ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2255/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Analizând actele de la dosar și decizia atacată reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 23.04.2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A., D. S.A., prin reprezentant E. și F., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractul de credit nr. x/04.10.2007, de la:

- art. 4.1 coroborat cu art. 4 și art. 4.3, cu privire la data ajustării dobânzii și să dispună eliminarea acesteia din contract, cu stabilirea marjei fixe a băncii prin formula generală de calcul «dobânda inițială - Libor de la data semnării contractului de credit», precum și restituirea sumelor de bani percepute în plus, în situația în care în urma expertizei contabile va rezulta o diferență între dobânda percepută de bancă și dobânda aplicată conform formulei corecte de calcul;

- art. 4.11 lit. a), cu privire la comisionul de acordare în cuantum de 1,00%, calculat la valoarea totală a creditului (aproximativ 970 franci elvețieni, echivalentul sumei de 3.890 RON, la data introducerii cererii de chemare în judecată), să dispună eliminarea clauzei din contract și restituirea sumei achitate cu acest titlu;

- art. 4.11 lit. b), referitoare la comisionul de administrare în cuantum de 0,10% (cuantificat la suma de 8.148 franci elvețieni, echivalentul sumei de 32.673 RON), să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract și restituirea sumelor achitate cu acest titlu;

- să oblige pârâta la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în cerere, de 2.02 RON, ca efect al constatării caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractului;

- să oblige pârâta la restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar inserate la art. 5.1;

- să oblige pârâta la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au invocat prevederile din Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva nr. 93/13/CEE, O.U.G. nr. 21/1992, C. civ.

Prin cererea precizatoare depusă la 08.05.2018, reclamanții au arătat că solicită restituirea comisionului de acordare de la pârâta C. S.A., că din eroare au arătat că pârâtele sunt ținute în solidar.

Totodată, în ipoteza admiterii capetelor de cerere 4-7, reclamanții au solicitat ca toate pârâtele indicate în acțiune să răspundă pentru restituirea sumelor reprezentând diferențele de curs valutar. În acest sens, au arătat că în anul 2014 s-a declarat scadența anticipată a creditului, creditor la acel moment fiind F., care a cesionat creanța către D. S.A., aceasta răspunzând în prezent pentru portofoliile preluate, conform art. 70 din O.U.G. nr. 50/2010, iar C. S.A. trebuie să restituie sumele pentru perioada în care a deținut creanța.

Prin sentința civilă nr. 2731/20.09.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. x/04.10.2007 inserate la art. 4.1, în ceea ce privește posibilitatea pârâtelor de a modifica unilateral dobânda în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; art. 4.11 lit. a) privind comisionul de acordare și art. 4.11 lit. b) referitor la comisionul de administrare.

A obligat pârâta C. S.A. la restituirea către reclamanți a sumelor percepute în baza clauzelor de la art. 4.1, art. 4.11 lit. a) și art. 4.11 lit. b) din contractul de credit, la care se va aplica dobânda legală de la data plății și până la data plății efective, sume percepute în baza clauzelor menționate până la 10.07.2008.

A obligat pârâta F. la restituirea către reclamanți a sumelor percepute în baza clauzelor de la art. 4.1 și art. 4.11 lit. b), la care se va aplica dobânda legală de la data plății și până la data plății efective, sume percepute în baza clauzelor menționate în perioada 11.07.2008-26.03.2018.

A obligat pârâta D. S.A. la restituirea către reclamanți a sumelor percepute în baza clauzelor de la art. 4.1 și art. 4.11 lit. b), la care se va aplica dobânda legală de la data plății și până la data plății efective, sume percepute în baza clauzelor menționate începând cu data de 27.03.2018.

A obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă în rest cererea astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâta C. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Ulterior, la 31.12.2018, C. S.A. a fuzionat cu G. S.A., aceasta din urmă preluând calitatea de pârâtă în cauză.

Prin încheierea din 26.02.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., constatând că apelanta-pârâtă nu s-a conformat celor dispuse de instanță prin rezoluția de la fixarea termenului de judecată, a suspendat judecata apelului.

La data de 27.05.2019, apelanta a formulat o cerere de repunere a cauzei pe rol.

Prin încheierea din 29.10.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins cererea de repunere a cauzei pe rol, constatând că apelanta- pârâtă nu s-a conformat în totalitate dispozițiilor instanței care au determinat suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., nefiind astfel îndeplinite cerințele avute în vedere la alin. (2) al aceluiași articol.

Ulterior, prin rezoluția din 31.10.2019, cauza a fost repusă pe rol din oficiu pentru discutarea perimării, în baza art. 420 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2008/26.11.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a constatat perimat apelul.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut că de la data suspendării nu a mai fost îndeplinit niciun act de procedură apt să ducă la continuarea judecării pricinii, cauza fiind rămasă în nelucrare mai mult de șase luni din vina părților, precum și că cererea de repunere pe rol a fost respinsă ca neîntemeiată, astfel că nu a întrerupt termenul de perimare.

Împotriva acestei decizii, pârâta G. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea dosarului curții de apel pentru o nouă judecată.

În motivare, recurenta a arătat că la termenul din 26.02.2019 instanța de apel a suspendat judecata pentru faptul că nu a fost indicat cuantumul comisionului de administrare. Ulterior, la 27.05.2019, a formulat o cerere de repunere pe rol, la care a anexat adresa prin care furniza informații instanței. Instanța de apel a stabilit termen la 29.10.2019, dată la care i-a fost respinsă cererea de repunere pe rol.

Potrivit recurentei, soluția este nelegală, întrucât a indicat cuantumul comisionului de administrare, dar din eroare a fost consemnat cu titlu de "comision de acordare".

A subliniat că și din memoriul de apel, timbrat corespunzător, dar și din precizările depuse la dosar, reiese că se avea în vedere comisionul de administrare, iar nu cel de acordare, care nu face obiectul litigiului.

În opinia recurentei, aplicarea sancțiunii perimării pentru o simplă eroare materială este o măsură excesivă.

În final, a susținut că cererea de repunere pe rol, respinsă în mod greșit de curtea de apel, a întrerupt termenul de perimare, astfel că această sancțiune nu a intervenit.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 23.09.2020, a fost admis în principiu recursul și s-a stabilit termen în ședință publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei privind greșita aplicare a sancțiunii perimării, în condițiile în care formulase o cerere de repunere pe rol a cauzei în interiorul termenului de 6 luni reglementat de art. 416 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În susținerea prezentului demers, recurenta mai evocă nelegalitatea soluției date cererii de repunere pe rol, întrucât și-a îndeplinit obligațiile impuse de instanță sub aspectul indicării cuantumului comisionului de administrare, precizând că din eroare a făcut referire la un alt comision, cel de acordare.

În prealabil, față de împrejurarea că recurenta nu a indicat niciunul dintre motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele acesteia, prin care se invocă încălcarea normelor de procedură referitoare la perimare, se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recursul urmând a fi analizat din perspectiva acesteia.

Perimarea reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare determinată de lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului în intervalul de timp prevăzut de 6 luni.

Cerințele prevăzute de lege pentru a interveni sancțiunea perimării decurg din conținutul art. 416 C. proc. civ., fiind necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, ce nu a acționat în scopul reluării judecării, deși avea posibilitatea să o facă.

În cauză, suspendarea judecării apelului a fost determinată de neîndeplinirea de către recurentă a obligațiilor impuse de instanță cu privire la indicarea pretențiilor contestate în apel, cu referire la cuantumul comisionului de administrare, în vederea calculării taxei judiciare de timbru. Astfel, ca urmare a conduitei recurentei, desfășurarea normală a procesului a fost împiedicată, fiind luată măsura suspendării judecării prin încheierea din 26.02.2019, în baza art. 242 C. proc. civ., dată de la care începe să curgă termenul de perimare.

Cu privire la cursul perimării, dispozițiile art. 417 C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Recurenta susține că cererea sa de repunere pe rol a cauzei, înregistrată la dosar la 27.05.2019, a întrerupt termenul de perimare și că soluția de respingere a cererii este nelegală, întrucât a indicat cuantumul comisionului de administrare, însă din eroare a consemnat mențiunea "comision de acordare", astfel că sancțiunea perimării este excesivă.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că împotriva încheierii din 19.10.2019, prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului, recurenta nu a fost formulat recurs, deși avea această posibilitate în baza art. 414 alin. (2) C. proc. civ., caz în care instanța de control judiciar ar fi putut să verifice justețea soluției adoptate.

Astfel, criticile invocate sub acest aspect nu pot fi analizate, dat fiind faptul că obiectul prezentului recurs îl constituie soluția de perimare a apelului, instanța fiind obligată a se limita doar la aceasta. În alte cuvinte, Înalta Curte arată că nu pot fi examinate, în verificarea legalității măsurii de perimare a judecății, acele critici care deduc instanței de recurs verificarea nelegalei dispoziții de respingere a cererii de repunere pe rol a cauzei în caracterul excesiv al acestei măsuri, atâta vreme cât, împotriva acestora se putea exercita recursul, ca mijloc exclusiv de verificare a corectitudinii măsurilor adaptate de instanța de apel.

Din actele existente la dosar reiese că în cauză recurenta nu a efectuat vreun act de procedură apt să releve ieșirea sa din pasivitate anterior împlinirii termenului de perimare.

De altfel, formularea cererii de repunere pe rol nu este aptă per se să întrerupă cursul perimării, fiind necesar ca pentru producerea efectului întreruptiv aceasta să fi fost admisă.

Or, în cauză cererea a fost respinsă pentru neîntrunirea cerințelor de la art. 242 alin. (2) C. proc. civ., față de împrejurarea că recurenta nu și-a îndeplinit în totalitate obligațiile instituite de instanță, nefiind indicat cuantumul comisionului de administrare pentru a se calcula taxa judiciară de timbru.

Astfel, în condițiile în care, de la data ultimului act de procedură, 26.02.2019, când judecata a fost suspendată, cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, din motive imputabile recurentei care nu și-a îndeplinit obligațiile impuse de către instanță, în mod corect curtea de apel a constatat că a intervenit perimarea.

Prin urmare, decizia atacată reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în materie, criticile recurentei sub acest aspect fiind nefondate.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2008/26.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2020.