ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1708/2023

Ședința publică din data de 21 septembrie 2023

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 721 alin. (2) din C. proc. civ., Legea nr. 190/1999, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 3027/2017 din 21 aprilie 2017, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dosarul nr. x/2016, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, la data de 22 mai 2017.

Prin precizarea de acțiune din 12 iunie 2017, semnată de apărătorul reclamanților fără prezentarea unui mandat expres pentru a renunța la judecarea vreunui capăt de cerere, s-a renunțat la petitul de stabilire a cursului de schimb CHF/RON la cel de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Referitor la petitul 4, reclamanții au arătat că valoarea solicitată este calculată la o diferență de aproximativ 200 CHF/lună, sumă percepută nelegal de pârâtă, ca urmare a majorării marjei fixe de 4,3% percepute inițial la 6,3% actualmente.

Prin întâmpinarea la precizarea de acțiune, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată precizate, ca nefondată.

Cu privire la renunțarea la judecata petitului referitor la stabilizarea cursului de schimb CHF/RON, a invocat dispozițiile art. 406 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora cererea de renunțare la judecată se face personal sau prin mandatar cu procură specială. A apreciat că această renunțare la judecată este inadmisibilă, întrucât este efectuată prin reprezentantul convențional al reclamanților, acesta neavând însă o procură specială din partea reclamanților.

La termenul de judecată din 16 octombrie 2017, apărătorul reclamanților a arătat că aceștia înțeleg să susțină toate capetele de cerere, inclusiv cel referitor la stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea celui de la data încheierii contractului, temeiul cererii fiind caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 1.3 lit. c) și art. 6.3 din contractul de credit.

Pârâta și-a exprimat poziția asupra acestei din urmă solicitări prin "poziția procesuală" depusă la 26 octombrie 2017, solicitând respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 661/2018 din 16 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., în nume propriu și pentru C. - Sucursala Cluj-Napoca și, în consecință:

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a următoarelor clauze cuprinse în contractul de credit nr. x/26.11.2007:

- art. 1.2 "Tip dobândă: variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii; indice de referință: LIBOR la 3 luni; marja: 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă";

- art. 5.1 "Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționată în art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se va aplica asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia";

- art. 5.4 "Având în vedere faptul că dobânda poate varia în funcție de indicele de referință ...";

În măsura în care marja băncii poate varia, inclusiv conform deciziei băncii pârâte, respectiv în măsura în care banca pârâtă are doar dreptul, nu și obligația de a modifica rata dobânzii curente atunci când variația indicelui de referință depășește 0,25 puncte procentuale.

În urma eliminării clauzelor parțial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, acestea au următorul conținut și își produc efectele începând cu prima zi a lunii a șaptea a perioadei contractuale și până la finalul relațiilor contractuale dintre reclamanți și pârâtă guvernate de contractul de credit nr. x/26.11.2007:

- art. 1.2 "Tip dobândă: variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii; indice de referință: LIBOR CHF la 3 luni; marja: 4,3 puncte procentuale pe an";

- art. 5.1 "Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționată în art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată la art. 1.2. Dobânda se modifică în funcție de variația indicelui de referință, în cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea sa inițială/la cea mai recentă modificare. Noul procent de dobândă se va aplica asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia";

- art. 5.4 "Având în vedere faptul că dobânda variază în funcție de indicele de referință, …".

Graficul de rambursare se modifică corespunzător.

Pârâta C. a fost obligată să restituie reclamanților toate sumele de bani percepute ca dobândă, în perioada cuprinsă între prima zi a celei de-a șaptea luni contractuale și data rămânerii definitive a hotărârii, care exced dobânzii rezultate din aplicarea formulei arătate la 2.1.: 4,3 pp + LIBOR CHF 3M cu luarea în considerare a pragului minim de variație a LIBOR CHF 3M de 0,25 pp. Obligația de restituire se va efectua în RON, la cursul RON/CHF arătat la pct. 4.1.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută totală a clauzei cuprinse în art. 1.3. lit. a) din contractul de credit nr. x din 26.11.2007 "Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii următoarele comisioane: a) comisionul de acordare 2.346 CHF se achită la data tragerii creditului, fiind reținut din limita creditului acordat".

Clauza abuzivă, nulă absolut, arătată mai sus, se elimină în întregime din contractul de credit nr. x/26.11.2007.

Pârâta C. a fost obligată să restituie reclamanților suma de 2346 CHF percepută cu titlu de comision de acordare. Obligația de restituire se va efectua în RON, la cursul RON/CHF arătat la pct. 4.1.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în art. 6.3. din contractul de credit nr. x/26.11.2007:

"Împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Împrumutatul/coplătitorul și garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/coplătitorului, garantului deschis la bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/coplătitor, garant, la scadențele prevăzute în prezentul contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligațiile de plată, banca poate utiliza disponibilitățile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligațiilor de plată, aplicând cursul său de schimb și poate debita contul respectiv, cu costul aferent cumpărării și alte taxe, după caz.", în măsura în care îi obligă pe reclamanți să suporte variațiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb al BNR aplicabil CHF/RON la data încheierii contractului de credit nr. x/26.11.2007: 1 CHF = 2,1947 RON.

În urma eliminării clauzei parțial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 6.3. din contractul de credit nr. x/26 noiembrie 2007 are următorul conținut:

"Împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenței să constituie, în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare, suma calculată după următoarea formulă: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare X 2,1947/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenței. Împrumutatul/coplătitorul și garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/coplătitorului, garantului deschis la bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/coplătitor, garant, la scadențele prevăzute în prezentul contract, utilizând, pentru debitările/încasările în CHF, aceeași formulă de calcul. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligațiile de plată, banca poate utiliza disponibilitățile respective pentru a cumpăra o cantitate de CHF egală cu cea rezultată în urma aplicării formulei din cuprinsul prezentului art. 6.3., împrumutatul suportând costul aferent cumpărării și alte taxe, după caz".

Pârâta C. a fost obligată să restituie reclamanților toate sumele de bani percepute în plus față de sumele plătite de reclamanți și/sau debitate/încasate din conturile reclamanților conform formulei de calcul: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare modificat potrivit pct. 2.1 X 2,1947/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenței, pe parcursul perioadei cuprinse între data încheierii contractului de credit de credit nr. x, 26 noiembrie 2007 și data rămânerii definitive a hotărârii.

S-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și, pe cale de consecință, a nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 1.3 lit. c), art. 5.2 din contractul de credit nr. x/26.11.2007 și, respectiv a clauzelor cuprinse în art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit nr. x/26.11.2007 în măsura în care reclamanții au solicitat stabilirea unei rate fixe a dobânzii, precum și capătul de cerere având ca obiect restituirea dobânzii plătite excedentar în perioada 26 noiembrie 2007 - prima zi a celei de-a șaptea luni contractuale.

Pârâta C. a fost obligată să plătească reclamanților suma de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta C. a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin decizia nr. 197/2022 din 29 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinței civile nr. 661 din 16 aprilie 2018 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a respins cererea privind constatarea caracterului abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în art. 6.3 din contractul de credit nr. x/26.11.2007 și consecințele derivând din constatarea nulității acestei clauze; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

La data de 6 iunie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C.) împotriva deciziei nr. 197/2022 din 29 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C.) a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și admiterea apelului, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 1.2, art. 5.1, art. 5.4 și art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, precum și a cererii de restituire a sumelor încasate în baza acestor prevederi contractuale. De asemenea, a solicitat obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de prim control judiciar a interpretat, în mod greșit, prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992 (dispoziții legale în vigoare la momentul semnării convenției de credit) și O.U.G. nr. 50/2010, întrucât prevederile contractuale analizate nu au un caracter abuziv, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Cu privire la clauzele inserate la art. 1.2, art. 5.1. și art. 5.4 din contractul de credit referitor la împrejurarea că dobânda se poate modifica în funcție de variația marjei, conform deciziei băncii, instanța de apel a apreciat că acestea sunt abuzive, sens în care a reținut:

"clauza care reglementează variația ratei dobânzii nu se raportează la fluctuațiile unor indici de referință verificabili care să fie menționați în contract și în cuprinsul acesteia nu este indicată o formulă clară după care se calculează variația dobânzii, iar consumatorului nu îi este conferită posibilitatea de a verifica în vreun fel modalitatea în care intimata a înțeles să modifice dobânda. Astfel, lipsa previzibilității, a informațiilor care vizează obligații esențiale din contract, existența unor împrejurări favorabile doar intimatei cu privire la modalitatea de stabilire a dobânzii, contravin exigențelor Legii 193/2000 și astfel se conturează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Dezechilibrul creat este în mod vădit în detrimentul consumatorului sens în care, rezultă și nerespectarea cerinței bunei-credințe, împrejurare în care Curtea urmează să aprecieze ca această clauză este una abuzivă".

Referitor la art. 5.1 din contractul de credit încheiat la data de 26 noiembrie 2007, s-a arătat că, după intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010, a fost necesară alinierea contractului de credit la prevederile acesteia.

Modificarea contractuală în maniera prezentată în cuprinsul cererii de recurs (fixarea marjei băncii) a reprezentat o obligație legală existentă în sarcina băncii. Astfel, s-a învederat că stabilizarea marjei băncii rezultă inclusiv din înscrisurile existente la dosarul cauzei, respectiv graficul de evoluție a dobânzii, anexat întâmpinării la cererea de chemare în judecată, care ilustrează faptul că marja percepută de bancă, ulterior intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010, nu a fost modificat, fiind în procent fix, de 6,3 pp.

Din cuprinsul înscrisurilor depuse în probațiune rezultă că:

(1) anterior alinierii contractului de credit la prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 dobânda era variabilă, prin raportare însă la un element obiectiv, care excede controlului băncii și anume variația indicelui de referință cu cel puțin 0,25 ppa;

(2) dobânda datorată de intimații-reclamanți s-a diminunat de la momentul achitării primei rate până la momentul declarării recursului;

Așadar, începând cu anul 2010, posibilitatea băncii de a modifica unilateral marja a fost eliminată din cuprinsul contractului de credit, dobânda creditului fiind compusă din marja fixă a băncii + valoarea LIBOR 3 LUNI.

Prin urmare, începând cu anul 2010 modificarea ratei dobânzii s-a datorat exclusiv actualizării indicelui de referință LIBOR, prevederile cu referire la rata dobânzii/dobânda aferentă creditului fiind modificate în conformitate cu dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010.

Mai mult, cu referire la aceste prevederi contractuale, s-a arătat că, pe lângă obligația de a asigura conformitatea contractului de credit cu dispozițiile legale anterior indicate, banca și-a îndeplinit obligația de informare pentru a face cunoscute modificările respective cliențiilor săi.

Instanța de apel a apreciat că este vorba de o clauză care instituie avantaje pentru bancă și care-i permite să majoreze dobânda în mod arbitrar, creându-se un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, însă, în opinia recurentei, această concluzie este inexactă.

La aprecierea caracterului abuziv al prevederilor contractuale contestate de reclamanți instanța de apel trebuia să aibă în vedere respectarea de către bancă a dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, potrivit principiului tempus regit actum și anume prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992.

Autoarea căii de atac a precizat că nu a intervenit, pe întreaga perioadă a derulării contractului de credit, o modificare a marjei din componența dobânzii, unilaterală și pur discreționară din partea băncii.

În primul rând, se impune observația că posibilitatea de modificare a marjei a fost prevăzută în mod expres, în cuprinsul convenției de credit, în termeni clari și ușor inteligibili.

Pe de altă parte, modificarea marjei din componența dobânzii a intervenit prin raportare la un element obiectiv, independent și străin controlului băncii și anume variația indicelui de referință LIBOR 3M.

Cu alte cuvinte, contrar aspectelor reținute de instanța de apel, art. 5.1. din contractul de credit nu permite băncii să modifice rata dobânzii în mod arbitrar și discreționar, ci doar în măsura în care indicele de referință LIBOR 3M cunoaște o variație de cel puțin 0,25 ppa, conform înțelegerii contractuale.

Or, așa cum s-a arătat în fața instanțelor devolutive, de la data încheierii contractului de credit indicele de referință a avut o scădere considerabilă, fiind depășit cu mult plafonul contractual de 0,25 ppa.

Așadar, modificarea marjei din cuprinsul dobânzii (în sensul creșterii acesteia cu 2 ppa) nu s-a realizat în mod discreționar, prin voința unilaterală a băncii, ci s-a realizat exclusiv în funcție de un element obiectiv, independent și care nu s-a aflat sub controlul băncii și anume evoluția (descrescătoare) a indicelui de referință LIBOR 3M.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților invocat de către reclamanți și confirmat de instanța de prim control judiciar nu este unul semnificativ, nici măcar nu există.

În ceea ce privește respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul semnării contractului de credit, recurenta-pârâtă a arătat următoarele:

Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, aplicabilă contractului de credit anterior intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010, era permisă stipularea unei dobânzi variabile în măsura în care modificarea acesteia va fi realizată în funcție de indicii de referință ai pieței, independent de voința băncii.

Așadar, art. 5.1 din contractul de credit încheiat cu intimații-reclamanți nu are caracter abuziv, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Așa cum rezultă din aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs, aceste clauze contractuale respectă prevederile legale în materie la momentul încheierii convenției de credit, respectiv prevederile O.U.G. nr. 21/1992.

Astfel, pe de o parte, variația ratei dobânzii a fost independentă și străină controlului băncii, fiind raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract - LIBOR 3M.

Pe de altă parte, în contractul de credit se prevede care sunt condițiile în care poate interveni modificarea marjei din componența dobânzii - variația indicelui de referință cu cel puțin 0,25 ppa, așadar, prin raportare la un element obiectiv, independent de voința băncii.

În mod cert, banca nu avea posibilitatea de a controla fluctuațiile indicelui de referință, în sens crescător ori descrescător, însă și-a îndeplinit corespunzător obligația precontractuală de informare, nu a îngrădit în niciun moment dreptul împrumutatului de a solicita și de a obține negocierea contractului de credit, astfel că prin semnarea convenției de credit acesta și-a exprimat consimțământul cu privire la prevederile contractuale inserate în cuprinsul său, așadar inclusiv cu privire la art. 5.1. din contract.

O dovadă concludentă a faptului că art. 5.1. din contractul de credit nu a fost impus intimaților-reclamanți, nefiind o clauză standard, preformulată, inclusă în toate convențiile de credit încheiate de către bancă, este aceea că în alte contracte de credit de același tip, încheiate în aceeași perioadă (2008), cu alte persoane, posibilitatea modificării marjei se raporta la variația indicelui de referință cu mai mult de 0,25 ppa, în speță, cu 10 ppa.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibilă de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Față de dispozițiile pct. 1 lit. j) din Anexa Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, este abuzivă o clauză care autorizează vânzătorul sau furnizorul să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Recurenta-pârâtă apreciază că prevederile contractuale contestate ca abuzive în cauza dedusă judecății respectă întru totul dispozițiile legale anterior evocate, deoarece:

- sunt exprimate în termeni clari și inteligibili;

- se raportează la elemente clare, precis determinate în contract (cuantumul marjei 4.3 ppa și variația LIBOR - art. 1.2 din contractul de credit), elemente mai mult decât suficiente pentru ca intimații-reclamanți să aibă reprezentarea costului total al creditului și a valorii ratelor dobânzii ce urmau a fi achitate;

- prevăd un criteriu obiectiv de care banca trebuie să țină cont la modificarea marjei (variația indicelui de referință LIBOR 3M);

- prevăd posibilitatea clară de retragere a consumatorului din contractul de credit în situația în care nu este de acord cu modificarea marjei și notificarea consumatorului cu privire la majorare (art. 5.4 ultimul alineat);

În privința clauzei cuprinse la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit referitoare la comisionul de acordare, recurenta-pârâtă consideră că în mod eronat și cu nesocotirea prevederilor legale s-a constatat de către instanța de apel că această clauză este abuzivă.

Instanța de apel a omis să se pronunțe pe aspectul legat de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza contractuală în discuție, aspecte dezvoltate de către bancă în cuprinsul motivelor de apel.

Prin decizia recurată s-a reținut, în mod nelegal, că aceste clauze contractuale nu fac parte din obiectul principal al contractului și că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

În accepțiunea recurentei-pârâte, comisionul de acordare face parte din obiectul principal al contractului, iar clauza contractuală cuprinsă în art. 1.3 lit. a) nu poate fi considerată abuzivă, în sensul Legii nr. 193/2000, nefiind îndeplinite cumulativ prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți A. și B. nu au formulat întâmpinare în cauză.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 6 aprilie 2023 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C.), stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 21 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susținut faptul că instanța de prim control judiciar a interpretat, în mod greșit, prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992 (dispoziții legale în vigoare la momentul semnării convenției de credit) și O.U.G. nr. 50/2010, întrucât prevederile contractuale analizate nu au un caracter abuziv, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Contrar celor susținute prin memoriul de recurs, Înalta Curte reține că nu sunt întrunite în cauză cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea instanței de apel nefiind pronunțată cu încălcarea normelor destinate protecției consumatorilor.

Potrivit recurentei, atât clauza privind comisionul de acordare, cât și cea referitoare la modificarea (variația) dobânzii fac parte din obiectul principal al contractului, reprezentând prețul contractului și, fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, ar fi excluse de la controlul caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Critica nu poate fi primită, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului și cu calitatea de a satisface cerințele de preț și plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiție pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

La stabilirea obiectului principal al contractului trebuie avută în vedere natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se impunea ca instanțele de fond să lămurească dacă și acestea au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului și fac parte din obiectul principal al contractului.

Deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu definesc noțiunea de obiect al contractului.

Însă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin hotărârea pronunțată la 30 aprilie 2014, Cauza C-26/13 - Kásler și Káslerné Rábai, a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziții de drept a Uniunii (respectiv Directiva 93/13), care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de a stabili domeniul de aplicare al acesteia, trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului", în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează. De asemenea, prin Hotărârea pronunțată la 26 februarie 2015, Cauza C-143/13 - Matei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea".

În raport de statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza Kasler și Cauza Matei, prin care se aduc explicații suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noțiunea de "obiect principal al contractului" și de modul de exprimare, de prefigurare a dobânzii în contractul de credit, Înalta Curte constată că, în absența oricărui criteriu transparent, clar, inteligibil și verificabil, în funcție de care poate fluctua dobânda, acea clauză de variație a dobânzii, deși se referă la dobândă - obiect principal al contractului (preț al împrumutului) - nu satisface cerințele de claritate și inteligibilitate la care se referă atât Directiva, cât și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât nu permite consumatorului, în concret, nici să cunoască și nici să verifice realitatea cauzelor concrete ale eventualei fluctuații.

Critica privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3) al art. 4 din actul normativ menționat instituie o prezumție relativă a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății, întrucât recurenta-pârâtă nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În ce privește noțiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens, se reține că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern cât și în legislația comunitară, se pot distinge aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv. De altfel, nici legea națională și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată cu consumatorul.

Instanța de apel a reținut că nu au fost negociate clauzele direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către instituția bancară, ceea ce atrage, din această perspectivă, incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Împrejurarea că debitorul, în speță intimatul-reclamant, a acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze, soluția contrară lipsind de control efectiv actele juridice încheiate de consumatori cu comercianții.

Așadar, Curtea de Apel Cluj a reținut, în mod corect, că este vorba despre un contract de adeziune, reclamanții fiind obligați să îl semneze în forma stabilită de pârâtă. Cu alte cuvinte, aceștia nu au posibilitatea să influențeze în niciun mod vreuna din prevederile contractului, consumatorii fiind privați de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.

Instanța supremă reține și că lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară, deopotrivă, îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ.

În plus, criticile recurentei-pârâte prin care se tinde să se demonstreze caracterul negociat al clauzelor și posibilitatea reală a consumatorilor de a lua cunoștință despre condițiile contractuale la data semnării vizează aspecte factuale ale cauzei, incompatibile cu cercetarea ce se poate face de instanță în calea extraordinară de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.. Cu toate acestea, Înalta Curte reține că este necesar a se distinge între posibilitatea de negociere (ca urmare a comunicării clauzelor contractuale către consumator) și negocierea concretă a clauzelor cu privire la care a fost invocat caracterul abuziv, profesionistul fiind dator a proba negocierea efectivă, iar nu posibilitatea de negociere care ar fi existat.

Astfel, a doua dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000].

Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Așadar, clauzele care dau posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, sunt clauze abuzive, întrucât nu conțin criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzelor și modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Acest fapt este de natură să creeze o imprevizibilitate de natură să ofere un avantaj patrimonial băncii, care, prevalându-se de această clauză, poate să majoreze dobânda oricând și cu oricât, afectând, în mod evident, interesele economice ale debitorilor, producându-se un dezechilibru semnificativ în patrimoniul reclamanților, condiție pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor.

Instanța supremă reține că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract și care să conțină criterii clare și previzibile, astfel încât să permită consumatorilor să determine întinderea obligațiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanța de apel a reținut în mod just că, din modul de redactare a clauzei privind modalitatea de variație a dobânzii contractuale, nu se poate reține că banca a acționat în mod corect față de consumatorii aflați deja într-o poziție dezavantajoasă din punct de vedere al negocierii, aceștia neputând ști când și cum va evolua nivelul dobânzii și nici nu li s-a conferit elemente suficiente în baza cărora să poate verifica corectitudinea acestei eventuale fluctuații.

În privința clauzei cuprinse la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit referitoare la comisionul de acordare, recurenta-pârâtă consideră că în mod eronat și cu nesocotirea prevederilor legale s-a constatat de către instanța de apel că această clauză este abuzivă.

Instanța de apel a omis să se pronunțe pe aspectul legat de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza contractuală în discuție, aspecte dezvoltate de către bancă în cuprinsul motivelor de apel.

Prin decizia recurată s-a reținut, în mod nelegal, că aceste clauze contractuale nu fac parte din obiectul principal al contractului și că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

În accepțiunea recurentei-pârâte, comisionul de acordare face parte din obiectul principal al contractului, iar clauza contractuală cuprinsă în art. 1.3 lit. a) nu poate fi considerată abuzivă, în sensul Legii nr. 193/2000, nefiind îndeplinite cumulativ prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Însă, la stabilirea obiectului principal al contractului trebuie avută în vedere natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se pune întrebarea dacă și acestea au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului și fac parte din obiectul principal al contractului.

În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că acele clauze care nu definesc esența însăși a raportului contractual și care, în consecință, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conținut a sintagmei "obiect principal al contractului".

Astfel, în cauza Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, par. 49, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează.

De asemenea, în cauza Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54,C.J.U.E. a statuat că"Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, […], termenii "obiectul [principal al] contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

Noțiunea în discuție a făcut obiectul interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 T.F.U.E.

Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul național, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă și concretă a conținutului contractului, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept ce au însoțit încheierea unui anumit contract.

În consecință, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului și, în consecință, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanțele de fond, în raport de particularitățile fiecărei spețe.

Pe calea recursului, limitată la aspecte de nelegalitate, Înalta Curte analizează dacă s-au aplicat criteriile identificate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituția de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidența tezei a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privința acestora, caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate, respectiv proporționalitatea dintre aceste servicii și cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanța de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Astfel, cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare credit instanța de prim control judiciar în mod corect a reținut că aceasta are un caracter accesoriu, întrucât presupune plata unei sume distincte de dobânda contractuală, iar conform poziției procesuale asumate de recurenta-pârâtă, acest comision reprezintă plata unor servicii prestate de bancă, diferite de obiectul principal (acordarea sumei cu titlu de împrumut și plata dobânzii).

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C.) împotriva deciziei nr. 197/2022 din 29 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C.) împotriva deciziei nr. 197/2022 din 29 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2023.