ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2240/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Analizând actele de la dosar, încheierea și decizia atacate reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 30.07.2015, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâtele C.. și D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv al art. 5.1 din contractul de credit nr. x/15.06.2007, în ceea ce privește obligația împrumutatului de a rambursa ratele lunare de credit în moneda în care acesta a fost acordat; să oblige pârâta să convertească în RON toate sumele datorate de împrumutat conform contractul de credit, la cursul de schimb franci elvețieni/leu de la data acordării creditului, 15.06.2007, urmând ca plata ratelor să se facă în continuare în RON; să oblige pârâta la restituirea diferenței dintre suma efectiv achitată și cea datorată conform cursului de schimb de la data încheierii contractului de credit.

În subsidiar, au solicitat să oblige pârâtele să modifice contractul de credit nr. x/15.06.2007, în sensul calculării ratelor la cursul franci elvețieni/leu de la data contractării creditului; să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit și, pe cale de consecință, să constate nulitatea absolută a clauzelor de la:

- art. 4.1 alin. (2), în ceea ce privește dobânda variabilă;

- art. 4.5, privind modificarea dobânzilor și comisioanelor bancare;

- art. 4.10 lit. a), privind comisionul de acordare a creditului 1% din valoarea totală a creditului acordat, respectiv suma de 880 franci elvețieni;

- art. 4.10 lit. b), referitor la comisionul de administrare lunară a creditului;

- art. 4.10 lit. e), privitor la alte comisioane stabilite de bancă;

- art. 4.10 lit. d), art. 5.9 alin. penultim și alin. ultim, în ceea ce privește obligația de plată a unui comision de rambursare anticipată, precum și posibilitatea modificării acestuia, în mod discreționar, de către împrumutător;

- art. 5.13, 8.4, 9.3 și 10.2, privind declararea anticipată a exigibilității creditului;

- art. 7.1 alin. (2) teza I, referitor la acceptarea asigurării privind rambursarea crditului numai dacă aceasta se încheie cu o societate de asigurări agreată de bancă;

- ca urmare a constatării nulității absolute a prevederilor contractuale menționate la punctul 2 de mai sus, reclamanții au solicitat repunerea părților în situația anterioară prin restituirea sumelor reprezentând:

- diferența dintre dobânda achitată indexat, conform art. 4.1 alin. (2) și dobânda datorată conform contractului de credit;

- diferența dintre dobânzile și comisioanele achitate indexat, conform art. 4.5 și dobânzile și comisioanele datorate conform contractului de credit;

- suma corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, respectiv 1% din valoarea totală a creditului acordat;

- suma corespunzătoare comisionului de administrare lunară a creditului plătit în baza art. 4.10 lit. b) din contract;

- suma corespunzătoare tuturor comisioanelor achitate conform art. 4.10 lit. e);

- toate sumele achitate cu titlu de comision de rambursare anticipată a creditului.

De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin cererea depusă la dosar la 05.01.2016, calificată de instanță ca fiind o cerere modificatoare, reclamanții au solicitat să se dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului cu privire la clauzele a căror nulitate absolută a fost invocată și restituirea următoarelor sume, la care se va aplica dobânda de la data plății și se vor actualiza cu rata inflației:

- diferența dintre dobânda achitată indexat, conform art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit și dobânda datorată potrivit art. 4.1 alin. (1) din contract;

- diferența dintre dobânzile și comisioanele achitate indexat, conform art. 4.5 din contract și dobânzile și comisioanele datorate potrivit contractului, cu excepția celor a căror nulitate absolută a fost constatată;

- suma corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, respectiv 1% din valoarea creditului acordat;

- suma aferentă comisionului de administrare lunară a creditului plătit conform art. 4.10 lit. b) din contractul de credit;

- suma corespunzătoare tuturor comisioanelor achitate conform art. 4.10 lit. e) din contract;

- toate sumele plătite cu titlu de comision de rambursare anticipată a creditului.

Prin sentința civilă nr. 348/12.01.2016, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin cererea depusă la 07.09.2016, D. S.A. a înștiințat instanța că între D. S.A. și C.. a intervenit un contract cadru de vânzare de creanțe, prin care s-a cesionat creanța izvorâtă din contractul de credit nr. x/15.06.2007 și un contract cadru de administrare prin care D. S.A. și-a păstrat calitatea de administrator a contractului de credit, solicitând introducerea în cauză a persoanelor indicate.

În raport de aceste precizări, instanța a dispus, prin rezoluția judecătorului din 19.08.2016, prin încheierile din 05.10.2016 și din 14.12.2016, citarea D. S.A. cu mențiunea ca, în termen de 5 zile de la primirea citației, să depună la dosar precizări în sensul dacă D. S.A. este administratorul C.., precum și contractul de cesiune a contractului de credit nr. x/15.06.2007.

Prin sentința nr. 2656/28.06.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și modificată; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută clauzele de la art. 4.1 alin. (2); art. 4.5; art. 4.10 lit. a); art. 4.10 lit. b); art. 4.10 lit. d); art. 4.10 lit. e); art. 5.9 alineatele penultim și ultim; art. 5.13, art. 8.4, art. 9.3 și art. 10.2; art. 7.1 alin. (1) teza I din contractul de credit nr. x/15.06.2007; a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului cu privire la clauzele a căror nulitate absolută a fost constatată și restituirea de către pârâtă a sumelor cuantificabile, la care se va aplica dobânda de la data plății și actualizarea cu rata inflației, în următoarele limite:

- diferența dintre dobânda achitată indexat, conform art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit nr. x/15.06.2007 și dobânda datorată potrivit art. 4.1 alin. (1) din contract;

- diferența dintre dobânzile și comisioanele achitate indexat, conform art. 4.5 din contract și dobânzile și comisioanele datorate potrivit contractului, cu excepția celor a căror nulitate absolută a fost constatată;

- suma corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, respectiv 1% din valoarea creditului acordat;

- suma corespunzătoare comisionului de administrare lunară a creditului plătit conform art. 4.10 lit. b) din contractul de credit;

- suma corespunzătoare tuturor comisioanelor plătite conform art. 4.10 lit. e) din contractul de credit;

- toate sumele plătite cu titlu de comision de rambursare anticipată a creditului.

A respins ca neîntemeiată, în rest, cererea astfel cum a fost precizată și modificată, și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 5.600 RON, reprezentând onorariu de avocat, câte 2.800 RON către fiecare reclamant și a sumei de 150 euro, la cursul de schimb B.N.R. de la data efectuării plății, reprezentând cheltuieli pentru efectuarea actelor de procedură cu pârâta, câte 75 euro către fiecare reclamant.

Împotriva sentinței civile, reclamanții au declarat apel principal, iar pârâta C.. a formulat apel incident.

Prin încheierea din 07.06.2018 a fost introdusă în cauză, în calitate de intimată-intervenientă, cesionara E., reținându-se că, în raport cu înscrisurile depuse la dosar a operat transmisiunea creanței vizate de contractul de credit în favoarea acesteia din urmă.

Prin încheierea din 13.09.2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității apelului incident, invocată de reclamanți.

Prin decizia civilă nr. 1961/A/15.10.2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de reclamanți și a admis apelul incident, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv a clauzelor prevăzute de art. 4.10 lit. a), 4.10 lit. b), 4.10 lit. d) teza I, art. 5.9 alin. penultim și art. 5.13 din contract ca neîntemeiată; a respins cererile de obligare a pârâtei la plata sumelor corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, comisionului de administrare lunară a creditului, comisionului de rambursare anticipată a creditului; a obligat pârâta la plata către fiecare dintre reclamanți a sumei de 1.400 de RON și 75 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată, menținând, în rest, dispozițiile sentinței; a obligat pârâta la plata către fiecare dintre reclamanți a sumei de 1.000 de RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat; a obligat reclamanții, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 1.959,49 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

Împotriva încheierii din 13.09.2018 și a deciziei civile, reclamanții au declarat recurs, solicitând casarea lor și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt, recurenții au susținut că decizia recurată este nelegală, dezvoltând următoarele critici:

Cu privire la clauza de la art. 5.1 din contractul de credit, referitoare la riscul valutar, recurenții au susținut că prin această clauză se instituie în sarcina împrumutatului obligația de a suporta în totalitate riscul valutar al eventualei deprecieri a monedei în care trebuie să fie restituit creditul, devenind astfel abuzivă, deoarece în niciuna dintre clauzele contractuale nu s-a prevăzut că perceperea ratelor se face după un curs de schimb al francului elvețian majorat față de cel de la data acordării creditului.

Or, în realitate, ratele au fost percepute de bancă prin raportare la cursul valutar al francului elvețian de la data plății efective a acestora, curs majorat față de cel existent la momentul încheierii contractului.

Au mai arătat că simpla mențiune a faptului că "rambursarea ratelor lunare se va face în moneda în care s-a acordat creditul" nu instituie prezumția asumării riscului fluctuațiilor ratei de schimb, astfel cum în mod eronat a reținut instanța.

În realitate, au susținut recurenții, nu există o clauză referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare sau hipervalorizare a monedei francului elvețian, riscul fiind suportat exclusiv de către recurenți.

Astfel, această clauză este abuzivă, în raport cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin prisma faptului că prin ea însăși și în lipsa altor prevederi contractuale se creează în detrimentul recurenților și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibrul fiind dat de suportarea în întregime a riscului valutar de către recurenți.

Au susținut recurenții că riscul valutar nu este reglementat în niciun fel în contract, iar obligația de a rambursa creditul în franci elvețieni, indiferent de evoluția parității acestei monede străine cu moneda națională, duce la un efort financiar consistent din partea împrumutaților, plătind o rată lunară ce reprezintă în RON mult mai mult față de data încheierii contractului.

Raportând comportamentul recurenților la noțiunea de consumator mediu și normal informat, se arată că este mai mult decât evident că reclamanții nu puteau să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian.

Au mai relevat recurenții că instanțele nu au avut în vedere circumstanțele economice de la momentul încheierii contractului de credit și capacitatea de înțelegere a lor și implicațiile clauzelor pe termen lung, în condițiile în care contractarea unui credit în franci elvețieni se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în RON sau în euro, aspect care a constituit motivul determinant al încheierii contractului.

Obiectul contractului de credit, au arătat recurenții, a constat în acordarea unei sume de bani în RON, echivalentă însă sumei etalon de 88.000 de franci elvețieni, la cursul valutar de la acea dată, iar pentru a intra în posesia lor recurenții au vândut băncii suma acordată în franci elvețieni, prin credit, cumpărând RON, mecanismul fiind inversat la plata ratelor.

Recurenții au mai susținut că riscul valutar este prevăzut exclusiv în sarcina lor, în acest fel denaturându-se raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporționat, contrar principiilor echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze relațiile contractuale. În acest sens, au făcut trimitere la cauza C.J.U.E. C-26/13 Kasler vs Ungaria.

În final, au conchis că scrisoarea de ofertă ce le-a fost transmisă la 15.06.2007, data încheierii contractului, are caracter pur formal al informării, iar la nivelul anului 2007 cursul francului elvețian era de 1,9 RON, în 2010 acesta depășea valoarea de 3 RON, pentru ca în prezent să ajungă la 4,03 RON, context în care în mod evident recurenții nu ar fi contractat un credit care presupunea riscurile evidențiante anterior.

Așadar, neexistând o negociere a clauzei de risc valutar, iar în condițiile în care recurenții au achitat suplimentar sume apreciabile de bani, decurgând din variația cursului valutar, există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, neexistând o contraprestație a băncii pentru sumele încasate.

În continuare, recurenții au mai relevat că sunt incidente prevederile art. 75-77 din Legea nr. 296/2004 și art. 966-970 C. civ. deoarece, contrar celor reținute de instanța de apel, contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. cu privire la obligații, acesta neavând un caracter aleatoriu, ci un caracter comutativ caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor și obligațiilor părților la momentul încheierii contractului sunt determinate sau determinabile, astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care și-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert și oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig.

Astfel, stipularea unei clauze de risc valutar cu consecința strămutării în întregime asupra împrumutaților a riscului generat de hipervalorizarea francului elvețian este contrară dispozițiilor legale, întrucât constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor care, neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar, nu au posibilitatea să anticipeze o creștere accelerată a cursului de schimb și să își asume, în cunoștință de cauză, riscul valutar.

Au mai considerat recurenții că, în raport cu art. 966-970 C. civ., în forma în vigoare la momentul încheierii contractului, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligație, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii francului elvețian față de moneda națională fiind o soluție justă și echitabilă.

În ceea ce privește art. 1.578 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului, care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut, recurenții au arătat că acest principiu nu are prioritate în speță din perspectiva reglementărilor comunitare și naționale privind clauzele abuzive, întrucât judecata este guvernată reglementările din domeniul protecției consumatorilor.

Recurenții au mai susținut că principiul nominalismului oglindește o concepție care nu intră în dezacord cu mecanismul impreviziunii, iar problema eroziunii monetare își poate găsi un remediu, fie pe tărâm contractual (clauze de indexare, renegociere), fie prin intermediul impreviziunii (dacă deprecierea produce efecte deosebite).

Raportându-se la art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, recurenții au subliniat faptul că în contractele de credit clauzele trebuie să fie clare, corecte, să nu determine interpretări echivoce și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele urmează a fi interpretate în favoarea consumatorului.

În continuare, au mai arătat că Norma B.N.R. nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizarea controlului activității de creditare, obligație prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.

Totodată, au mai susținut că în mod nelegal instanța de apel a reținut că teoria impreviziunii nu își găsește aplicarea în speță, cât timp creșterea accelerată a francului elvețian în raport cu moneda națională, precum și cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar au condus la majorarea continuă a costului contractelor, producând un dezechilibru major prestațiilor reciproce ale părților, în detrimentul împrumutaților.

În argumentarea acestei critici, recurenții au redat aspecte de ordin teoretic cu privire la întrunirea cerințelor reglementate de art. 4 din Legea nr. 93/2000, referitoare la negocierea contractului, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiilor părților contractante, contrar bunei-credințe a băncii, evocând și jurisprudența C.J.U.E. relevantă în materie, și anume: cauza C-484/08 Caja de Ahorros Y Monte de Piedad de Madrid, cauza C-241/98 Salvat Editores Av. Jose M. Sanchez Alcon Prades, cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank ZRT, precum și jurisprudența instanței supreme.

În opinia recurenților, speță instanța de apel nu a făcut o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 5.1 în ceea ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract.

Recurenții au conchis în sensul existenței caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contract, în raport cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, solicitând instanței să facă aplicarea instituției impreviziunii și să oblige pârâta să modifice în parte clauza, în sensul calculării fiecărei rate succesive datorate de împrumutat la cursul franc elvețian-leu valabil la data încheierii contractului, 15.06.2007.

În continuare, au arătat că la art. 4 din Legea nr. 363/2007 se prevede că o practică comercială este incorectă dacă deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esențial comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge, sens în care se face trimitere și la art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 și Anexa nr. 2 care enumeră categoriile de rezidenți și situațiile în care aceștia pot efectua operațiuni în valută cu alți rezidenți.

În final, au susținut că natura caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la dispoziția de respingere a excepției inadmisibilității apelului incident, recurenții susținând că soluția este eronată deoarece intimata a achiesat la hotărârea apelată, ca urmare a neintroducerii apelului principal în termenul legal, iar prin apelul incident promovat a solicitat modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii.

Recurenții au mai relevat că scopul urmărit prin art. 472 C. proc. civ. nu constă în acordarea posibilității de încălcare a dispozițiilor imperative privind termenul de formulare a apelului principal, ci urmărește punerea la dispoziția părții interesate a posibilității de a declara apel în ipoteza în care partea adversă exercită calea de atac a apelului, apelul incident grefându-se pe apelul principal.

Or, cum prin apelul incident s-au invocat alte aspecte decât cele evocate prin apelul principal, recurenții au apreciat că excepția inadmisibilității apelului incident este întemeiată, soluția instanței de apel dată prin încheierea din 13.09.2018 urmând a fi modificată, în sensul respingerii apelului incident ca inadmisibil.

O altă critică vizează soluția de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv a clauzelor de la art. 4.10 lit. a), lit. b), lit. d) teza I, art. 5.9 alin. penultim, art. 5.13 din contract, precum și cererile de obligare a intimatei-pârâte la plata sumelor corespunzătoare comisioanelor de acordare, de administrare lunară și de rambursare anticipată.

Cu privire la art. 4.10 lit. a) din contract, recurenții au arătat că, în fapt, comisionul de acordare a creditului constând în plata unei sume ce reprezintă 1% din soldul creditului, respectiv 880 franci elvețieni, este de natură să aducă prejudicii împrumutatului și constituie o clauză abuzivă, care nu a fost negociată, aceasta fiind impusă de către bancă, fiind nulă.

Mai mult, comisionul de acordare fost nejustificat de mare în comparație cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit, nefiind arătate serviciile pentru care a fost perceput, iar această clauză este abuzivă, în raport cu art. 4 alin. (1) și alin. (2) Legii nr. 193/2000, recurenții fiind obligați să o achite pentru cauze necunoscute.

Prin menținerea acestui comision, banca percepe o dublă contraprestație.

Referitor la clauza de la art. 4.10 lit. b) din contract, recurenții au arătat că nici comisionul de administrare nu are un caracter negociat, contractul de credit încheiat fiind, de fapt, un contract de adeziune; din simpla lecturare a contractului rezultă faptul că acesta nu cuprinde nicio explicitare a activităților ce urmează să fie realizate de către bancă în schimbul acestui comision.

Au mai susținut că nu au fost informați corespunzător cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare și la prestația băncii în schimbul acestuia, în contract nefiind indicat niciunul dintre elementele necesare pentru perceperea acestui comision, ceea ce a cauzat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În fapt, acest așa-zis comision de administrare nu constituie altceva decât o formă mascată de obținere a unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de pârâtă, fiind în realitate o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu.

Suma de bani achitată cu acest titlu a fost în primul an de creditare în cuantum de 1.016,05 franci elvețieni și, deși potrivit art. 2.1 din contract părțile au prevăzut o perioadă de grație de 3 luni pentru împrumutat, calculată de la data primei trageri, acest comision de administrare a fost perceput și pentru această perioadă de trei luni.

Recurenții au mai relevat că din prețul contractului nu poate face parte și comisionul de administrare, contrar celor reținute de instanța de apel.

În ceea ce privește clauza de la art. 4.10 lit. d) din contract, privind obligația de plată a unui comision de rambursare într-un procent de 2.5% din valoarea creditului restituit, recurenții au susținut că are un caracter abuziv, iar modul discreționar în care banca poate modifica acest procent creează premisele unor abuzuri.

În raport cu art. 16 alin. (2) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, compensația creditorului nu poate depăși 1% din valoarea sumei rambursate anticipat, astfel că procentul de 2,5% apare ca fiind excesiv. Au mai relevat că posibilitatea acordată băncii de a modifica oricând acest procent constituie o clauză abuzivă în sensul Legii nr. 193/2000.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, au arătat recurenții, față de procentul comisionului de rambursare anticipată, compensația impusă de bancă nu este rezonabilă și justificată în mod obiectiv pentru costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului, nefiind rezonabil nici faptul că banca și-a rezervat dreptul de a modifica în mod unilateral acest comision, clauza întrunind cerințele caracterului abuziv de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele de la art. 5.9 alin. penultim și art. 5.13 din contract recurenții au considerat că acestea au caracter abuziv față de prevederile de la lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât dau dreptul profesionistului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea contractului.

În continuare, recurenții au redat conținutul art. 6 din Legea nr. 193/2000 și au relevat că în mod corect prima instanță a admis cererea de repunere a părților în situația anterioară și a restituit sumele încasate în baza clauzelor a căror caracter abuziv a fost constatat.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele E. S.A. și C.. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că recurenții nu au adus critici de nelegalitate deciziei atacate care să poată fi analizate din perspectiva motivului de casare invocat în mod expres.

Pe fond, au solicitat respingerea recursului deoarece instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a art. 472 C. proc. civ., iar soluția de respingere a excepției inadmisibilității apelului incident este legală și corectă.

Totodată, în limitele învestirii, au mai relevat că instanța de apel a reținut în mod corect că susținerile recurenților pot fi analizate doar prin prisma art. 4 din Legea nr. 193/2000 și că prevederile art. 966-970 C. civ. nu au fost invocate prin acțiune drept cauză juridică a acțiunii formulate. Astfel că indicarea acestora în apel nu poate conduce la analiza lor.

În continuare, au mai relevat că instanța de prim control judiciar, făcând o aplicare corectă a art. 1578 din C. civ. de la 1864, a reținut în mod legal faptul că teoria impreviziunii nu este aplicabilă în speță, dat fiind faptul că în materia contractului de împrumut de consumație, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluțiile cursului valutar să influențeze obligațiile asumate de împrumutat.

Totodată, intimatele au făcut aprecieri și cu privire la legalitatea deciziei recurate sub aspectul soluției de respingere ca neîntemeiată a cererii de constatare a caracterului abuziv a clauzelor prevăzute de art. 4.10 lit. a), 4.10 lit. b), 4.10 lit. d) teza I, art. 5.9 alin. penultim, art. 5.13 din contract, concluzionând în sensul că nu au fost identificate dispoziții legale care să interzică în mod expres astfel de clauze, motiv pentru care nu sunt întrunite cumulativ cerințele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Intimata F. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării recursului și a lipsei calității sale procesuale pasive.

În eventualitatea respingerii excepției lipsei calității sale procesuale pasive, intimata a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât criticile nu se înscriu în motivul de casare evocat în mod expres.

Recurenții-reclamanți au răspuns la întâmpinările intimatelor, solicitând respingerea excepției nulității recursului, reiterând criticile expuse în susținerea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 25.03.2020, Înalta Curte a respins excepțiile netimbrării și nulității recursului, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei 1 cuprinse în Decretul nr. 195/16.03.2020.

La 01.07.2020, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecata cauzei a fost reluată, stabilindu-se termen pentru dezbateri în ședință publică la 11.11.2020, dată la care s-a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive a F. S.A. a rămas lipsită de obiect, ca urmare a citării eronate a acesteia.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat împotriva încheierii și să admită recursul promovat împotriva deciziei atacate, cu consecința casării ei în parte, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte arată că va analiza recursul reclamanților într-o ordine diferită de cea redată prin cererea de recurs, fiind luate cu prioritate criticile referitoare la soluția dată asupra excepției inadmisibilității apelului incident prin încheierea din 13.09.2018.

Așadar, o primă critică vizează soluția de respingere a excepției inadmisibilității apelului incident, dispusă prin încheierea din 13.09.2018, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia recurenții invocă nesocotirea art. 472 C. proc. civ., având în vedere că apelul incident nu s-a grefat pe apelul principal.

Sub un prim aspect, se reține că recurenții deși au evocat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile aduse împotriva încheierii din 13.09.2018, prin care se invocă încălcarea unei reguli de procedură, se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pt. 5 C. proc. civ., astfel că va fi analizat din perspectiva acestuia.

Dispozițiile art. 472 C. proc. civ. au făcut obiectul unui recurs în interesul legii, în vederea unificării practicii cu privire la interpretarea normei legale.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunțat decizia nr. 14/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 875/25.09.2020, Partea I prin care a statuat că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 472 și art. 491 din C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluții cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate și/sau considerentele acesteia".

Această hotărâre dată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, în raport cu art. 517 alin. (4) C. proc. civ., instanțele trebuind să țină seama de dezlegarea dată cu efect obligatoriu.

Așadar, Înalta Curte nu poate reține ca întemeiată critica privind greșita dispoziție de respingere a excepției inadmisibilității apelului incident, având în vedere că apelul incident exercitat de intimată, în condițiile art. 472 C. proc. civ., nu poate fi limitat doar la partea din hotărârea atacată prin apelul principal, cum eronat susțin recurenții.

Prin urmare, încheierea recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care recursul îndreptat împotriva acesteia va fi respins, în considerarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Asupra recursului promovat împotriva deciziei recurate, se rețin următoarele:

Prima critică adusă deciziei atacate se referă la soluția dată clauzei privind riscul valutar, de la art. 5.1 din contractul de credit, prin care se invocă greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În cadrul memoriului de recurs, recurenții au expus exhaustiv argumente care vizează lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la lipsa negocierii contractului, acesta având, în opinia recurenților, caracterul unui contract de adeziune.

Toate aceste argumente prin care recurenții tind la demonstrarea aplicării eronate a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și reținerea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit nu pot fi analizate, de vreme ce decizia curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor reglementate de textul de lege evocat.

În speță, instanța de apel a reținut că această clauză, referitoare la riscul valutar, prevăzută la art. 5.1 în contractul de credit nr. x/15.06.2007, este exclusă de la controlul caracterului abuziv instituit prin Legea nr. 193/2000, deoarece reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1.578 C. civ. și că transpune în plan contractual norme legale supletive.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a dat eficiență în mod corect principiului nominalismului monetar.

Astfel, instanța de apel în mod just a arătat că prevederile de la art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpuse în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către instanța de apel, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Recurenții mai susțin că în mod greșit nu a fost reținută teoria impreviziunii, evocând jurisprudența C.J.U.E., cu referire la cauzele C-484/08, C-241/98, C-26/13.

În primul rând, recurenții-reclamanți nu au formulat critici propriu-zise împotriva raționamentului logico-juridic pe baza căruia instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului.

Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat că în executarea contractului de credit perfectat de părți nu a intervenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului și că, dimpotrivă, creșterea cursului de schimb leu-franc elvețian este un risc inerent, asumat în mod voluntar de reclamanții consumatori.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față.

Astfel, simpla invocare a nelegalității soluției date asupra clauzei de risc valutar și reluarea aspectelor invocate în fața instanțelor de fond nu echivalează cu o critică de nelegalitate.

Înalta Curte mai subliniază că recurenții-reclamanți nu au învestit instanța de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și/sau concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb franc elvețian-leu de la momentul acordării creditului, așa cum au solicitat recurenții-reclamanți.

Altfel spus, cererea reclamanților de înghețare a cursului de schimb leu-euro la valoarea de la data încheierii contractului nu se putea întemeia, ab intio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Or, modalitatea în care a fost solicitată de către recurenți aplicarea teoriei impreviziunii, prin convertirea creditului în RON la cursul de schimb franc elvețian-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, ar conduce la ruperea echilibrului contractual în sens invers, banca urmând a suporta exclusiv diferența de curs ca urmare a aprecierii monedei francului elvețian.

Însă, rațiunea acestei teorii este de a restabili echilibrul contractual, iar nu de a direcționa consecințele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către partea cocontractantă.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, nu există nicio dispoziție legală sau vreo prevedere în Norma B.N.R. nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune conversia creditului în RON și stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenției de credit.

În susținerea prezentului demers, recurenții au mai făcut referire și la incidența prevederilor art. 966-970 C. civ., cu ignorarea considerentelor instanței de apel sub acest aspect, în sensul că nu au putut forma obiectul analizei în apel, întrucât dispozițiile legale nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată drept cauză juridică a acțiunii formulate. Prin urmare, întrucât nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, acestea nu pot fi analizate nici în recurs.

Totodată, contrar susținerilor recurenților, invocarea prevederilor art. 75-77 din Legea nr. 296/2003 referitoare la nerespectarea obligației de informare și avertizare, nu conduc la concluzia potrivit căreia aceste situații sunt suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor referitoare la moneda de restituire a creditului.

Referitor la obligația de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reține că pârâta avea obligația de informare corectă și completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului, însă variația cursului valutar reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar și de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, criticile referitoare la soluția dată asupra clauzei de risc valutar, de la art. 5.1 din contractul de credit, vor fi respinse.

Înalta Curte constată că nu poate primi nici criticile referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.10 lit. a), în ce privește comisionul de acordare credit.

Prin această clauză s-a stabilit în sarcina împrumutaților obligația de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 880 franci elvețieni, reprezentând procentul de 1% din suma împrumutată, care se achită la data tragerii creditului, fiind reținut din limita creditului acordat.

Nemulțumirile recurenților sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate și, contrar susținerilor acestora, denumirea comisionului și modul de redactare a clauzei de la art. 4.10 lit. a) nu sunt influențate de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei în discuție, instanța de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerințele de la art. 4 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, reținând că această clauză stabilește în mod precis cuantumul comisionului de acordare credit, metoda de calcul și data de exigibilitate, fiind transpus în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

Instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a statuat în mod just că banca nu era obligată să detalieze în contractul de credit natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului, fiind suficient ca natura contraprestației să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45).

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că revine instanței naționale, ținând seama de ansamblul împrejurărilor care însoțesc încheierea contractului, sarcina de a verifica dacă instituția financiară a comunicat consumatorului elementele suficiente pentru ca acesta din urmă să ia cunoștință de conținutul și de funcționarea clauzei care îi impune plata unui comision de acordare, precum și rolul său în contractul de împrumut (a se vedea par. 70).

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/15.06.2007 nu interzicea perceperea unui astfel de comision, iar datele menționate în contract asigură un nivel suficient de informare, reclamanții având posibilitatea să cunoască întinderea obligației de plată și să evalueze consecințele economice care decurgeau din aceasta.

Prin urmare, astfel cum a reținut și instanța de apel, lipsa negocierii clauzei aflate în discuție nu este suficientă, după cum nu poate determina, prin ea însăși, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind întrunite cerințele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sub aspectul constatării caracterului abuziv.

Din aceste rațiuni, aserțiunile recurenților privitoare la necesitatea restituirii sumei percepute cu titlu de comision de acordare apare ca fiind lipsit de fundament.

În ceea ce privește soluția dată capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv a clauzei privind comisionul de administrare lunară a creditului de 0,10 %, aplicat la valoarea soldului creditului, inserată la art. 4.10 lit. b) din contractul de credit, recurenții au evocat în esență aspecte legate de caracterul nenegociat al clauzei, de faptul că nu au fost arătate activitățile prestate de către bancă în schimbul perceperii acestui comision, că nu au fost informați corespunzător cu privire la obligația de plată și la prestația băncii în schimbul comisionului, precum și că aceasta nu face parte din prețul contractului.

Criticile nu pot fi primite.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a stabilit în mod just că această clauză referitoare la perceperea unui comision de administrare nu se poate încadra în noțiunea de obiect principal al contractului, dat fiind faptul că prestația nu are caracter esențial, ci un caracter accesoriu.

În cauză, în analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.10 lit. b) din contractul de credit, pe baza unei examinări pertinente a conținutului concret al clauzei în discuție, instanța de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerințele de la art. 4 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat și cu ocazia analizării criticilor aduse împotriva soluției privind comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Pornind de la aceste premise și ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare și a reținut că acesta este întrunit sub aspectul determinării întinderii obligației de plată în privința acestui comision și a modalității de calcul, statuând că o atare clauză este menită să acopere cheltuielile cu privire la administrarea împrumutului.

Recurenții-reclamanți, fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea comisionului de administrare credit, nu pot invoca aspecte legate de lipsa de transparență care să conducă spre o altă soluție.

Nu pot fi reținute nici afirmațiile recurenților-reclamanți potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă.

Dobânda este percepută pentru folosința sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Or, nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Prin urmare, constatând caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision a fost acceptat în cunoștință de cauză de consumatori, care au fost informați și care au avut reprezentarea cuantumului ce urma a fi datorat pe parcursul derulării contractului, instanța de apel a reținut în mod corect că această clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Lipsa negocierii clauzei aflate în discuție nu este suficientă, după cum nu poate determina, prin ea însăși, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind întrunite cerințele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sub aspectul constatării caracterului abuziv.

Referitor la soluția dată capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei de rambursare anticipată, inserată la art. 4.10 lit. d) teza I din contractul de credit, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile recurenților aduse deciziei recurate sub acest aspect.

În argumentarea criticii, recurenți au relevat în esență că potrivit normelor europene cuantumul comisionului de rambursare nu poate depăși valoarea de 1 % din valoarea creditului rambursat anticipat, iar instanța de apel a menținut clauza contractuală prin care se percepe un comision în valoare de 2,5 % din suma rambursată.

În cauză, în urma examinării caracterului abuziv al clauzei referitoare la rambursarea anticipată a creditului, instanța de apel a apreciat că prima instanță a dat în mod eronat eficiență art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Pentru a reține în acest sens, instanța de apel a apreciat că apărările reclamanților cu privire la aplicabilitatea prevederilor Directivei 2008/48/CE, transpusă ulterior în dreptul intern prin dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi reținute și că normele legale nu sunt incidente, întrucât nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

În continuarea raționamentului, instanța de apel mai reține că odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, perceperea unui astfel de comision în cazul creditelor cu dobândă variabilă a fost interzisă, inclusiv în cazul contractelor aflate în curs de derulare, potrivit art. 95 raportat la art. 68 lit. c) din ordonanță, pentru ca ulterior instanța să aprecieze că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile contractului de credit în discuție, motivat de faptul că nulitatea absolută poate fi analizată doar în raport cu legislația în vigoare la momentul încheierii contractului.

Dat fiind diferendul asupra aplicării sau nu a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, care transpun Directiva 2008/48/CE, prin care se reține, pe de o parte, că un astfel de comision, de rambursare anticipată, a fost interzis în cazul creditelor cu dobândă variabilă, inclusiv în contractele aflate în derulare (cum este cel în cauză), iar, pe de altă parte, se ignoră de la aplicare prevederile din ordonanță, apreciindu-se că nu sunt incidente, întrucât nu erau în vigoare la data încheierii contractului, pune instanța de recurs în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate cu referire la comisionul de rambursare anticipată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că se impune, pentru aceste considerente, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului incident al pârâtei, cu referire la clauza de la art. 4.10 lit. d), art. 5.9 alin. penultim