fără a se dispune restituirea vreunei sume de bani către reclamant, întrucât o atare cerere nu a fost analizată.

Pe de altă parte, obiectul cererii reclamantului din cauza ce face obiectul prezentului dosar, respectiv restituirea sumelor încasate în plus ca urmare a majorării unilaterale a marjei băncii este diferit de cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, nefiind îndeplinită nici condiția triplei identități de părți, obiect și cauză.

Instanța supremă reține că argumentele recurentei-pârâte privind lipsa caracterului abuziv al clauzei 1.2 din contractul de credit nr. x/02.06.2008 sunt, pe de o parte, lipsite de interes, iar pe de altă parte, nefondate.

Astfel, se constată, pe de o parte, că raționamentul instanței de apel nu a vizat cercetarea caracterului abuziv al clauzei 1.2 din contract, iar, pe de altă parte, că temeiul obligării recurentei la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă excedentară îl reprezintă anularea art. 5.1 din contractul de credit.

Instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 3442/2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013 s-a apreciat ca fiind abuzivă și contrară prevederilor Legii nr. 193/2000 variația marjei în funcție de decizia băncii exclusiv, sintagmă prevăzută de clauza 5.1 din contractul de credit x/02.06.2008.

Instanța supremă reține că art. 5.1 teza a 3-a din contractul de credit prevede că "dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată la art. 1.2."

Clauza de la art. 1.2 prevede că "dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii, Libor la 3 luni și marja de 4,9%ppa, variabilă".

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că marja variabilă face parte din modul de calcul al dobânzii, prevăzut de clauza 1.2 din contractul de credit încheiat de părți.

În realitate, menținerea în contract a clauzei contractuale prevăzută de art. 1.2 a permis instanței de apel, în aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, să determine cuantumul sumelor de restituit, cu titlu de dobândă excedentară, ca diferență între dobânda curentă la data majorării marjei băncii și sumele nelegal percepute ulterior, în temeiul clauzei desființate cu efect retroactiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1290A din 7 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1290A din 7 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.