ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2205/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului cu care a fost învestită, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 07.04.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.1. lit. b) și art. 4.3. teza a doua din contractul de credit nr. x/29.01.2008, potrivit căreia, începând cu al doilea an de creditare, rata dobânzii devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoștință împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitatea prevăzută în "condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare"; a clauzei inserate la art. 6.2 din contractul de credit sus-menționat, referitoare la perceperea de către bancă a unul comision de rambursare anticipată; a clauzei inserate la art. 6.1 din același contract de credit, vizând perceperea comisionului de procesare în cuantum de 1.875 franci elvețieni, reprezentând 1,5 % din suma împrumutată, perceput la data tragerii creditului; a clauzei inserate la art. 6.3. din contractul de credit, referitoare la perceperea de către bancă a comisionului de administrare lunar, reprezentând 0.2% din soldul creditului, perceput lunar, precum și a clauzei de risc valutar, inserată la art. 5.1 din contract.

De asemenea, a solicitat să se dispună stabilizarea cursului de schimb franc elvețian-leu la cursul existent la momentul semnării contractului de credit (2,3178 RON pentru un franc elvețian), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare, care să corespundă noii situații de fapt, precum și repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor declarate ca fiind abuzive și nule absolut, cu titlu de comision de acordare credit și comision de administrare și la plata diferenței dintre dobânda care trebuia să fie percepută și cea majorată, de la data plații fiecărei sume de bani în parte până la data restituirii efective, sume de bani la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plății până la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1708/05.06.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.3 teza a II-a, art. 6.1, art. 6.2 și art. 6.3 din contractul de credit nr. x/29.01.2008 și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor plătite nedatorat de către acesta în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive și nule absolut, cu titlu de dobândă, comision de procesare și comision de administrare, de la data încasării acestora până la data încetării perceperii lor, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plății efective a acestui debit; au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe, B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 768A/10.07.2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere vizând constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 6.1, art. 6.2 și art. 6.3 din contractul de credit nr. x/29.01.2008 și obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor plătite nedatorat de către acesta cu titlu de comision de procesare și comision de administrare, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plății efective a acestui debit. A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate, a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 2.018,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și a respins ca neîntemeiată cererea intimatului privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs.

Prin memoriul său de recurs, A. a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, ale Directivei nr. 93/13/CEE, precum și a jurisprudenței C.J.U.E.

Astfel, a arătat că, în ceea ce privește clauzele contractuale privind comisioanele de procesare și de administrare, curtea de apel s-a rezumat la a menționa că în mod nelegal și netemeinic a reținut prima instanță caracterul abuziv și nulitatea absolută a acestora, atât timp cât nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ și relei-credințe a băncii.

În opinia acestui recurent, în condițiile în care clauza care prevede perceperea unui comision fără a se presta un serviciu în schimbul acestuia este abuzivă, în sensul Legii nr. 193/2000, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile acestui act normativ.

Astfel, în ceea ce privește comisionul de procesare, a susținut că, deși curtea de apel a reținut că acesta este perceput pentru procesarea cererii de creditare, trebuie avut în vedere că activitățile constând în informarea clientului, întocmirea dosarului, analiză și decizie se efectuează atât în ipoteza în care se decide acordarea creditului, cât și în cea în care acesta nu se acordă.

Potrivit recurentului, dezechilibrul contractual indus de această clauză și lipsa bunei-credințe a băncii trebuie analizate în funcție de justețea acestui comision față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului. Or, obligația de plată a acestui comision este vădit disproporțională, în defavoarea sa, în raport cu obligațiile asumate de părți.

A subliniat autorul căii de atac că această clauză nu a fost negociată (în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000), fiindu-i impusă în cadrul unui contract standard, că acest comision nu este definit în contract, iar interpretarea acestei clauze este lăsată exclusiv la aprecierea băncii, dar și că acest comision ar fi trebuit să fie exprimat printr-o sumă fixă, iar nu printr-un procent din suma împrumutată.

În acest context, recurentul a evocat dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 și a susținut că, raportat la acestea, clauza referitoare la comisionul de acordare este una abuzivă, întrucât nu a avut posibilitatea reală de a o negocia, denaturează raportul juridic obligațional, prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporțional, ce se materializează în obținerea unui câștig injust, în detrimentul consumatorului și contrar principiilor echității și bunei-credințe care trebuie să guverneze relațiile contractuale.

A conchis autorul căii de atac că perceperea unui comision de procesare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual, prin abuz de putere, clauza care îl prevede fiind una abuzivă, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 si art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992. Aceasta, cu atât mai mult cu cât banca nu a fost în măsură să indice nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision, rezumându-se a evoca anumite operațiuni pe care le-ar efectua, fără însă a menționa care au fost în concret acestea.

A susținut recurentul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 și jurisprudența C.J.U.E și atunci când a reținut că perceperea unui comision de administrare nu produce un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și că împrumutatul ar fi putut prevedea consecințele juridice și economice pe care această clauză le implică.

Potrivit autorului căii de atac, analiza clauzei privind comisionul de administrare prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000 și ale considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE relevă că aceasta determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dar și reaua-credință a băncii, care nu a acționat corect și echitabil, încercând să mascheze prin intermediul acestui comision plătibil lunar perceperea unei alte dobânzi, într-un procent consistent, mărind astfel în mod artificial costul efectiv al creditului și, în plus, i-a creat băncii un avantaj concurențial, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse.

În acest context, recurentul a arătat că dezechilibrul semnificativ este relevat și de împrejurarea că valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condițiile în care scopul afirmat de bancă al acestuia este acela de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului. Astfel, pe parcursul derulării contractului, valoarea comisionului de administrare a creditului poate depăși chiar și valoarea dobânzii, și aceasta în condițiile în care nu se poate determina cu exactitate ce activități ale băncii sunt acoperite prin perceperea comisionului de administrare, atât timp cât împrumutul este unul cu dobândă.

În continuare, autorul căii de atac a evocat jurisprudența comunitară și a subliniat că acest comision nu poate fi considerat un element al prețului contractului, care este reprezentat de dobândă, că această clauză nu a fost negociată și nici exprimată într-un limbaj inteligibil, în sensul de a-i permite să prevadă consecințele economice ce decurg din cuprinsul ei și că nu a fost informat corespunzător cu privire la obligația de a plați comisionul de administrare a creditului și la prestația băncii în schimbul acestuia, context în care apreciază că nu prezintă relevanță faptul că sumele respective au fost incluse în graficul de rambursare, parte integrantă a contractului de credit.

De asemenea, a subliniat recurentul că inserarea în contract a acestei clauze nu respectă nici exigențele bunei-credințe, vătămându-i interesele legitime patrimoniale, prin majorarea ratei lunare, conducând astfel la ruperea echilibrului contractual.

Cu privire la clauza vizând comisionul de rambursare anticipată, recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, reținând în mod nelegal incidența art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, a arătat că, raportat la principiul tempus regit actum, caracterul abuziv al acestei clauze trebuia analizat din perspectiva alin. (1) lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, iar nu a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, cum în mod nelegal a procedat curtea de apel.

A susținut recurentul că în mod corect a reținut tribunalul caracterul abuziv al acestei clauze și a apreciat, în acest context, că rolul instanței de judecată este acela de a pune în balanță pe de o parte principiul forței obligatorii a contractului, iar, pe de altă parte, principiile bunei-credințe și protecției consumatorilor.

Ca o consecința a caracterului abuziv al clauzelor sus-menționate, autorul căii de atac a susținut că instanța urmează să dispună repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea prestațiilor efectuate în baza acestora, în aplicarea principiilor retroactivității și restabilirii situației anterioare, în temeiul art. 992 și art. 1092 si următoarele C. civ. 1864 (aplicabil în raport cu data încheierii contractului), care reglementează instituția plații nedatorate.

În acest sens, a arătat că în speță sunt întrunite condițiile plății nedatorate.

Cu privire la acordarea dobânzii legale, recurentul a solicitat instanței să rețină aplicabilitatea art. 1082 rap. la art. 1088 C. civ. și să constate că sunt pe deplin îndeplinite condițiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzii penalizatoare: obligația pârâtei constă în plata unei sumei de bani, este lichidă și exigibilă, iar prin neplata la scadență a sumei de bani datorate se prezumă că lipsa de folosință a acesteia i-a produs un prejudiciu ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale penalizatoare calculate pe durata întârzierii in executare.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea sa de recurs, B. S.A. a susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și ale art. 45 din Legea nr. 296/2004 cu privire la obligația de informare a profesionistului, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la obligația profesionistului de a insera clauze contractuale clare, fără echivoc și pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate și ale pct. 1 lit. a) și b) din Anexa Legii nr. 193/2000 cu privire la diferitele tipuri de clauze pe care legiuitorul le consideră abuzive.

Astfel, cu privire la clauza inserată la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, referitoare la dobândă, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut eronat că nu ar fi fost întrunite cerințele de informare cu privire la criteriul de modificare a ratei dobânzii, respectiv "evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii", întrucât noțiunile nu ar fi definite în contract, nu ar putea fi cunoscute de consumator nici la momentul încheierii contractului și nici ulterior și că acest criteriu plasează contractul în afara oricărei limite de previzibilitate cu privire la modul de evoluție a dobânzii variabile, dar și că în lipsa unor definiții contractuale, criteriul de modificare lasă loc de interpretări care favorizează banca să le folosească în beneficiul său, creându-se astfel o poziție juridică defavorabilă pentru consumator, contrar cerințelor bunei-credințe.

În opinia acestei recurente, contrar celor reținute de curtea de apel, "evoluția pieței financiare" reprezintă un criteriu obiectiv de modificare a ratei dobânzii, din perspectiva căruia rata dobânzii va evolua (creștere/descreștere) proporțional cu evoluția ratelor de dobândă pe piața financiară.

În acest sens, a apreciat recurenta că nu se impunea definirea sintagmei "evoluția pieței financiare", aceasta fiind suficient de inteligibilă pentru un consumator mediu și, mai mult, aplicarea criteriului putea fi verificată oricând prin comparația modului de evoluție a dobânzii creditului în discuție cu evoluția dobânzilor pe piața creditelor similare, consultând ofertele publice ale altor bănci.

A subliniat această recurentă că este cunoscut și acceptat de legiuitor (prin inserarea dreptului de modificare a ratei dobânzii în alin. (1) din Anexa Legii nr. 193/2000) că, atunci când acordă un credit pe o durată mare de timp, cum este cazul de față, un profesionist din domeniul financiar bancar nu poate prevedea în mod obiectiv toate costurile pe care le va avea.

Totodată, a subliniat că, în contextul celor arătate mai sus, criteriul "evoluția pieței financiare" este unul echilibrat și denotă buna-credință a băncii, care a înțeles să își urmărească profitul în limitele evoluției pieței financiare în ansamblul ei, fiind evident că, în condițiile în care elementul care se modifică în funcție de evoluția pieței este rata dobânzii, s-a avut in vedere evoluția dobânzilor pe piața creditelor în moneda franc elvețian, în funcție de totalitatea indicilor factorilor care compun piața, iar nu doar in funcție de un indicator anume.

Potrivit acestei recurente, criteriul "evoluția pieței financiare" permite verificarea atât de către consumator cât și de către instanță a justeții majorării ratei dobânzii, prin compararea nivelului ratei noii dobânzi cu nivelurile ratelor de dobândă pe piața liberă pentru credite similare, în acest sens fiind și jurisprudența națională.

O altă critică formulată de această recurentă vizează aplicarea greșită a dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

În acest sens, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel nu a recunoscut modificările pe care acest act normativ le-a produs asupra contractului de credit, reținând în mod nelegal că nu s-a făcut dovada comunicării notificării de conformare a contractului cu dispozițiile ordonanței si nici a actului adițional de modificare a contractului în temeiul acesteia.

Recurenta a susținut cu privire la acest aspect că a depus la dosar notificarea nr. x/10.09.2010, prin care consumatorul a fost invitat la sediul băncii pentru semnarea actului adițional de conformare a contractului de credit cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, dar și că, potrivit art. 40 alin. (2) din ordonanță, nu avea obligația să comunice un act adițional, cum greșit a reținut curtea de apel, ci doar de informare a consumatorului despre obligația acestuia din urmă de a semna actul adițional de conformare, obligație pe care și-a îndeplinit-o prin transmiterea notificării.

Potrivit acestei recurente, în condițiile în care, prin notificarea transmisă, a invitat consumatorul să semneze actul adițional de conformare și i-a prezentat pe larg prevederile pe care acesta urma să le cuprindă, în speță este incidentă ipoteza acceptării tacite, reglementată de art. 40 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010.

Prin urmare, a apreciat că în mod greșit nu a reținut instanța de apel aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 în raporturile dintre părți.

Or, în opinia recurentei, consecințele sunt importante, de vreme ce nu s-ar putea reține caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă decât până la data conformării contractului cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, moment în care criteriul de modificare a ratei dobânzii denumit "evoluția pieței financiare" și-a încetat orice efect juridic, fiind înlocuit în contract cu formula de calcul a dobânzii (Libor CHF 6 luni + marja fixă), așa cum a fost informat consumatorul prin notificarea nr. x/10.09.2010.

A subliniat recurenta că instanța de apel, cu nerespectarea dispozițiilor C. civ., a intervenit în mod nepermis în contractul părților, pe care l-a modificat, transformând dobânda din variabilă în fixă, deși voința interna a părților, exprimată în contract, a fost de a avea o dobândă variabilă începând cu al doilea an de creditare.

În final, recurenta a susținut că, urmare a timpului foarte scurt în care a produs efecte (aproximativ 18 din cele 222 de luni pentru care a fost încheiat contractul), criteriul "evoluția pieței financiare" nu a putut produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, care trebuie privite în ansamblul lor, respectiv pe parcursul executării întregului contract.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 06.11.2020. recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de partea adversă, prin care a invocat excepțiile netimbrării și tardivității recursului.

În subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, susținând că instanța de apel a reținut în mod corect caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul băncii să modifice în mod unilateral dobânda, atât timp cât aceasta nu a fost negociată, nu este exprimată într-un limbaj inteligibil din punct de vedere economic și creează, contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ. în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost comunicat părților; nicio parte nu și-a exprimat punctul de vedere la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 23.06.2021 au fost respinse excepțiile netimbrării și tardivității recursului declarat de recurenta-pârâtă și au fost admise în principiu recursurile, fiind stabilit termen de judecată pentru soluționarea acestora în ședință publică.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate de părți, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum s-a reținut în etapele devolutive ale procesului, prezentul litigiu derivă din contractul de credit nr. x/29.01.2008, în temeiul căruia recurenta-pârâtă s-a obligat să acorde recurentului-reclamant un împrumut de 126.875 CHF pentru achiziționarea unui imobil de către acesta pentru o perioadă de 240 de luni începând cu data utilizării creditului.

Pentru creditul acordat, recurentul-reclamant s-a obligat să plătească recurentei-pârâte o dobândă curentă fixă pentru primul an de creditare și o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare, recurenta-pârâtă putând modifica, potrivit art. 4.3 din contract, valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica sa de credite, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în "Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare."

Pentru procesarea cererii de credit, conform art. 6.1 din contract, recurentul-reclamant s-a obligat să achite recurentei-pârâte un comision de procesare de 1.5%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1. lit. a), care s-a achitat la data tragerii creditului.

Potrivit art. 6.2 din contract, în cazul rambursării integrale/parțiale în avans a creditului acordat, recurentul-reclamant datora băncii un comision de rambursare anticipată a creditului de 3%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea sumei rambursate în avans și datorate integral, la data efectuării rambursării.

Conform art. 6.3 din contract "Pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0.2% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. (...)".

De asemenea, părțile au convenit ca restituirea creditului să se realizeze în aceeași monedă în care împrumutul a fost acordat.

Apreciind că inserarea prevederilor contractuale sus-enunțate s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, recurentul-reclamant a inițiat prezentul demers judiciar, solicitând instanței să constate caracterul abuziv al acestora, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor, la care se va adăuga dobânda legală și să stabilizeze cursul de schimb valutar CHF-LEU la cel existent la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Prima instanță a admis în parte acțiunea, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind dobânda, comisioanele de procesare, de rambursare anticipată și de administrare, respingând în rest acțiunea.

Instanța de prim control judiciar a admis apelul recutrentei-pârâte și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzelor referitoare la comisioanele de procesare, de rambursare anticipată și de administrare, precum și cel privind restituirea sumelor achitate în temeiul acestora.

Prin recursul declarat, recurentul-reclamant critică legalitatea decizie atacate în ceea ce privește soluția instanței de prim control judiciar dată asupra clauzelor contractuale ce instituie comisioanele de procesare, de administrare și de rambursare anticipată, susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Un prim set de critici vizează modalitatea în care instanța de prim control judiciar a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile existenței dezechilibrului semnificativ și a relei-credințe pentru constatarea naturii abuzive a clauzelor privind comisioanele de procesare și de administrare, apreciindu-se că acestea au fost analizate superficial, instanța de apel rezumându-se numai a menționa că ele nu erau întrunite.

Criticile sunt nefondate.

Analiza deciziei recurate relevă că instanța de apel a verificat existența fiecărei cerințe care imprimă nulitatea clauzelor și le-a considerat neîndeplinite ca urmare a interpretării și aplicării dispozițiilor legale privind protecția consumatorilor, prin raportare la hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene în interpretarea legislației europene în materie, dar și la situația de fapt și probatoriul administrat în cauză.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța devolutivă s-a limitat doar a constata neîntrunirea acestor elemente, în măsura în care raționamentul juridic expus în justificarea soluției din dispozitiv cuprinde analiza efectuată de aceasta și considerentele care au condus instanța de prim control judiciar la concluzia că în cauză condițiile existenței dezechilibrului semnificativ și a relei-credințe a recurentei-reclamante nu sunt întrunite pentru a se putea dispune anularea celor două clauze.

În continuare, în argumentarea nelegalității deciziei atacate al celor două clauze arătate mai sus, autorul căii de atac a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la comisioanele de administrare și de procesare îndeplinesc condițiile dezechilibrului semnificativ și a relei-credințe pentru a fi considerate abuzive.

În motivare, recurentul-reclamant a prezentat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, criteriile care trebuie avute în vedere de instanțele judecătorești în examinarea naturii abuzive a celor două clauze, arătând, în esență, că în cauză partea adversă nu a făcut dovada unei contraprestații sau a unui cost căruia să îi corespundă plățile efectuate în temeiul acestor prevederi contractuale, care sunt nejustificat de mari.

Într-un prim considerent, se cuvine subliniat că motivarea recursului în acord cu prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greșeala instanței de prim control judiciar.

Instanța de apel, analizând conținutul clauzelor ce prevăd comisioanele de procesare și de administrare în raport cu legislația incidentă și cu probatoriul administrat în cauză, a conchis că în cuprinsul acestora au fost identificate în mod expres serviciile pe care recurenta-pârâtă le-a furnizat în schimbul comisioanelor percepute și că prin inserarea lor nu a fost impusă în sarcina recurentului-reclamant o obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională.

Totodată, a reținut, pe de o parte, că recurentul-reclamant a putut să prevadă la încheierea contractului de credit care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică, pe de o parte, perceperea unui comision de procesare de 1,5% din valoarea totală a creditului plătibil la data tragerii creditului, dat fiind că și cuantum total al acestuia era prevăzut în la art. 1.1 lit. b) din contract, iar pe de altă parte, perceperea comisionului de administrare lunar de 0,2% din soldul creditului, plătibil la data scadenței fiecărei rate lunare începând cu al doilea an de creditare.

Raportând criticile recurentului la considerentele instanței de apel, instanța supremă reține că partea nu formulat nicio critică care să vizeze în concret elementele avute în vedere de instanța de apel la analiza caracterului abuziv al acestor clauze, ci a reluat într-o manieră identică argumentele prezentate în fața instanței de apel prin notele scrise, fără a indica în ce constă greșeala instanței de judecată din perspectiva aplicării dispozițiilor legale pretins încălcate .

Autorul căii de atac nu formulează niciun argument de natură a combate statuările instanței devolutive, ci prezintă din nou susținerile sale expuse și în apel, omițând faptul că în această etapă procesuală examenul deciziei recurate este unul de legalitate.

Deși în considerentele hotărârii recurate s-a reținut că perceperea comisioanelor procesare și de administrare nu era interzisă de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, că prin inserarea lor autorul căii de atac nu a fost pus într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național și că prevederile contractuale ce le reglementează cuprind motivele, activitățile care au fost desfășurate de recurenta-pârâtă în schimbul perceperii lor, dar și modul de calcul al acestora, recurentul-reclamant nu arată în concret în ce ar consta nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect, argumentele sale nu fac nicio referire la aceste motive și nici nu sunt de natură a evidenția aplicarea greșită a textelor de lege de către instanța de apel din această perspectivă.

Sub pretextul încălcării normelor de drept material indicate, autorul căii de atac expune, în realitate, propriul raționament care, în opinia sa, relevă întrunirea celor două condiții, a dezechilibrului semnificativ și a relei-credințe, fără ca acesta să fie raportat la raționamentul expus de instanța de prim control judiciar în justificarea soluției pronunțate.

De asemenea, în această fază procesuală nu pot fi primite aprecierile părții privind modalitatea în care acest comision ar trebui să fie exprimat, în măsura în care acestea nu vizează încălcarea dispozițiilor legale de instanța de prim control judiciar și nici nu sunt fundamentate juridic.

Nici criticile părții referitoare la dezechilibru major creat între drepturile și obligațiilor părților prin perceperea de către recurenta-pârâtă a comisionului de administrare lunar nu pot fi primite, de vreme ce, potrivit art. 6.3 din contract, aplicarea cotei procentuale de 0,2 s-a realizat la soldul creditului și nu la valoarea creditului.

Mai mult, susținerile părții privind dovada serviciilor prestate de recurenta-pârâtă în justificarea încasării comisioanelor scapă cenzurii instanței de recurs, având în vedere prin acestea se tinde la o reevaluare a probatoriului administrat în cauză, aspect care excedează limitele controlului de legalitate ce poate fi realizat în această etapă procesuală, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele părții nu reprezintă în realitate critici concrete de nelegalitate, ci vădesc nemulțumirea părții față de soluția instanței de apel dată ca urmare a reanalizării pe fond a cauzei.

Un alt set de critici se referă la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în ceea ce privește clauza privind comisionul de rambursare anticipată, în argumentarea cărora recurentul a afirmat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, atunci când a considerat ca fiind aplicabile în cauză art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010. În acest sens, a arătat că natura abuzivă a acestei clauze trebuia constatată în raport cu criteriile prevăzute de textul de lege sus-indicat, întrucât O.U.G. nr. 50/2010 nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte notează că instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010, în temeiul art. 95 din aceiași ordonanță, sens în care a apreciat că în baza acestor prevederi legale recurenta-pârâtă are dreptul la o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv în caz de rambursare anticipată a creditului.

Or, prin memoriul de recurs, autorul căii de atac nu critică hotărârea recurată din această perspectivă.

În aceste condiții, susținerile recurentului extrapolează raționamentului juridic expus de instanța de apel la incidența normelor legale sus-indicate, fiind străine de considerentele acesteia din cuprinsul hotărârii atacate.

Pe cale de consecință, în măsura în care criticile părții nu vizează statuările instanței de prim control judiciar, nici verificarea conformității hotărârii atacate cu dispozițiile legale pretins încălcate nu poate fi realizată, motiv pentru care și aceste susțineri vor fi înlăturate.

În ceea ce privește criticile autorului căii de atac referitoare la restituirea sumelor plătite în baza clauzelor ce prevăd comisioanele de procesare, administrare și rambursare anticipată, în virtutea principiului restitutio in integrum și repunerii părților în situația anterioară, instanța supremă constată că acestea au fost formulate strict formal, de vreme ce instanța de apel a apreciat că este neîntemeiat capătul principal de cerere privind constatarea nulității acestor clauze, iar criticile din recurs nu imprimă soluției pronunțate sub acest aspect niciun viciu de nelegalitate.

Pe calea recursului declarat de B. S.A., autoarea căii de atac a criticat decizia recurată în ceea ce privește soluția instanței de apel de constatare a nulității absolute a clauzei referitoare la variația dobânzii.

Un prim set de critici a vizat încălcarea de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și ale art. 45 din Legea nr. 296/2004 cu privire la obligația de informare a profesionistului, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește obligația profesionistului de a insera clauze contractuale clare și neechivoce și ale pct. 1 lit. a) și b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În argumentare, recurenta-pârâtă a susținut că "evoluția pieței financiare" este un criteriu obiectiv de modificare a ratei dobânzii, că nu era necesară definirea acesteia, fiind suficient de inteligibilă, că acest criteriu era un element ce se modifica independent de voința băncii, că prin alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 dreptul băncii de modificare a ratei dobânzii era recunoscut și că acesta denotă buna-credință a recurentei-pârâte.

A mai arătat că acest criteriu a permis consumatorului să verifice justețea majorării ratei dobânzii și că în dovedirea caracterului obiectiv al acestui criteriu a depus raportul de constatări efective și anexa întocmite de un consultant independent din care rezultă tendința de creștere a costului estimat al finanțării în perioada ianuarie 2007- octombrie 2008.

Procedând la analiza acestor critici, instanța supremă urmează a le înlătura, întrucât întregul raționament al recurentei-reclamante este construit pe considerații generice, fără o raportare efectivă a acestora la cele reținute de instanța de apel sub acest aspect.

Susținerile părții nu reprezintă decât o reiterare a motivelor de apel invocate în fața instanței de control devolutiv prin care nu se tinde să se combată elementele avute în vedere de către instanța de prim control judiciar în pronunțarea soluției date asupra apelului recurentei-pârâte, ci o reevaluare a acestora.

Asupra lor instanța de prim control judiciar a reținut că recurenta-pârâtă a încălcat obligația de informare a consumatorului, întrucât în contract nu există o explicație concretă cu privire la noțiunile de "evoluția pieței financiare" și "politica de creditare a băncii" lăsând loc de interpretări care pot fi folosite de bancă în favoarea sa, iar recurentul-reclamant nu avea posibilitatea să prevadă indicii arătați de aceasta în apel în lipsa menționării lor în contractul de credit.

Prin reluarea lor în recurs, în lipsa unor argumente juridice prin care să se arate în ce constă nelegalitatea considerentelor instanței devolutive sau modul efectiv în care instanța de apel a încălcat normele de drept material prin statuările sale asupra noțiunii de "evoluția pieței financiare", susținerile părții nu sunt susceptibile de a declanșa un control de legalitate sub acest aspect.

În ceea ce privește pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 întemeiată pe faptul că la dosarul cauzei a fost depusă dovada îndeplinirii obligației de notificare a recurentului-reclamant, potrivit acestei ordonanțe de urgență, se cuvine subliniat că în recurs, examenul hotărârii atacate este unul de legalitate, de conformitate al acesteia cu normele de drept material pretins încălcate și nu unul de netemeinicie, care implică o reevaluare a fondului cauzei și implicit a probatoriului administrat în cauză.

În aceste condiții, în măsura în care instanța de apel, analizând notificarea nr. x/10.09.2010 a reținut că autoarea căii de atac nu a făcut dovada comunicării acesteia către recurentul-reclamant și nici a actului adițional propus, criticile părții excedează sferei motivelor de legalitate.

Aceasta, întrucât argumentele legate de modul de administrare sau interpretare a probelor nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Mai mult decât atât, prin reluarea argumentelor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

În acest condiții, constatând lipsa de temeinicie a motivelor de recurs invocate atât de recurentul-reclamant, cât și de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile, soluție care înglobează și cererea accesorie a recurentului-reclamant vizând plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 768A/10.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.