ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 384/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Asupra căii de atac formulate, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat restabilirea situației anterioare prin stabilizarea cursului de schimb RON-CHF, pe toată durata contractului de credit, la cursul aplicabil la data semnării (2,2581 RON/1 CHF) și respectiv revenirea la procentul inițial al dobânzii de 5,5% pe an, cu emiterea unui nou grafic de rambursare.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând comision de acordare, a diferenței de dobândă percepută peste procentul de 5,5% pe an, precum și la restituirea tuturor sumelor achitate în plus față de valoarea obligațiilor de plată calculate la cursul de schimb aplicabil datei semnării contractului, plus dobânda legală, începând cu data fiecărei plăți și până la data restituirii efective.

S-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate art. 194 și următoarele C. proc. civ., Legea nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 1912 din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și, în consecință, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6.2 privind modalitatea de stabilire a dobânzii variabile în funcție de politica băncii și posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral cuantumul dobânzii, art. 6.3 referitoare la modul de comunicare a noului procent de dobândă însă doar în corelație cu dispozițiile art. 6.2, pentru situația modificării dobânzii în mod unilateral de către bancă conform politicii băncii și art. 7.1 lit. b) privind comisionul de acordare a creditului.

De asemenea, a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive, cu titlu de comision de acordare, precum și a diferenței achitate cu titlu de dobândă peste procentul de 5.5%, plus dobânda legală aferentă echivalentului în RON al sumei de restituit, prin raportare la cursul BNR din ziua plății, începând cu data încasării fiecărei sume și până la data restituirii efective.

Au fost respinse restul pretențiilor formulate de reclamantă.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și reclamanta A., solicitând schimbarea, în parte, a hotărârii apelate și constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor prevăzute la pct. 10. 2, pct. 10. 4 teza a doua și pct. 13 lit. b) privind rambursarea creditului în moneda franc elvețian (CHF), restabilirea situației anterioare prin stabilizarea cursului de schimb RON-CHF la cursul valabil din momentul semnării contractului de credit - 2,2581 RON/1 CHF, precum și obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus față de valoarea obligațiilor de plată calculate la cursul de schimb indicat, plus dobânda legală de la data fiecărei plăți și până la data restituirii efective.

Prin decizia nr. 718 din 14 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a Il-a Civilă, în dosarul nr. x/2018, au fost respinse apelurile declarate de părți, fiind menținută în întregime sentința primei instanțe.

În dezvoltarea recursului, recurenta a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă.

Potrivit recurentei, clauzele privind dobânda, cuantumul și modul de formare, precum și comisionul de acordare, fac parte din prețul contractului, fiind exceptate de la mecanismul de verificare, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Recurenta a făcut trimitere și la dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, potrivit cărora, dobânda și comisioanele fac parte din costul total al creditului pentru consumator.

În ceea ce privește dobânda, recurenta a arătat că instanța de apel s-a aflat în eroare când a constatat, fără temei că, la data semnării contractului, dobânda agreată de părți ar fi fost de 5,5 % pe an, în realitate, dobânda fiind de 5,5% pe an, variabilă conform politicii comerciale a băncii, aspect reglementat de art. 1 alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000.

A invocat recurenta că, deși Legea nr. 193/2000 nu permite intervenția în actul juridic civil, instanța de apel, în mod greșit, a stabilit cuantumul dobânzii creditului pentru o anumită perioadă de timp. S-a arătat că nici Directiva 93/13, nici jurisprudența C.J.U.E. nu prevăd posibilitatea instanței de judecată de a interveni asupra prețului contractului. A evocat recurenta decizia nr. 485/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că nu poate fi acceptată interpretarea de a se putea înlocui dobânda variabilă cu o dobândă fixă.

În ceea ce privește comisionul de acordare, recurenta a susținut că prevederile contractuale referitoare la comisioane sunt excluse de la verificare, raportat la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. A arătat că potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora nu poate face obiectul verificării, iar excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control.

Susține recurenta că prevederile contractuale disputate menționează explicit atât rațiunea comisionului de acordare, "pentru acordarea creditului", cât și valoarea acestuia exprimată într-o sumă procentuală determinată, plătibil o singură dată "la data tragerii creditului". Clauzele contestate sunt clare, transparente, consumatorul fiind înștiințat de la bun început și în mod neechivoc despre existența, rațiunea, întinderea și modul de executare al acestei obligații.

A mai arătat recurenta că nicio prevedere legală în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit nu interzicea perceperea unui atare comision. Având în vedere data încheierii contractului de credit, rezultă că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, însă acest act normativ recunoaște la art. 19 coroborat cu art. 36 dreptul băncii de a percepe un comision de analiză în ipoteza în care creditul se acordă.

Concluzionând, recurenta a afirmat că, prin raportare la caracterul clar și inteligibil al clauzelor privind comisionul de acordare, faptul că un atare comision este justificat de rațiuni obiective, fiind perceput în legătură cu activități efectiv prestate, că a fost acceptat în cunoștință de cauză, beneficiarul creditului având reprezentarea acestui cost, în cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se constata caracterul abuziv și a se dispune înlăturarea din contract.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 18 mai 2022 reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 4 octombrie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată în ședință publică la data de 28 februarie 2023.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestuia, "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Dezvoltând acest motiv de casare, pârâta arată că statuările instanței de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzelor art. 6.2 și 6.3 privind dobânda variabilă în conformitate cu politica băncii și respectiv art. 7.1 lit. b) privind comisionul de acordare, din contractul de credit x/2000/7082, sunt nelegale, fiind încălcate normele de drept material prevăzute la art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1), (2), (3) și (6) din Legea nr. 193/2000.

Criticile referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 6.2 și 6.3., în ceea ce privește dobânda variabilă în conformitate cu politica băncii, sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

Sub un prim aspect, recurenta invocă excluderea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privitoare la dobândă, întrucât face parte din prețul contractului, instanța de apel aplicând în mod greșit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la această critică, Înalta Curte constată că în mod judicios a reținut instanța devolutivă caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.2 privind caracterul variabil al dobânzii "în conformitate cu politica băncii" întrucât aceasta nu este exprimată în mod clar și inteligibil conform exigențelor instituite de Legea nr. 193/2000, interpretate prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/200 și pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 analiza caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda este posibilă, în măsura în care aceste clauze nu îndeplinesc cerința de a fi exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

De asemenea, în acord cu hotărârile C.J.U.E. pronunțate în cauzele Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A. - C143/13 (ECLI:EU:C:2015:127), precum și Ruxandra Paula Andriciuc împotriva C. S.A. - C186/16 (ECLI:EU:C:2017:703), deși dobânda reprezintă un element esențial al contractului de credit, instanța poate să verifice caracterul abuziv al clauzei care o prevede, dacă aceasta nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil pentru consumator, înțelegând prin aceasta atât o exprimare clară din punct de vedere gramatical, cât și din perspectiva posibilității consumatorului de a anticipa efectele economice viitoare.

Examinând clauza contractuală prevăzută la art. 6.2 din contractul de credit dedus judecății, se constată că se reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără să se arate în concret factorul generator al modificării și condițiile în care va opera această modificare.

Or, clauza contractuală, care permite băncii să modifice în mod unilateral nivelul dobânzii convenite inițial, în conformitate cu politica băncii, presupune majorarea costurilor creditului în funcție de un criteriu neindicat în contract, așadar, neinteligibil.

Mai mult, este contrar cerinței bunei-credințe ca aspectele ce vizează majorarea dobânzii, prin aceasta înțelegându-se, implicit, majorarea costurilor ce incumbă consumatorului, să fie lăsate exclusiv la latitudinea băncii, consumatorul fiind în imposibilitate să le cunoască ori să le prevadă.

Se reține că, deși pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării imediate a consumatorului, astfel încât acesta să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În cauză, motivul specificat în contractul de credit - în conformitate cu politica băncii - nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite băncii, în calitate de profesionsit, să aplice această clauză potrivit interesului său și în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte constată că, dat fiind modul în care a fost redactată, clauza privind modificarea dobânzii în conformitate cu politica băncii, nu permite consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse în ceea ce îl privește, contractul de credit neoferind niciun criteriu obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Prin această clauză au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (6) și pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că, prin inserarea sintagmei în conformitate cu politica băncii, clauza analizată nu respectă condiția de transparență, de redactare clară și inteligibilă, criticile recurentei referitoare la statuările instanței de apel fiind lipsite de fundament juridic.

Sub un al doilea aspect, recurenta invocă faptul că, deși Legea nr. 193/2000 nu permite intervenția în actul juridic civil, instanța de apel, în mod greșit, substituindu-se părților, a stabilit cuantumul dobânzii creditului pentru o anumită perioadă de timp. Susține recurenta că instanța de apel, fără temei, a constatat că, la data semnării contractului, dobânda agreată de părți ar fi fost de 5,5 % pe an, în realitate, dobânda fiind de 5,5% pe an, variabilă conform politicii comerciale a băncii, aspect reglementat de art. 1 alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000. Face trimitere la decizia nr. 485/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o decizie de speță, prin care s-a statuat că instanța nu poate înlocui dobânda variabilă cu o dobândă fixă.

Față de aceste critici, se constată că, prin decizia recurată, a fost confirmată soluția primei instanțe în sensul constatării caracterului abuziv al clauzei art. 6.2 doar în ceea ce privește criteriul în funcție de care dobânda variază, respectiv în conformitate cu politica băncii și posibilitatea de a modifica în mod unilateral cuantumul dobânzii potrivit acestui criteriu, al clauzei de la art. 6.3 însă doar în corelație cu art. 6.2. S-a menținut totodată și dispoziția de obligare a băncii la restituirea sumelor încasate peste procentul de 5,5% stabilit la încheierea contractului.

Referitor la efectul calificării drept abuzive a clauzei de la art. 6.2 respectiv art. 6.3 raportat la 6.2 din contractul de credit, constând în ineficacitatea în relația cu consumatorul, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere interpretarea C.J.U.E. în cauza C-269/19 (Banca B. S.A., ECLI:EU:C:2020:954), potrivit careia, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic, intervenția instanței trebuie să fie una minimală, rezumată exclusiv la eliminarea clauzei abuzive, orice modificare a acesteia fiind exclusă.

Contrar susținerilor recurentei, se reține că, prin înlăturarea criteriului de variabilitate a dobânzii, respectiv "în conformitate cu politica băncii", nu s-a operat nicio modificare a contractului de credit, neintervenindu-se asupra conținutului acestuia, ci doar s-a stabilit că acest contract poate continua în absența clauzei abuzive, lovite de nulitate absolută, la art. 6.1 din contract fiind prevăzută în continuare o dobândă de 5,5% pe an, variabilă, părțile având libertatea să negocieze criteriile de variabilitate a dobânzii.

În acest sens, în primă instanță, tribunalul a dispus eliminarea criteriului de variabilitate a dobânzii în conformitate cu politica băncii și a dispus restituirea sumelor încasate peste procentul de 5,5%, stabilit la încheierea contractului, în considerarea faptului că acest procent este singurul cuantum acceptat de comun acord de părți. A reținut tribunalul și că părțile vor putea să negocieze cuantumul dobânzii variabile, fiind de necontestat că intenția părților a fost de a se stabili un caracter variabil al dobânzii.

Totodată, instanța de apel, menținând soluția primei instanțe, a consolidat prin considerentele sale ceea ce a dezlegat anterior tribunalul. A arătat această instanță că, deși contractul a fost conceput cu dobândă variabilă, excluderea din contract a clauzei abuzive, constând în sintagma în conformitate cu politica băncii, are drept consecință transformarea de facto într-un contract cu dobândă fixă, pentru că nu mai există mecanismul contractual de modificare a dobânzii pentru viitor.

Prin urmare, prin lipsirea de efecte a sintagmei în conformitate cu politica băncii, Înalta Curte reține că a fost înlăturat doar criteriul de variabilitate necorespunzător din punct de vedere al exigențelor legislației consumatorilor.

Concluzia ce se impune ca urmare a analizei considerentelor hotărârilor pronunțate este că părțile au încheiat un contract cu dobândă variabilă, împrejurare în raport cu care părțile sunt libere să stabilească noi criterii de variabilitate a dobânzii.

Cu alte cuvinte, instanțele devolutive au acordat deplină eficiență dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc efectul constatării de către instanță a caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Așa cum s-a arătat, nimic nu se opune însă ca banca să inițieze negocieri în vederea stabilirii unor criterii precise în funcție de care dobânda să poată varia, ceea ce s-a reținut și anterior, prin decizia nr. 485/2017 a Înaltei Curți, invocată de recurentă.

Criticile referitoare la modul în care a fost analizată clauza art. 7.1 lit. b) referitoare la comisionul de acordare sunt parțial fondate, Înalta Curte urmând a admite recursul, având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, susținerea potrivit căreia comisionul de acordare ar fi exceptat de la verificarea caracterului abuziv, întrucât face parte din obiectul principal al contractului, nu poate fi primită, nefiind aplicabilă situația de excepție prevăzută la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, C.J.U.E. a stabilit în jurisprudența sa că aceste clauze "trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător". (Hotărârile pronunțate în cauzele Matei împotriva Volksbank România S.A., C-143/13, ECLI:EU:C:2015:127, respectiv Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, ECLI:EU:C:2014:282)

În cauză, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, obligația de plată a comisionului de acordare a creditului are caracter accesoriu față de prestația principală a debitorului și care caracterizează contractul, anume remiterea sumei împrumutate.

Nu mai puțin, sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, C.J.U.E a stabilit în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "în orice caz, indiferent dacă clauzele în discuție în litigiul principal intră sau nu intră sub incidența articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, aceeași cerință de transparență precum cea vizată de această dispoziție figurează și la articolul 5 din această directivă, care prevede că clauzele contractuale scrise trebuie "întotdeauna" să fie redactate în mod clar și inteligibil. După cum a statuat deja Curtea, cerința privind transparența, astfel cum figurează în prima dintre aceste dispoziții, are aceeași întindere precum cea avută în vedere în cea de a doua dispoziție."

Înalta Curte constată că sunt fondate însă criticile recurentei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul ignorării condițiilor ce trebuie întrunite, cumulativ, pentru a se putea constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În analiza acestor condiții prezintă relevanță și dispozițiile art. 1 alin. (1) din aceeași lege referitoare la obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Cu privire la modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, Înalta Curte reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de C.J.U.E. prin decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss, EU:C:2019:820).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare și de administrare, C.J.U.E. a statuat că "(...) cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin hotărârea pronunțată în cauza C-621/17, C.J.U.E. a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. Totodată, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În consecință, cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune obligația băncii de a detalia în contract natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale.

Nu în ultimul rând, o clauză contractuală trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu numai din punct de vedere gramatical, ci și al posibilității de evaluare a consecințelor economice care decurg respectiva clauză (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, EU:C:2014:282). Un rol decisiv în această apreciere îl prezintă aspectul dacă un consumator mediu, anume un consumator normal informat și suficient de atent și avizat, a putut să evalueze costurile contractului, pentru a putea adopta o decizie prudentă și în cunoștință de cauză (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Ruxandra Paula Andriciuc și alții, C-186/16EU:C:2017:703).

Or, verificând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că argumentul principal, în baza căruia curtea de apel a conchis asupra caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare a creditului, îl reprezintă faptul că, în contractul de credit, nu sunt menționate serviciile bancare prestate în schimbul perceperii acestui comision.

Astfel, în mod greșit, instanța de apel a considerat că era necesară definirea comisionului prin indicarea în mod concret a contraprestației băncii, în schimbul căreia se percepe o sumă într-un cuantum consistent, pentru a evita orice suprapunere cu dobânda contractuală.

Înalta Curte notează și că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat asupra cuantumului comisionului de acordare, arătând că, în cauză, valoarea lui este de natură să atragă dezechilibrul între prestațiile părților. Or, cerința dezechilibrului prevăzută la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se referă la dezechilibrul juridic pe care clauza abuzivă îl antamează între părți, instanța neavând dreptul să evalueze caracterul potențial abuziv al unei clauze din perspectiva valorii prestației asumate de consumator, astfel de aprecieri excedând analizei instanței din perspectiva caracterului abuziv.

Nu în ultimul rând, instanța de apel, motivând că există o diferență de context, a emis concluzia greșită că interpretarea oferită de C.J.U.E. prin hotărârea pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss, EU:C:2019:820) nu este aplicabilă cazului dedus judecății.

Raportat la cele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a realizat o analiză completă și corectă în ceea ce privește stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare a creditului, apreciind greșit caracterul abuziv al acesteia, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Se impune astfel, pentru aceste considerente, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului pârâtei, cu privire la comisionul de acordare a creditului.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 7.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 21.02.2008 și va realiza o examinare completă a criteriilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 raportat la interpretarea dată de C.J.U.E. în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții), urmând a analiza și în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamantei, în calitate de consumator, dacă aceasta s-a aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea a băncii, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să stipuleze în sarcina băncilor costurile legate de acordarea unui credit.

Pentru aceste din urmă considerente, Înalta Curte, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 718 din 14 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe, spre o nouă judecată a apelului pârâtei, privind comisionul de acordare a creditului, menținând în rest celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Raportat la soluția de admitere a recursului și casarea în parte a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă B. S.A. constând în taxa judiciară de timbru aferentă fazei recursului nu vor fi acordate în această etapă procesuală, urmând a fi evaluate de instanța de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 718/2021 din 14 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului pârâtei, privind comisionul de acordare a creditului.

Menține în rest celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2023.