ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1109/2023

Ședința publică din data de 09 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 07 septembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. x/2018, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. (fosta D.) - Sucursala Mărăști Cluj-Napoca, constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute parțiale a clauzei de la art. 1.2 și art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 13.11.2007, în ceea ce privește caracterul variabil a marjei băncii, conform voinței unilaterale a pârâtei, stabilirea dobânzii ca fiind compusă din indicele Libor 3M și o marjă fixă de 4,3 puncte procentuale pe an, obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus de către reclamanți față de dobânda compusă din indicele LIBOR la 3 luni + 4,3% marjă fixă; constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute a clauzei de la art. 2.2 și art. 6.3 paragraful 1 din contractul de credit potrivit cărora restituirea sumei împrumutate se face în CHF, consecutiv, stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la valoarea francului elvețian de la momentul încheierii contractului de credit, conform cursului valabil la momentul semnării contractului, respectiv 2,097 RON/l CHF, pe toată perioada de derulare a acestuia; obligarea pârâtei să restituie reclamanților toate sumele achitate în plus, având în vedere diferența cursului valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, respectiv 2,097 RON/l CHF; constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute a clauzei de la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit privind impunerea unui comision de acordare în cuantum de 5.400 CHF, cu consecința înlăturării acestuia din convenție, consecutiv, obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei achitate în baza clauzei constatate ca abuzivă; constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute a clauzei de la art. 6.3 paragraful 2 și 3 din contractul de credit privind posibilitatea băncii de a debita unilateral orice cont al reclamanților și eliminarea acestuia din contractul de credit; constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute a clauzei de la art. 4.4 din contractul de credit privind posibilitatea Băncii de a încheia în numele reclamanților o asigurare de viață, consecutiv, anularea asigurării de viață încheiată de pârâtă pe numele reclamanților și obligarea pârâtei la restituirea sumelor reținute în baza acesteia; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale (conform O.G. nr. 9/2000, în perioada de aplicare), respectiv a dobânzii legale remuneratorii (conform O.G. nr. 13/2011) aferentă sumelor de restituit solicitate la lit. A) pct. 3, lit. B). pct. 3, lit. C). pct. 2 și lit. E) pct. 3, de la data prelevării nelegale a fiecărei sume și până la data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei în soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 189/2019 din 15 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Cluj-Napoca și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la 23 ianuarie 2019, sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 704/2019 din 16 aprilie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de instanță din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 04 iunie 2019, sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 13 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de instanță din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Prin decizia nr. 1847 din 18 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la 20 ianuarie 2020, sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 1910/2020 din 08 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Mihai Viteazu și, în consecință:

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/13.11.2007, privind plata unui comision de acordare credit în cuantum de 5.400 CHF, dispunând obligarea pârâtelor la restituirea acestei sume către reclamantul A., împreună cu dobânda legală, calculată de la data plății și până la restituirea întregului debit.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 6.3 paragrafele 2 și 3 din contractul de credit, privind posibilitatea băncii de a debita unilateral orice cont al reclamanților.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtele la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată parțiale, în sumă de 2.500 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B. cât și pârâta C. S.A. (fosta D.).

Prin decizia civilă nr. 10/2022 din 14 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelurile declarate de apelanții C. S.A. și A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1910/2020 din 08.12.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii, la 23 februarie 2022, pârâta C. S.A. (fosta D.) a formulat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, iar, în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului declarat de aceasta.

Sub aspectul nelegalității soluției instanței de apel referitoare la dispozițiile clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, după evocarea unui considerent al deciziei, potrivit căruia "Noțiunea de obiect principal al contractului vizează acele clauze care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au caracter accesoriu nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului", susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că aceste clauze contractuale nu fac parte din obiectul principal al contractului și nu sunt îndeplinite condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

În argumentare, autoarea căii de atac, după redarea conținutului art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, precizează că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv, potrivit Legii nr. 193/2000 și, implicit, al Directivei, dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

Raportat la decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-621/17 și la dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, cu privire la costul total al creditului, arată că acesta este format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit".

Prin urmare, apreciază că, în cauză, comisionul de acordare reprezintă un element care formează costul total al creditului, iar clauza care îl reglementează este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, fiind evident faptul că natura serviciilor furnizate consumatorului reiese cu certitudine din cuprinsul contractului încheiat.

Recurenta solicită instanței de recurs să aibă în vedere jurisprudența actuală a Curții de Justiție a Uniunii Europene și să aplice prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și prin raportare la considerentele expuse în cauza C-621/17 și să elimine, din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, clauzele care se referă la componentele costului total al creditului.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta-pârâtă susține că nu este abuzivă clauza privind comisionul de acordare prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contract, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, învederează, în esență, că, între data solicitării facilității și acordarea efectivă a creditului, intimații au avut la dispoziție o perioadă de timp suficientă în care puteau solicita negocierea clauzelor contractuale, însă aceștia nu au formulat o astfel de cerere, acceptând clauzele prin semnarea contractului.

În ce privește dezechilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților, apreciază că acesta trebuie să fie in rem și presupune lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.

Totodată, învederează că acest comision a fost clar prevăzut în contract, el fiind stabilit în cotă procentuală calculată la suma împrumutată. Prin urmare, primind și graficul de rambursare, apreciază că nu există niciun dubiu asupra faptului că intimații au cunoscut, de la bun început, la ce se obligă și care va fi costul acestui comision pe care trebuie să îl plătească.

Arată recurenta-pârâtă că acest comision, împreună cu dobânda contractuală, face parte din prețul contractului, la momentul încheierii convenției de credit neexistând nicio dispoziție legală prin care să fi fost limitat numărul comisioanelor pe care banca le putea percepe, comisionul de acordare fiind, astfel, prevăzut în mod legal în contract.

Totodată, menționează că acest comision nu disimulează o dobândă mascată, modalitatea de calcul fiind simplă, consumatorii având dreptul oricând să solicite rezilierea contractului, cu toate consecințele ce derivă din acest fapt.

În ceea ce privește clauza contractuală prevăzută la art. 6.3 paragrafele 2 și 3 din contractul de credit, arată că instanța de apel ar fi interpretat eronat prevederile Legii nr. 193/2000, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute în art. 4 din acest act normativ.

Astfel, susține că prevederile contractuale apreciate ca fiind abuzive reprezintă un veritabil mandat acordat băncii în gestionarea plăților aferente creditului, respectiv de a efectua anumite servicii de schimb valutar pentru client, în vederea achitării ratelor în franci elvețieni.

De asemenea, arată că operațiunea de schimb valutar se putea efectua doar în două situații: a) dacă împrumutații doreau să facă o plată către un terț în altă monedă decât CHF, caz în care, la cererea expresă a intimaților, se efectua operațiunea de schimb valutar; b) în cazul în care, la scadența unei rate, intimații nu achitau rata lunară, banca avea dreptul de a debita orice cont al acestora, inclusiv un cont cu disponibilități în altă monedă decât CHF, caz în care, se realiza, din nou, o operațiune de schimb valutar, realizarea acesteia fiind sub controlul intimaților.

Subliniază recurenta-pârâtă faptul că, în accepțiunea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin raportare la Directiva nr. 93/13, caracterul abuziv al clauzei nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al remunerației față de serviciile sau bunurile furnizate, dacă aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Astfel, arată că art. 6.3 paragrafele 2 și 3 din contract are o exprimare clară, din cuprinsul acestuia reieșind obligația pe care și-a asumat-o recurenta, de efectuare a unor operațiuni specifice de schimb valutar, formularea clauzei neputând conduce la generarea unor prestații disproporționate între părți, astfel cum a reținut instanța de apel.

Raportat la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, se susține că, pentru ca instanța să poată sancționa o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie să nu se refere la obiectul principal al contractului or, clauza apreciată ca abuzivă se referă tocmai la prețul contractului, anume la dobândă, mandatul acordat băncii vizând exclusiv acoperirea ratei lunare datorată de către intimați băncii.

Prin urmare, subliniază că această clauză nu putea fi analizată din perspectiva caracterului abuziv deoarece, pe de o parte, a fost exprimată într-un mod clar iar, pe de altă parte, se referă în mod expres la prețul datorat pentru prestarea serviciului.

În încheiere, autoarea căii de atac învederează că nu a introdus cu rea-credință clauza prevăzută la art. 6.3 paragrafele 2 și 3 din contract, în vederea creării unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, debitarea conturilor fiind posibilă doar cu respectarea prevederilor legale, fără posibilitatea de a se debita sume indisponibilizate sau exceptate de la urmărire, operațiunile pe care aceasta le putea efectua aflându-se în controlul direct al intimaților.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 și urm. C. proc. civ., art. 411 alin. (1) pct. 2 teza finală din C. proc. civ., art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, cauza C-621/17, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, art. 471 alin. (5) coroborat cu art. 205 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta fiind analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 25 octombrie 2022, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părților cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 07 martie 2023, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-pârâte vizează clauzele care instituie comisionul de acordare credit, respectiv la posibilitatea acesteia de a debita unilateral conturile intimaților-reclamanți în situația neachitări la scadență a ratelor contractuale, prevăzute la art. 1.3 lit. a) și art. 6.3 paragrafele 2 și 3 din Contractul de credit nr. x/13.11.2007, susținând, în esență, că instanța de apel a reținut în mod nelegal că aceste clauze nu fac parte din obiectul principal al contractului, precum și că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Recurenta-pârâtă a subliniat că o clauză contractuală care privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată, este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000, precum și faptul că atât clauza prevăzută la art. 1.3 lit. a) cât și cea de la art. 6.3 paragrafele 2 și 3 reprezintă elemente care formează prețul contractului, costul total al creditului, raportat la dispozițiile cuprinse în art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 și considerentele deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauza C-621/17.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva lipsei posibilității de negociere directă și de opțiune pentru consumator, precum și a interpretării greșite a noțiunii de "limbaj clar și inteligibil" al clauzelor.

Astfel, a învederat că, anterior perfectării contractului, clauzele acestuia au fost negociate de părți, neexistând nicio solicitare din partea intimaților-reclamanți de renegociere a acestora, precum și faptul că mecanismul de calcul al comisionului de acordare a fost unul transparent, clar prevăzut în contract, cunoscându-se de la bun început costul acestui comision, precum și faptul că din clauza prevăzută la art. 6.3 paragrafele 2 și 3 se putea deduce obligația asumată de recurentă, aceea de efectuare a unor operațiuni specifice de schimb valutar.

De asemenea, s-a învederat că instanța de apel a analizat și interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauzele constatate a fi abuzive neproducând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, comisionul de acordare credit fiind stabilit în cotă procentuală calculată la suma împrumutată, astfel că intimații-reclamanți au cunoscut întinderea obligațiilor asumate, iar debitarea conturilor în situația neachitării la scadență a ratelor lunare se afla sub controlul direct al intimaților-reclamanți, putându-se realiza doar cu respectarea prevederilor legale.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Însă, la stabilirea obiectului principal al contractului trebuie avută în vedere natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se pune întrebarea dacă și acestea au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului și fac parte din obiectul principal al contractului.

În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) s-a statuat că acele clauze care nu definesc esența însăși a raportului contractual și care, în consecință, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conținut a sintagmei "obiect principal al contractului".

Astfel, în cauza Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, par. 49, C.J.U.E. a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii.

În acest sens, C.J.U.E. a reținut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează.

De asemenea, în cauza Bogdan Matei, E., C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, C.J.U.E. a statuat că "Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, […], termenii "obiectul [principal al] contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.".

Așadar, noțiunea în discuție a făcut obiectul interpretării realizate de C.J.U.E., în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 T.F.U.E. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul național, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă și concretă a conținutului contractului, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept ce au însoțit încheierea unui anumit contract.

În consecință, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului și, în consecință, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanțele de fond, în raport de particularitățile fiecărei spețe.

Cu alte cuvinte, pe calea recursului, limitată la aspecte de nelegalitate, nu s-ar putea critica evaluarea făcută de instanța de apel cu privire la apartenența clauzei la obiectul principal al contractului, ci eventual, doar neaplicarea criteriilor identificate în jurisprudența C.J.U.E., ipoteză ce nu este incidentă în cauză.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituția de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidența tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privința acestora, caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate, respectiv proporționalitatea dintre aceste servicii și cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanța de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Astfel, cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare credit instanța de prim control judiciar în mod corect a reținut că aceasta are un caracter accesoriu întrucât presupune plata unei sume distincte de dobânda contractuală, iar conform poziției procesuale asumate de recurenta-pârâtă, acest comision reprezintă plata unor servicii prestate de bancă, diferite de obiectul principal (acordarea sumei cu titlu de împrumut și plata dobânzii).

De asemenea, în mod corect s-a apreciat și reținut că nici clauza privind posibilitatea recurentei-pârâte de a debita unilateral conturile intimaților-reclamanți, în eventualitatea întârzierii la plata ratelor, nu se referă la obiectul principal al contractului, dat fiind că reglementează modalități alternative de încasare a dobânzii, existând o diferență evidentă între prestațiile principale ale contractului care intră în noțiunea de obiect principal și modalitatea de executare a acestora, ce se reglementează prin clauze accesorii.

Prin urmare, raportat la cele mai sus menționate, precum și la jurisprudența C.J.U.E., Înalta Curte apreciază, asemenea instanței de prim control judiciar, că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Se mai reține că art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 invocat de recurenta-pârâtă nu este aplicabil în speță, față de data semnării contractului, 13.11.2007, articolul fiind introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Cât privește caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3 lit. a) respectiv art. 6.3 paragrafele 2 și 3 din contract, reține Înalta Curte faptul că instanța de apel, pe baza unei analize cuprinzătoare a conținutului concret al acestora, a argumentat de ce acestea sunt abuzive, în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, se constată că au fost examinate condițiile negocierii clauzelor, criteriile în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al acestora, precum și condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între prestații.

Cu privire la clauza privind comisionul de acordare credit, în considerarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, s-a reținut că nu este îndeplinită condiția negocierii, recurenta-pârâtă (profesionist căreia îi incumba sarcina probei) neproducând nicio dovadă în acest sens, precum și faptul că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) din același act normativ, clauza nu este clară întrucât nu indică, în concret, contraprestațiile oferite pentru perceperea sumei sub denumirea de comision de acordare credit, lipsa indicării operațiunilor efectuate de recurentă și imposibilitatea verificării lor de către intimații-reclamanți determinând un dezechilibru semnificativ între prestații.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevantă fiind în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanțelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În concluzie, se reține faptul că, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, inclusiv aprecierea posibilității consumatorului de a înțelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului de acordare.

Prin urmare, corect s-a reținut existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât, din analiza efectuată, a rezultat că această clauză nu este edificatoare în privința contraprestației băncii.

Cât privește clauza prevăzută la art. 6.3 paragrafele 2 și 3 - "posibilitatea băncii de a debita orice cont al reclamanților", s-a reținut că nu îndeplinește condițiile referitoare la claritate și echilibrul semnificativ între prestații, nefiind circumstanțiate împrejurările în care recurenta putea accesa conturile intimaților-reclamanți, încălcându-se astfel dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și faptul că prin scopul urmărit, executarea alternativă/subsidiară și rapidă a obligațiilor de către creditor în locul debitorilor, se creează un dezechilibru între prestațiile părților, în favoarea recurentei-pârâte.

Față de modul de redactare, se constată că această din urmă clauză conferă recurentei-pârâte dreptul de a debita unilateral conturile intimaților-reclamanți în eventualitatea întârzierii la plata ratelor, fără a se preciza vreun indicator concret la care profesionistul, sau instanța, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare nu poate fi interpretată decât în favoarea recurentei-pârâte, cealaltă parte neavând posibilitatea de a aprecia asupra limitelor accesului în afara celor privind valoarea debitelor contractuale, existând posibilitatea urmăririi unor sume care nu sunt urmăribile sau datorate în mod legal.

Se impunea, așadar, ca recurenta-pârâtă, în calitate de profesionist, să prevadă, la momentul perfectării contractului, circumstanțele clare care i-ar fi permis debitarea unilaterală a conturilor, astfel încât clauza să fie previzibilă.

Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, prin această modalitate de redactare a clauzei, generală, lipsită de transparență, s-a creat un dezechilibru major semnificativ între părțile contractante în defavoarea consumatorului, care nu cunoaște nici circumstanțele concrete în care poate avea loc debitarea conturilor sale și nici limitele veniturilor ce pot fi accesate.

Așa fiind, instanța supremă reține că soluția pronunțată de instanța învestită cu soluționarea apelului, întemeiată pe analiza motivelor invocate în cererea de apel, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare și interpretare atât a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene cât și a prevederilor Legii nr. 193/2000, incidente în cauză, neputându-se reproșa acesteia încălcarea vreunei norme care ar impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Constatând, așadar, că nu este incident motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) împotriva deciziei civile nr. 10/2022 din 14 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

În ceea ce privește cererea intimaților-reclamanți de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat și cheltuieli de deplasare, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către aceștia a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4502 RON.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) la plata către intimații-reclamanți A. și B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare în cuantum de 4502 RON, astfel cum rezultă din ordinele de plată nr. x/05.05.2023, respectiv nr. x/05.05.2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) împotriva deciziei civile nr. 10/2022 din 14 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4502 RON către intimații-reclamanți A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 mai 2023.