ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1055/2024

Ședința publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 14.09.2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor din convenția de credit nr. x/DV/02.09.2008, referitoare la obligativitatea rambursării creditului în valuta în care a fost denominat, să dispună înghețarea cursului de schimb franc elvețian-leu la valoarea de la data semnării contractului de credit, respectiv 2.7928 RON/l franc elvețian, și pe întreaga perioadă de rambursare a acestuia, să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor de bani achitate în plus de reclamanți, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plății, cu cheltuieli de judecată.

La 23.11.2016, reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate în convenția de credit nr. x/DV/02.09.2008 la art. 4.2. I (a)-(c) și art. 4.2. II (a)-(c), art. 10.1 (a)-(c) și art. 10.2 din condițiile generale, art. 3 (d) privind data ajustării dobânzii, art. 4 (a) și (b), art. 5 și art. 5.1 (c) din condițiile speciale, coroborat cu art. 3.2 din condițiile generale, art. 5.1, art. 5.2 și art. 5.3 din Secțiunea 5 - condiții generale; a celor inserate în actul adițional nr. x, respectiv art. 1 cu referire la art. 3 (e) din contract, art. 2 (b) cu referire la art. 4 din contract, precum și obligarea pârâtei ca pentru intervalul 02.09.2008-22.06.2011 să calculeze dobânda conform metodei compusă din marja băncii de la semnare de 1.2467 p.p.+Libor CHF 3M (2.7433) și să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate în plus, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăți.

Prin încheierea nr. 2383/23.11.2016, Tribunalul Specializat Cluj a declinat competența sa materială în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentința civilă nr. 198/18.05.2017, Tribunalul Cluj, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 59/F/CC/2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 808/09.05.2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins acțiunea și a obligat reclamanții să achite pârâtei suma de 10.115 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanții au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 250/02.05.2023, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor din convenția de credit nr. x/DV/02.09.2008 de la art. 10.1 și art. 10.2, art. 3 (d) și art. 5.l (c) din condițiile speciale contractuale; a menținut restul dispozițiilor din sentință; a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale efectuate la fond, iar reclamanții au fost obligați să achite pârâtei suma de 1.000 RON, cu același titlu, și a compensat cheltuielile de judecată acordate părților la fond; a respins cererea apelanților de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, după prezentarea parcursului judiciar, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și cauza C-621/17, deoarece clauzele de la art. 3 (d) și art. 5 pct. 1 (c) din condițiile speciale ale convenției fac parte din obiectul principal al contractului și sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

De asemenea, recurenta a făcut referire la dispozitivul din cauza C-621/17 (Kiss), evidențiind două concluzii și anume: (i) conform jurisprudenței C.J.U.E. un comision intră în noțiunea de obiect principal al contractului, având în vedere că se face trimitere la art. 4.2 din Directiva 93/13, respectiv (ii) pentru a ajunge la concluzia că respectiva clauză este clară și inteligibilă nu este necesar ca banca să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză, atât timp cât aceasta stabilește cuantumul comisionului.

În continuare, a evocat art. 4 din Directiva 1993/13 CEE și art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48 și a susținut că în cauză redactarea celor două clauze aflate în discuție îndeplinesc criteriile de claritate și inteligibilitate, fiind exprimate în formulă procentuală și completată de un scadențar. Astfel, rezultă cu claritate atât suma lunară, cât și cea totală percepută, iar obligația de a folosi un limbaj clar și inteligibil nu trebuie absolutizată și nici să se transforme într-un abuz de drept.

Referitor la clauza de la art. 3 (d) din condițiile speciale privind data ajustării dobânzii, recurenta a contestat interpretarea curții de apel și a afirmat că aceasta respectă cerințele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; în acest sens, a subliniat că instanța de apel încearcă să creeze falsa impresie că banca putea proceda în mod discreționar la modificarea dobânzii, deși în realitate această posibilitate este prevăzută în mod expres doar în situația unor schimbări semnificative pe piața monetară. Astfel, în mod evident banca a înțeles să procedeze la o abstractizare a situațiilor în care putea proceda la revizuirea dobânzii, având în vedere perioada de 25 ani pentru care a fost acordat creditul, context în care se invocă art. 1.171 alin. (2) C. civ. care reglementează teoria impreviziunii.

Concluzionând, a susținut că posibilitatea de revizuire a dobânzii curente în situația intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară nu reprezintă o practică abuzivă, ci un instrument prin care se urmărește menținerea procentului de câștig al băncii în raport cu costurile de creditare. În plus, aceasta este prevăzută în mod clar și inteligibil în contract.

Recurenta a ridicat o altă serie de critici cu privire la încălcarea art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, subliniind că în cauză caracterul negociat al clauzelor rezultă din faptul că orice persoană care încheie un contract va verifica, în principal, clauzele legate de prețul contractului, având libertatea de a alege între mai multe servicii oferite.

În acest context, evidențiind că instanța de apel nu a luat în considerare că piața bancară este una concurențială, recurenta a afirmat că intimații nu pot invoca necunoașterea condițiilor referitoare la comisioane, consumatorul având obligația de a da dovadă de o minimă diligență la momentul semnării contractului. Prin urmare, lipsa oricărui demers de înțelegere sau negociere a clauzelor referitoare la preț, în pofida existenței unei astfel de posibilități, nu îi poate fi imputată, ci chiar împrumutatului, motiv pentru care apreciază că se impune constatarea caracterului negociat al clauzelor care fac obiectul prezentului litigiu, inclusiv ca urmare a aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Totodată, invocând încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susținut că instanța de apel nu a făcut nicio referire la motivele pentru care a înțeles să răstoarne prezumția de bună-credință de care se bucură orice subiect de drept, în temeiul art. 1899 alin. (2) C. civ. din 1864.

În acest context, a afirmat că pentru a fi în prezența unui comportament abuziv al comerciantului este necesar a se constata existența intenției acestuia de a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar principiilor bunei-credințe, condiție care nu este îndeplinită în cauză. Or, în speță, aplicarea clauzei referitoare la dobândă ar fi fost incidentă exclusiv în situația unor schimbări semnificative pe piața monetară, fiind evidentă limita în care putea opera revizuirea dobânzii; prin urmare, clauza nu creează un dezechilibru contractual, ci, dimpotrivă, urmărește evitarea unei astfel de situații în defavoarea băncii.

Concluzionând, recurenta a invocat art. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și a susținut că o astfel de clauză nu este abuzivă, dispozițiile legale oferind furnizorilor de servicii financiare dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, în cazul existenței unei motivații întemeiate.

Referitor la comisionul de rambursare, instituit de clauza de la art. 5 pct. 1 (c) din condițiile speciale ale convenției de credit, recurenta a subliniat că instanța de apel s-a limitat în a arăta în câteva rânduri argumentele pentru care o consideră abuzivă. În acest sens, a dezvoltat critici pe două paliere, astfel: primul, susține că mecanismul menționat de instanță nu are nicio legătură cu perceperea comisionului de rambursare anticipată; de altfel, nu se poate pune problema despre existența unei stabilizări a cursului valutar din momentul încheierii contractului, cât timp contractul nu prevede o astfel de clauză. Al doilea, argumentează că nu există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe, cât timp comisionul de rambursare anticipată perceput de bancă este raportat la faptul că restituirea anticipată a capitalului presupune o scădere a dobânzii pe care banca o poate obține.

Mai mult, potrivit recurentei, în cazul contractului de consumație cu titlu oneros, termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părți, făcând referire la art. 2.161 C. civ.; prin urmare, comisionul de rambursare perceput de bancă presupune contravaloarea renunțării de către bancă a beneficiului termenului, motiv pentru care nu poate fi considerat ca fiind perceput contrar bunei-credințe.

În final, recurenta a subliniat că respectivul comision de rambursare în avans este în conformitate cu prevederile O.G. nr. 50/2010, care enumeră comisioanele permise pentru creditele acordate consumatorilor, și a insistat în caracterul neabuziv al acestui comision.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 16.10.2023, intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare și au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că banca nu a reușit să răstoarne prezumția legală instituită la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 și că nu a existat o negociere a clauzelor privind dobânda și comisioanele; cu privire la criteriul dezechilibrului între prestații și al bunei-credințe au arătat că se raliază considerentelor reținute de curtea de apel și au făcut trimitere la jurisprudența C.J.U.E., respectiv cauza C-143/13 Matei împotriva D. și cauza C-186/16 Andriciuc și alții împotriva E..

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 07.03.2024, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum s-a reținut în etapele devolutive ale procesului, prezentul litigiu derivă din convenția de credit nr. x/DV/02.09.2008, completată prin actele adiționale nr. x/22.12.2009, nr. y/16.03.2011, nr. z/22.06.2011 și nr. 4/04.11.2011, în temeiul căruia autoarea recurentei-pârâte s-a obligat să acorde intimaților-reclamanți un împrumut de 81.600 franci elvețieni cu destinația acoperirii cheltuielilor personale curente.

Pentru creditul acordat, intimații-reclamanți s-au obligat să plătească instituției de credit o dobândă curentă, sub rezerva dreptului băncii de a revizui rata acesteia în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să informeze împrumutatul în acest sens potrivit art. 3 (d) din condițiile speciale ale convenției.

Totodată, conform art. 5.1 din condițiile speciale ale convenției, costurile asociate creditului cuprind printre altele și un comision de rambursare în avans de 2% calculat la valoarea sumei plătită anticipat în primii 5 ani din durata creditului și de 1% aplicat la suma plătită anticipat ulterior primilor 5 ani din durata creditului. De asemenea, în temeiul Secțiunii 10 "Costuri suplimentare" din condițiile generale al convenției, la art. 10.1 și art. 10.2, banca și-a rezervat dreptul de a solicita împrumutatului compensarea eventualelor creșteri de costuri sau alte rambursări, cu obligația acestuia de a achita sumele suplimentare în termen de 15 zile de la notificare.

Considerând că inserarea prevederilor contractuale menționate anterior, cât și a altora a fost realizată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, reclamanții au inițiat prezentul demers judiciar, solicitând instanței să constate caracterul abuziv și să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate excedentar, inclusiv cu adăugarea dobânzii legale.

Prima instanță a respins acțiunea, iar sentința astfel pronunțată a fost schimbată în parte, prin decizia care formează obiect al recursului de față, în sensul admiterii în parte a acțiunii modificate, constatării caracterului abuziv și nulitatea clauzelor inserate la art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile generale contractuale privind "costuri suplimentare", art. 3 lit. d) din condițiile speciale contractuale privind "data ajustării dobânzii" și art. 5.l lit. c) din condițiile speciale contractuale privind "comisionul de rambursare în avans", fiind păstrate restul dispozițiilor sentinței privind respingerea acțiunii.

Recursul este fundamentat pe ipoteza de casare prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar prima critică vizează încălcarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât cele două clauze inserate în condițiile speciale ale convenției, la art. 3 (d) privind "data ajustării dobânzii" și art. 5.l (c) privind "comisionul de rambursare în avans", singurele contestate în recurs, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, având în vedere că fac parte din obiectul principal al contractului și sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 stipulează că nu pot fi supuse evaluării caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în măsura în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil; acest text de lege transpune în legislația națională art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, a se vedea în acest sens punctul 32 din hotărârea din 03.10.2019, pronunțată în cauza C-621/17, Kiss și F., noțiunea de obiect al contractului se referă la clauzele contractuale care descriu prestațiile esențiale ale contractelor încheiate între un profesionist și un consumator și care îl caracterizează.

Contrar susținerilor recurentei, faptul că diverse tipuri de costuri sau comisioane sunt incluse în costul total al unui credit nu este un factor determinant pentru a stabili că acestea fac parte din principalele prestații ale contractului de credit, după cum s-a reținut în hotărârea Curții de Justiție din 03.09.2020 în cauzele conexate C-84/19, C-222/19 și C-252/19, pct. 69.

Prin urmare, cele două clauze privind data ajustării dobânzii și comisionul de rambursare în avans nu pot fi considerate ca făcând parte din prestațiile esențiale ale împrumutatului care caracterizează contractul și, în consecință, nu sunt incluse în obiectul principal al acestuia.

Al doilea aspect al criticii vizează respectarea cerinței de transparență, însă acesta va fi examinat în cadrul soluționării următoarei critici, care reclamă încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; aceasta se justifică prin faptul că cerința respectivă are aceeași întindere, independent dacă o clauză contractuală intră sau nu sub incidența art. 4 alin. (6) din aceeași lege, concluzie desprinsă și din hotărârea pronunțată în Cauza C-621/17, pct. 36.

Așadar, următorul set de critici afirmă că instanța de apel a încălcat art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și considerentele Curții de Justiție din hotărârea pronunțată în cauza C-621/17, în ce privește modul de soluționare a clauzei contractuale de la art. 3 (d) referitoare la posibilitatea băncii de a revizui dobânda curentă.

Premergător analizei acestui aspect, Înalta Curte notează că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie îndeplinirea cumulativă a trei cerințe pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, și anume: lipsa negocierii directe, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, respectiv clauza să fie contrară cerințelor bunei-credințe.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe, instanța supremă reține că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contactul nu înlătură caracterul abuziv al clauzelor, deoarece art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este împrejurarea că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legiuitorul pornește de la prezumția că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina probei în sens contrar, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000; simplul fapt că datele esențiale ale ofertei au fost prezentate în etapa precontractuală nu echivalează cu o negociere, ci doar cu informarea consumatorului asupra condițiilor impuse de comerciant.

Contrar celor susținute de recurentă, în lipsa probelor care să dovedească o negociere efectivă a clauzelor, contractul de credit este unul standard, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu și să intervină pentru a-i schimba conținutul. Cum recurenta-pârâtă nu a demonstrat negocierea clauzelor, instanța de apel a reținut în mod judicios îndeplinirea condiției privind lipsa negocierii.

Totodată, recurenta susține că a fost greșit evaluată cerința privind transparența și s-a conchis eronat că prevederea contractuală în dispută creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Autoarea căii de atac afirmă că stipulația contractuală este exprimată în mod clar și inteligibil, deoarece tehnica de redactare este permisă de legiuitor, iar posibilitatea revizuirii ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară constituie un instrument de menținere a procentului de câștig al băncii, în raport cu costurile de creditare; în acest context, precizează că banca nu poate anticipa evoluția ulterioară a factorilor care influențează nivelul dobânzii și că această clauză urmărește chiar evitarea producerii unui dezechilibru contractual în defavoarea sa.

Înalta Curte subliniază că aceste argumente prezentate pentru a justifica posibilitatea revizuirii ratei dobânzii curente nu pot duce la concluzia îndeplinirii cerinței de transparență, în convenția de credit nefiind specificate motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii, ceea ce împiedică consumatorul să anticipeze în mod clar și previzibil eventualele modificări ale costurilor financiare.

Conform alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii convenției, clauzele abuzive sunt acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat, care să fie precizat în contract.

Astfel, potrivit acestei reglementări, în contracte pot fi incluse clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe, dar doar dacă motivul este specificat clar în contract; acesta trebuie să fie precis, obiectiv și nu trebuie să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Conform jurisprudenței Curții de Justiție, a se vedea în acest sens punctul 74 din hotărârea dată în cauza C-143/13, G. și H. contra D. S.A., se subliniază că, în baza art. 3 și 5 din Directiva 9/13 și a pct. 1 lit. j) și l) și pct. 1 lit. b) și d) din Anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte constată că, deși legislația națională și europeană permite modificarea dobânzii în baza unui motiv întemeiat specificat în contract, clauza referitoare la posibilitatea modificării ratei dobânzii curente, considerată abuzivă, nu îndeplinește aceste cerințe; aceasta deoarece clauza a fost redactată într-o manieră care permite profesionistului să aleagă, în mod discreționar, indicatorii favorabili acestuia fără a exista o limitare clară în privința condițiilor, consumatorul neavând posibilitatea de a anticipa, la momentul încheierii contractului, impactul economic al acestei modificări.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, iar absența unor criterii clare pentru modificarea dobânzii a lăsat consumatorul într-o stare de incertitudine, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că în ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzei nu este suficient ca aceasta să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată în mod clar formula de care va varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale acestei modificări.

Prin urmare, prin clauza referitoare la data ajustării dobânzii, considerată abuzivă, a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de transparență și informare a consumatorului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

De aceea, critica recurentei nu poate fi primită.

Înalta Curte constată însă întemeiate susținerile recurentei-pârâte privind modul în care instanța de apel a analizat caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de rambursare în avans, având în vedre că aceasta s-a limitat la o argumentație sumară, raportându-se la un mecanism care nu are legătură cu perceperea acestui tip de comision și fără a proceda la verificarea îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu maniera în care se impune analizarea caracterului clar și inteligibil al clauzelor referitoare la comisioane, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. F. Zrt. și alții), prin art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului și din 5 aprilie 1993 și în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva J. S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcayaș Argentaria S.A., la 16 iulie 2020 și prin art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Deși aceste hotărâri vizează alte categorii de comisioane bancare (de acordare, de administrare), Înalta Curte reține că același raționament și aceeași manieră de examinare se impunea, pentru identitate de rațiune, și în privința celui contestat în speță. Cu toate acestea, instanța de apel nu a efectuat o analiză a justeței perceperii comisionului de rambursare în avans prin prisma acestor criterii absolut necesare și obligatorii.

În aceste împrejurări, Înalta Curte notează că instanța de apel nu a efectuat o analiză concretă și efectivă a dezechilibrului pretins a fi existent între drepturile și obligațiile părților, prin prisma dreptului consumatorului de a înceta contractul și al celui corelativ al băncii de a percepe un comision pentru rambursarea anticipată, a modului în care a fost afectată situația juridică a intimaților-reclamanți, respectiv dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit în discuție, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea acestui comision.

De aceea, Înalta Curte constată întemeiate și criticile formulate de recurenta-pârâtă vizând nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel sub aspectul reținerii caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de rambursare în avans, din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept substanțial citate, împrejurare de natură să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum s-a arătat.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 și al art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta C. S.A., va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, cu privire la clauza vizând comisionul de rambursare în avans.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va relua examinarea clauzei contestate, în limita considerentelor prezentei decizii, cu aplicarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., urmând a ține seama de toate criteriile de evaluare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și în interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin jurisprudența sa relevantă în materie, în raport cu convenția părților modificată prin actele adiționale, toate celelalte chestiuni disputate intrând sub incidența autorității de lucru judecat. Totodată, instanța devolutivă va aprecia și asupra cererii cu caracter accesoriu formulată de recurentă privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente prezentei faze procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 250/02.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Casează în parte decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat cu privire la clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată.

Menține celelalte dispoziții.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2024.