ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 327/2023

Ședința publică din data de 15 februarie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 22.02.2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de risc valutar cuprinsă la pct. 4.1 din condițiile generale ale contractului de credit nr. x/03.08.2007, să dispună înghețarea cursului de schimb franc elvețian-leu la valoarea de la data semnării contractului de credit, respectiv la cursul de 1,9184 RON/franc elvețian, pe întreaga perioadă de derulare a acestuia, să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor de bani achitate de reclamanți, reprezentând diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cel valabil la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală; totodată, au solicitat să oblige pârâta să calculeze ratele aferente contractului de credit pe tot intervalul de referință la cursul de schimb de 1,9184 RON/franc elvețian și să emită un nou grafic de rambursare a creditului conform hotărârii pronunțate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1925/30.09.2016, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca neîntemeiată acțiunea și cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, A. și B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 203/04.04.2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise la pct. 4.1 din condițiile generale ale contractului de credit nr. x/03.08.2007 încheiat cu pârâta, a stabilizat cursul de schimb valutar franc elvețian-leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit pe toată durata acestuia la cel valabil la data semnării contractului; a obligat pârâta să procedeze la calcularea ratelor aferente în funcție de valoarea leu/franc elvețian de la data acordării împrumutului, să întocmească un nou grafic de rambursare a creditului și să restituie reclamanților toate sumele achitate ce reprezintă diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cel valabil la data semnării contractului; a obligat pârâta să plătească reclamanților dobânda legală asupra sumelor de bani reprezentând diferențe de curs valutar achitate în plus, calculată de la data încasării și până la plata integrală a debitului principal.

Împotriva acestei decizii, C. S.A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 2357/18.11.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată curții de apel.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a pronunțat decizia nr. 22/18.01.2022, prin care a respins apelul și a obligat apelanții-reclamanți să achite intimatei-pârâte suma de 12.584,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs A. și B., solicitând casarea ei și, în consecință, admiterea apelului.

În motivare, recurenții au susținut că este greșit raționamentul instanței de apel, potrivit căruia clauza privind riscul valutar de la art. 4.1 din contract transpune o nomă supletivă din dreptul național, fiind exceptată din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000, care transpune Directiva 93/13; în acest sens, au dezvoltat argumente vizând îndeplinirea condițiilor privind caracterul abuziv al clauzei, în raport cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Condiția nenegocierii clauzei, potrivit recurenților, este îndeplinită, căci simpla semnare a contractului nu este suficientă pentru a proba negocierea lui, iar intimata nu a făcut dovada contrară, astfel că acceptarea unor clauze preformulate nu poate reflecta culpa împrumutaților, de natură a le înlătura protecția oferită de legislația din materia protecției drepturilor consumatorilor.

Totodată, au arătat că au perfectat contractul de credit în RON, nu în franci elvețieni, iar plata imobilului a fost efectuată în RON, fapt ce denotă că a avut loc o simplă conversie formală, de natură să justifice ulterior plata ratelor în moneda prin care pârâta a înțeles să-și conserve valoarea acordată cu titlu de împrumut și să justifice asumarea exclusivă, de către împrumutați, a riscului valutar.

Astfel, potrivit recurenților, moneda în care a fost tras creditul a fost leul, iar asumarea riscului valutar nu conduce numai la existența unui dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, dar este contrară bunei-credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras creditul, suportând nejustificat orice devalorizare a monedei naționale, fără nicio limită și fără ca acest risc să-i fi fost adus la cunoștință în mod explicit, fiind încălcată astfel și obligația de informare.

Evocând jurisprudența C.J.U.E., respectiv cauza C-26/13 și redând un paragraf din considerentele deciziei, au subliniat că intimata-pârâtă nu a fost de bună-credință și omisiunea ei de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a francului elvețian constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național, întrucât este de natură să angajeze un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderilor și drepturilor obligațiilor asumate.

În opinia recurenților, contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. de la 1864, iar în raport cu dispozițiile art. 969 din acest cod, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii francului elvețian față de moneda națională apare ca o justă și echitabilă soluție ce materializează aplicarea acestui principiu, conform căruia părțile trebuie să acționeze cu bună-credință.

În continuare, au arătat că dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa obligațiile asumate.

Clauza de risc valutar, care incumbă exclusiv împrumutaților, denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației lor și prin conferirea unui avantaj economic vădit disproporționat în favoarea băncii.

Dezechilibrul major între drepturile și obligațiile asumate de către părți rezidă în plata costurilor creditului în franci elvețieni la cursul de schimb din momentul plății, fapt ce a condus la creșterea nejustificată a beneficiilor băncii în dauna consumatorilor, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Totodată, după evocarea dispozițiilor art. 2 și 6 din Legea nr. 193/2000, a cauzelor C-484/08, C-241/98, C-26/13, ale art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, ale Normei B.N.R. nr. 17/2003 și ale art. 966-970 C. civ., în vigoare la momentul încheierii contractului, recurenții au susținut că părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării lui.

Astfel, potrivit recurenților, se impune revizuirea efectelor contractului încheiat prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii convenției, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractelor, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca și contractele să fie adaptate la noile împrejurări economice.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată la care au fost obligați în apel, au evocat art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și au arătat că la stabilirea cuantumului lor curtea de apel trebuia să aprecieze asupra proporționalității onorariului perceput de avocatul intimatei în faza procesuală desfășurată în fața sa, în raport cu pretențiile deduse judecății și complexitatea cauzei, și să constate că onorariul fixat este disproporționat, astfel încât se impunea reducerea sumei la care trebuiau să fie obligați.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 26.04.2022, intimata a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; doar intimata și-a expus punctul de vedere.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului. Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Transpunând considerentele anterioare la cauza de față, Înalta Curte reține că, prin toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs, recurenții urmăresc doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt, cu ignorarea considerentelor reținute de instanța de apel și repunerea în discuție a chestiunii legate de îndeplinirea condițiilor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, după ce au arătat că este greșit raționamentul instanței de apel, potrivit căruia clauza privind riscul valutar de la art. 4.1 din contract transpune o nomă supletivă din dreptul național, fiind exceptată din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000, recurenții au reluat afirmațiile legate de nenegocierea clauzei, de dezechilibrul major dintre drepturile și obligațiile părților cauzat de suportarea de către ei a devalorizării monedei naționale și de omisiunea părții adverse de a-i informa asupra riscului de hipervalorizare a francului elvețian, apreciind că aceasta din urmă nu a fost de bună-credință.

Așadar, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că acesta reia, în esență, criticile acelorași părți, prezentate și în memoriul de apel.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel, care și-au primit deja o dezlegare prin decizia curții de apel pronunțată în primul ciclu procesual și ulterior casată, nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., ce impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestită cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate, recurenții tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Totodată, evocând dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel trebuia să aprecieze asupra proporționalității cuantumului onorariului de avocat, în raport cu pretențiile deduse judecății și complexitatea cauzei, și să constate că este disproporționat, motiv pentru care se impunea reducerea acestuia.

Întrucât în recurs se critică dispoziția de acordare a cheltuielilor de judecată, sub aspectul cuantumului onorariului de avocat, instanța supremă ia act că prin decizia nr. 3/20.01.2020, pronunțată în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și (3), coroborate cu art. 489 alin. (2), urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1), să anuleze recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenții la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 22/18.01.2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurenții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.943,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 februarie 2023.