ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2002/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 23 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A și C. S.A - Sucursala Unirii, au solicitat instanței: să oblige pârâtele la restituirea sumelor reprezentând diferența de dobândă dintre cea percepută de bancă și cea efectiv datorată, pentru perioada noiembrie 2008 - martie 2009, să oblige pârâtele la convertirea în RON a creditului acordat reclamanților și să stabilizeze cursul de schimb CHF-leu de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada executării contractului.

A solicitat, de asemenea, adaptarea contractului ca urmare a intervenirii imprevizunii, întrucât obligația reclamanților a devenit excesiv de oneroasă.

La 25 iulie 2017, pârâta C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca nefondată.

Prin precizarea de acțiune depusă la 3 octombrie 2017, reclamanții au solicitat instanței: să oblige pârâtele la restituirea sumelor reprezentând diferența de dobândă dintre cea percepută de bancă și cea efectiv datorată, pentru perioada noiembrie 2008- martie 2009; convertirea în RON a creditului acordat reclamanților; să oblige pârâtele la restituirea sumelor reprezentând diferența dintre dobânda contractuală de 4,25% și dobânda de 4,40% abuziv percepută de bancă și obligarea, pentru viitor, să aplice dobânda de 4,25%; convertirea în RON a creditului acordat; stabilizarea cursului de schimb CHF-leu de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada executării contractului și restituirea sumelor încasate abuziv de bancă împreună cu dobânda legală penalizatoare calculată până la restituirea sumelor solicitate.

În subsidiarul petitului 3 din cererea precizatoare, reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privin suportarea riscului valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-leu de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada executării contractului și restituirea sumelor încasate abuziv de bancă împreună cu dobânda legală penalizatoare calculată până la restituirea sumelor de către pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 428/2017 din 6 octombrie 2017, Tribunalului Cluj, secția Civilă a admis excepția de necompetență materială și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului Specializat Cluj.

Prin încheierea din 12 decembrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, reținând că reclamanții sunt scutiți de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, apreciind că pentru soluționarea acestei excepții sunt necesare probe comune cu cercetarea fondului.

Prin sentința civilă nr. 951/2018 din 29 mai 2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A și C. S.A. - Sucursala Unirii.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 3 lit. d) din convenția de credit nr. x/BUM/18.02.2008.

A obligat pârâtele să restituie reclamanților toate sumele de bani achitate cu titlu de dobândă, peste nivelul de 4,25%.

A respins acțiunea în ceea ce privește celelalte capete de cerere.

A obligat pârâtele să plătească reclamanților suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli de deplasare și onorariu de avocat parțiale.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Prin încheierea din 11 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a suspendat judecarea cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea cauzei înregistrate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene sub nr. x/2019 (întrebări formulate în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Cluj).

Prin încheierea din 13 octombrie 2020, s-a repus pe rol cauza, însă instanța a dispus, din nou, suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea cauzei înregistrate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene sub nr. x/2019, având ca obiect posibilitatea de intervenție a instanței privind modul de stabilire a dobânzii variabile.

Prin decizia civilă nr. 129/2022 din 01 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A.

I. Împotriva acestei decizii, la 05.04.2022, reclamanții A. și B. au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea pârâtelor-intimate la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții apreciază că decizia pronunțată de instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În opinia recurenților, instanța a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cu privire la considerentele hotărârii, care trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților

În acest sens, recurenții consideră că instanța de apel nu a motivat respingerea capătului subsidiar de cerere privind constatarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii în legătură cu obligația recurenților de a restitui împrumutul în moneda în care a fost acordat creditul, ci doar s-a limitat la a arăta că nu sunt fondate criticile acestora privind caracterul abuziv al clauzei privind suportarea riscului valutar, stabilizarea cursului CHF, precum și cele privind dobânda.

În continuare, recurenții arată că hotărârea atacată cuprinde motive străine de cauză, deoarece în considerente, în secțiunea "considerațiile instanței", sunt inserate mai multe argumente care nu au legătură cu obiectul litigiului, instanța de apel folosind mai multe expresii privind un dosar de recurs, or în speță, dosarul se află în primul ciclu procesul, acesta fiind primul recurs. Recurenții apreciză că aceste exprimări ale instanței de recurs sunt erori materiale, care dovedesc faptul că instanța a folosit, în motivare, argumente ce fac parte dintr-un alt litigiu, neavând legătură cu problemele ce trebuiau dezlegate în prezentul dosar.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții apreciază că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, indicând expres art. 969 C. civ. de la 1864, întrucât instanța de apel a arătat că forța obligatorie a contractului (art. 969 C. civ. de la 1864) și principiul nominalismului monetar, sub imperiul C. civ. de la 1864, se opun ca instanța să poată interveni în contractul încheiat între părți, aplicarea teoriei impreviziunii fiind inadmisibilă.

Precizează recurenții că instanța de apel a aplicat greșit aceste dispoziții ale C. civ. de la 1864, aspect susținut atât de legislația Uniunii Europene, cât și de jurisprudența Curții Constituționale a României (decizia nr. 623/2016, decizia nr. 62/2017), care a recunoscut aplicabilitatea teoriei impreviziunii și pentru raporturile civile născute sub imperiul vechiul C. civ. și ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile pentru incidența acestei instituții de drept, pe considerentul echității și bunei-credințe.

Mai arată recurenții faptul că aplicarea teoriei impreviziunii și a principiului nominalismului monetar nu se exclud, atâta timp cât sunt întrunite condițiile de incidență, instanța fiind autorizată să intervină în contractul de credit, pentru aplicarea teoriei impreviziunii și restabilirea echilibrului contractual.

II. La 15.04.2022, a formulat recurs și pârâta C. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei și reținerea spre rejudecare, iar pe fond, admiterea apelului formulat de pârâtă și modificarea sentinței pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta pârâtă arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, cu privire la caracterul negociat/nenegociat al clauzei, dezechilibrul semnificativ, buna-credință, întrucât a concluzionat că starea de fapt de la momentul încheierii contractului, precum și situațiile survenite pe parcursul derulării contractului, se supun analizei exigențelor legii, pentru a putea fi considerate clauze abuzive.

Recurenta-pârâtă consideră că toate clauzele contestate de reclamanți nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, deoarece contractul este unul deschis negocierii cu clienții, dovadă fiind faptul că banca propune condiții generale prestabilite, lăsând consumatorului detaliile esențiale ale împrumutului, respectiv cuantumul, durata, valuta, tipul dobânzii, garanțiile, pe care consumatorul le poate ajusta, potrivit nevoilor și resurselor clientului.

Precizează că reclamanții au avut posibilitatea și timpul necesar pentru a negocia, însă aceștia nu au pus în discuție nicio clauză, ci le-au acceptat în forma propusă, deși au avut la dispoziție o perioadă rezonabilă pentru a formula obiecțiuni la oferta băncii.

Recurenta apreciză, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind conceptul de "clauză care nu a fost negociată", că acea clauză considerată abuzivă și declarată nulă de instanță, nu întrunește exigențele acestei dispoziții legale, deoarece nu se poate imputa băncii refuzul de negociere, ci reclamanții sunt cei care au ales produsul bancar potrivit nevoilor lor, fără a exprima obiecțiuni sau solicitări suplimentare.

Pe de altă parte, arată că a încheiat contractul cu bună-credință, urmărind un scop legitim, or pentru a vorbi de o clauză abuzivă, trebuie ca aceasta să fie stipulată contrar cerințelor bunei-credințe. Întrucât buna-credință se prezumă, revine reclamanților sarcina de a proba contrariul, însă acestia nu au făcut o asemnea dovadă.

A mai arătat recurenta faptul că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, trebuie să se probeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile păților, ce trebuie analizat din poziția fiecărei părți, iar din comparația pe care a efectuat-o în cuprinsul cererii de recurs, consideră că nu poate fi identificat niciun dezechilibru semnificativ.

Cu privire la restituirea sumei rezultând din diferența dintre dobânda contractuală de 4,25% și dobânda de 4,40% abuziv percepută, recurenta apreciază că nu poate fi considerată plată nedatorată, deoarece nu a fost făcută din eroare de către reclamanți, ci în deplină cunoștință de cauză. De asemenea, cu privire la clauza care permite băncii să modifice structura ratei dobânzii, cu scopul de ajustare a contractului, pentru echilibrarea prestațiilor, recurenta afirmă că nu este abuzivă, întrucât posibilitatea ajustării ratei dobânzii în condițiile evoluției imprevizibile a pieței finaciare este permisă de Legea nr. 193/2000. Chiar pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 recunoaște expres valabilitatea clauzelor de impreviziune în domeniul serviciilor financiare cu privire la rata dobânzii.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți a fost comunicat recurentei-pârâte la 19.05.2022 .

Recursul declarat de recurenta-pârâtă a fost comunicat recurenților-reclamanți la 19.05.2022 .

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, la data de 3 iunie 2022, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți, ca nefondat, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 10.06.2022, care au formulat răspuns la întâmpinare.

La 20.06.2022, în termen legal, recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 27.06.2022, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 31.01.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu posibilitatea acordată acestora de a depune un punct de vedere la raport.

Părțile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 23 mai 2023, pronunțată în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursurile și a stabilit termen în ședință publică în vederea soluționării acestora, cu citarea părților.

I. Analizând recursul declarat în cauză de recurenții-reclamanți, în temeiul motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va admite, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate de recurenții-reclamanți, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că, prin cererea de apel formulată, reclamanții au criticat sentința primei instanțe în ceea ce privește: 1) soluția de respingere a capetelor de cerere privind obligarea băncii la convertirea în RON a creditului, stabilizarea cursului de schimb CHF-Leu de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada executării contractului și restituirea sumelor încasate abuziv de către bancă împreună cu dobânda legală penalizatoare calculată până la restituirea sumelor de către pârâtă; 2) soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind suportarea riscului valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-Leu de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada executării contractului și restituirea sumelor încasate abuziv de către bancă împreună cu dobânda legală penalizatoare calculată până la restituirea sumelor de către pârâtă, precum și 3) soluția de respingere a capătului subsidiar de cerere privind constatarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii în legătură cu obligația reclamanților de a restitui împrumutul în moneda în care a fost acordat.

În motivarea criticii privind capătul subsidiar de cerere privind constatarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii, apelanții-reclamanți au arătat, în esență, că prima instanță a reținut greșit că principiul impreviziunii nu este aplicabil, întrucât apelanții au avut în vedere neutralitatea politico-militară a Elveției în luarea în considerare a deciziei de a contracta în CHF. Totodată, au susținut că aprecierea francului cu peste 100% în raport cu leul vine să clarifice intervenirea impreviziunii, iar nu să o elimine, precum și faptul că imposibilitatea prevederii fluctuației majore a cursului derivă din caracterul deficitar al informării și natura pozitivă a clauzelor instituite în ceea ce îl privește pe consumator. Nu în ultimul rând, prin memoriul de apel, reclamanții au dezvoltat argumente cu privire la îndeplinirea condițiilor impreviziunii, sens în care au invocat faptul că obligația reclamanților a devenit excesiv de oneroasă, iar banca s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul reclamanților, solicitând adaptarea contractului în temeiul C. civ. de la 1864 și Directivei nr. 17/2014.

Analizând decizia recurată, instanța supremă constată că instanța de apel nu a analizat, în concret, niciuna dintre criticile apelanților-reclamanți referitoare la aplicarea teoriei impreviziunii, astfel cum au fost invocate prin motivul de apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil.

Or, deși instanța de apel a reținut că, în cauză, aplicarea teoriei impreviziunii nu este admisibilă, nu a prezentat în mod logic temeiurile de drept și de fapt care au dus la concluzia adoptată. Singura referire a instanței de apel la problema supusă dezbaterii constă în reținerea faptului că, din perspectiva forței obligatorii a contractului (art. 969 C. civ. de la 1864), cât și a principiului nominalismului monetar, sub imperiul C. civ. de la 1864, instanțele naționale nu pot interveni în contract, aplicarea teoriei impreviziunii de către instanța de judecată nefiind admisibilă. În consecință, a concluzionat instanța de apel în sensul că, având în vedere că riscul valutar a fost însușit prin contract de părți, față de principiul forței obligatorii a contractului, instanța nu poate modifica moneda în care a fost acordat creditul.

Întrucât, prin capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, a cărui respingere făcea obiectul unui motiv distinct de apel, reclamanții au solicitat adaptarea contractului, urmare intervenirii impreviziunii, iar nu schimbarea monedei creditului (obiect aferent petitelor principale ale cererii, respectiv motivului 1 și 2 de apel), din considerentele deciziei recurate nu rezultă că prima instanță de control judiciar ar fi realizat o analiză a tuturor motivelor de apel formulate în cauză de reclamanți, deși avea obligația de a cenzura legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de tribunal în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel.

Instanța supremă reține că o hotărâre trebuie să respecte exigențele art. 6 paragraful 1 din CEDO, întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

În concluzie, motivarea sumară a respingerii apelului reclamanților echivalează cu o lipsă de motivare a deciziei, critica recurenților-reclamanți subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind întemeiată, din acest punct de vedere.

În ce privește restul criticilor recurenților-reclamanți, subsumate aceluiași motiv de casare, privind existența unor considerente străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei atacate, anume referirile instanței de apel la etapa procesuală a recursului, instanța supremă reține că, astfel cum chiar autorii recursului recunosc, acestea sunt simple erori materiale, ce nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală. În acest sens sunt și dispozițiile art. 445 C. proc. civ., care dispun în sensul că, îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci doar în condițiile art. 442 din același cod.

Chiar dacă, prin soluția adoptată, instanța de apel s-a pronunțat pe fond, modalitatea în care a expus raționamentul avut în vedere pentru respingerea motivului de apel privind constatarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii este de natură a crea reclamanților o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la aceeași instanță spre rejudecarea apelului acestora din perspectiva motivelor invocate privind aplicabilitatea în cauză a teoriei impreviziunii, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, ca o garanție a legalității și temeiniciei hotărârii ce se va da în cauza de față.

În raport de cele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, fără o examinare concretă a acestui motiv de apel și a dispozițiilor legale invocate de către apelanții-reclamanți în cadrul apelului, Înalta Curte nu poate exercita controlul judiciar asupra legalității deciziei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. invocat de recurenți.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 129/2022 din 1 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, cu recomandarea de a analiza în mod concret criticile formulate de apelanții-reclamanți în cadrul memoriului de apel, cu privire la incidența, în cauză, a teorie impreviziunii în legătură cu obligația acestora de a restitui împrumutul în moneda în care a fost acordat creditul.

II. Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, în temeiul motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Instanța supremă reține că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cu privire la reținerea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 lit. d) din contractul de credit, privind revizuirea dobânzii.

Nu pot constitui critici de nelegalitate susținerile recurentei-pârâte referitoare la împrejurarea că a existat o negociere a clauzelor privind dobânda variabilă și la neîndeplinirea cerinței privind crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei-credințe. Instanța supremă reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ. conform căruia "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului și că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 23.10.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract, acceptat de consumator prin semnarea acestuia, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte, motivul specificat în contract nu poate consta decât în acele situații care sunt precis determinate în actul juridic și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, "așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește".

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauza constatată ca fiind abuzivă referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. d) din contract, "Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, situație în care va comunica împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 3 lit. d) din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de un criteriu neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii, așa cum corect a reținut și instanța de apel. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

Instanța supremă reține că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract și care să conțină criterii clare și previzibile, astfel încât să permită reclamanților să determine întinderea obligațiilor asumate.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzei contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

Totodată, reține că însăși recurenta-pârâtă a menționat că nu poate enumera cu exactitate ce fel de schimbări determină activarea clauzei, din moment ce astfel de schimbări sunt absolut imprevizibile, ceea ce atrage evidența faptului că nici reclamanții nu aveau posibilitatea să prevadă aceste schimbări, în lipsa menționării lor în contract.

În consecință, în mod judicios a reținut instanța de apel că, prin clauza constatată ca fiind abuzivă referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Neîndeplinirea condiției clarității clauzei reținută de instanța de apel a avut drept consecință incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Prin urmare, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate ca atare de către instanță nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general și a interesului particular al consumatorului, sancțiune echivalentă nulității absolute a acestor clauze.

Regula instituită de principiul retroactivității efectelor nulității stabilește că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, adică efectele nulității se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil.

Din această perspectivă, se cuvine subliniat că, prin Decizia preliminară din 21 decembrie 2016, pronunțată de CJUE în cauzele conexate C 154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C 307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) și C 308/15 Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu, s-a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii" (paragrafele 61, 62, 63 din considerentele acestei decizii).

În concluzie, în mod judicios a fost admisă cererea de restituire a sumelor plătite în plus de către intimații-reclamanți, peste dobânda de 4,25% pe an, în baza clauzei abuzive, instanța de apel aplicând în mod corect principiul repunerii în situația anterioară ca urmare a constatării nulității clauzei privind revizuirea dobânzii.

Criticile recurentei-pârâte privind faptul că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile privind plata nedatorată, având în vedere că plata dobânzii nu a fost efectuată de reclamanți din eroare, sunt străine de raționamentul instanței de apel, care, așa cum s-a arătat mai sus, a dispus restituirea prestațiilor efectuate de reclamanții-împrumutați în baza clauzei abuzive anulate ca o consecință a aplicării principiului retroactivității nulității și a principiului restabilirii situației anterioare.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 129/2022 din 1 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 129/2022 din 1 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată, numai în ce privește apelul reclamanților.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2023.