ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 782/2023

Ședința publică din data de 29 martie 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secția Civilă la 04.06.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 3.2, 3.7, 3.12 și 3.14 din contractul de credit nr. x/11.08.2008, obligarea pârâtei la eliminarea acestora și la restituirea sumelor de 6.719 franci elvețieni - comision de procesare a creditului, de 12.679 franci elvețieni - comision de administrare credit, calculat până la data introducerii acțiunii și, în continuare, până la încetarea perceperii lui -, de 25.692 franci elvețieni - dobânda revizuită, achitată în plus peste procentul de 5,5%, calculată până în noiembrie 2017 -, de 4.136 franci elvețieni - majorare credit începând cu 21.03.2011, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume și până la data plății efective; a mai solicitat stabilizarea cursului de schimb valutar franc elvețian-leu la valoarea celui de la data contractării pentru întreaga perioadă de creditare și, pe cale de consecință, plata ratelor la cursul de la momentul semnării contractului de credit, precum și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 313.851 RON, reprezentând diferența de curs valutar, cu cheltuieli de judecată.

La 25.07.2018, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a numitei C., în calitate de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 7365/06.11.2018, Judecătoria Cluj-Napoca, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1964/13.10.2021, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor de la art. 3.12, 3.14, 3.2 și 3.7, inserate în contractul de credit nr. x 8459/11.08.2008 și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele de 6.719,15 franci elvețieni, reprezentând comision de procesare și de 15.236,61 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată până la 17.03.2021, precum și la plata în continuare a acesteia până la data achitării efective, de 12.682.38 franci elvețieni, reprezentând comision de administrare și de 31.450,94 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată până la 17.03.2021, precum și la plata în continuare până la data achitării efective, de 23.905,87 franci elvețieni, reprezentând dobânda contractuală percepută peste cuantumul de 5,5%/an până în martie 2021 și de 29.248,40 Iei, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată până la 18.04.2021, precum și la plata în continuare până la data plății efective, de 4.135,52 franci elvețieni, reprezentând majorarea debitului principal, conform art. I din actul adițional din 21.03.2011 la contractul de credit enunțat; a respins în rest acțiunea și a obligat pârâta să achite reclamanților suma de 6.712,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât A. și D., cât și B.

Prin decizia civilă nr. 228/11.04.2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, atât A. și D., cât și B. S.A.au declarat recurs.

În motivarea recursului, reclamanții au arătat că nu au primit un împrumut în franci elvețieni, că nu au avut libertatea de a decide condițiile schimbului valutar și nici de a dispune liber de valoarea exprimată în franci elvețieni.

Acești recurenți au susținut că, în mod greșit instanța de apel a reținut că, potrivit contractului de credit, suma împrumutată a fost acordată în franci elvețieni, întrucât obiectul real și efectiv al convenției a constat în acordarea unei sume de bani în moneda națională (leu), echivalentă însă a sumei etalon de 312.135,07 franci elvețieni, la cursul de schimb de la acea dată.

Au mai relevat că semnarea ordinului de schimb valutar nu poate primi valențele pretinse de bancă și nu poate constitui dovada faptului că francul elvețian este moneda reală de creditare, iar nu de substituție.

În acest context, au subliniat că francul elvețian a fost utilizat ca o monedă de substituție și nu ca una de creditare, aflându-se astfel în prezența unui mecanism juridic care este utilizat pentru conservarea/sporirea valorii contractului, în care părțile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului și convin ca, la momentul plății, cursul avut în vedere la data acordării creditului să fie modificat. Acest mecanism nu reprezintă o aplicație a nominalismului, ci o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului, cu consecința transferului riscului valutar în sarcina consumatorului.

În continuare, au arătat că în analiza caracterului abuziv al unei clauze trebuie verificat dacă, la momentul încheierii contractului, consumatorul era în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor sale.

Astfel, potrivit recurenților, caracterul abuziv al clauzelor privind efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea riscului valutar de către ei rezultă din creșterea cursului valutar franc elvețian-leu la valori excesive, într-un procent de 58-65%, producându-se un dezechilibru contractual.

Evocând dispozițiile art. 2 și 4 din Legea nr. 193/2000 și cauzele C484/08 și C-241/98 ale C.J.U.E., au relevat întrunirea cerințelor referitoare la constatarea caracterului abuziv al unei clauze.

Referitor la condiția negocierii, au susținut că este îndeplinită, întrucât clauza de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat are caracter prestabilit, fiindu-le impusă, în condițiile în care recurenții-reclamanți doar și-au exprimat adeziunea la un contract tipizat. De altfel, omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a francului elvețian reprezintă o încălcare a obligației de consiliere sancționată în dreptul european și național, întrucât determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorului, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate, context în care acesta este pus în imposibilitate de a le cunoaște și anticipa.

Totodată, au relevat că banca nu a limitat în vreun fel întinderea obligației privind suportarea exclusivă a diferențelor de schimb valutar ce le revine, astfel că, în situația dublării valorii francului elvețian, convențiile de credit încheiate între părți dobândesc un caracter aleatoriu, cu încălcarea criteriului echivalenței prestațiilor.

Sub acest aspect, au evocat Cauza C-26/13 a C.J.U.E. și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, referitoare la cerința de transparență a clauzei contractuale, în sensul că aceasta nu poate fi redusă doar la caracterul inteligibil și clar, întrucât consumatorul se află într-o poziție de inferioritate față de bancă.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că au restituit 89.684,02 franci elvețieni din suma împrumutată, iar soldul creditului rămas de achitat la 22.03.2021 este de 298.854,80 franci elvețieni, echivalentul sumei de 1.003.189,39 RON; acest sold este mai mare cu un procent de 146% față de valoarea inițială, cea de 684.793,13 RON.

Au mai arătat că este contrară dispozițiilor legale stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecința strămutării în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de hipervalorizarea francului elvețian, acesta fiind un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, care nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar și nici posibilitatea de a anticipa o creștere accelerată a cursului de schimb, astfel încât să-și asume o clauză de risc valutar.

Evocând dispozițiile art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, ale Normei B.N.R. nr. 17/2003 și ale art. 966-970 C. civ., au susținut că hipervalorizarea francului elvețian deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbându-i natura, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței părților de la momentul încheierii convenției.

În final, au mai arătat că sunt incidente și dispozițiile art. 1.578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractului de împrumut. În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta a susținut, în motivarea propriului recurs, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 969 și 970 C. civ. 1864, a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 36 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010, atunci când a constatat că sunt abuzive clauzele de la art. 3.2 și art. 3.7, referitoare la dreptul de opțiune al împrumutatului în alegerea dobânzii contractuale, art. 3.12, privind comisionul de procesare și art. 3.14, referitoare la comisionul de administrare, inserate în contractul de credit aflat în discuție.

Recurenta-pârâtă a arătat că, fără să fi fost învestite cu un astfel de petit, instanțele de fond au schimbat obiectul contractului de împrumut, au modificat dobânda contractuală dintr-o dobândă variabilă într-una fixă, cu ignorarea art. 40 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora clauzele contractuale pot fi modificate doar urmare a încheierii unui act adițional acceptat de consumator.

În continuare, a relevat că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că dobânda nu face parte din obiectul contractului de împrumut, sens în care a denaturat obiectul contractului de credit, așa cum a fost el modificat prin actul adițional încheiat la 21.03.2011, considerând că împrumutatul datorează băncii doar împrumutul, nu și spezele acestuia, cu încălcarea art. 1587 C. civ. 1864 și a art. 370 din Codul comercial.

Sub acest aspect, a mai susținut că reținerea de către instanța de apel cu privire la dobândă, în sensul că nu este de esența contractului, deoarece obiectul prestației împrumutatului ar fi doar rambursarea împrumutului, nu și spezele acestuia, respectiv nu și dobânda, este contrară prevederilor art. 7 alin. (2) și (4) din O.U.G. nr. 50/2010, care definește contractul de credit și costul total al acestuia.

Potrivit recurentei, obiectul contractului de împrumut îl constituie suma de 312.135,07 franci elvețieni, precum și costurile prevăzute expres în art. 3 din contractul de credit. Or, în mod nelegal și cu ignorarea dispozițiilor art. 40 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel a transformat dobânda variabilă într-una fixă, stabilind în sarcina băncii obligații de restituire a sumelor percepute cu titlu de dobândă. Mai mult, este nelegală decizia din apel, având în vedere că este înlăturat actul adițional din 21.03.2011 (prin care a fost modificată dobânda contractuală) cu motivarea că apelul nu cuprinde critici sub acest aspect.

Totodată, a precizat că dobânda nu poate fi analizată din perspectiva caracterului adecvat al prețului sau al remunerației față de prestația de împrumut acordată de către bancă și nici din perspectiva avantajului economic mai favorabil consumatorului.

În opinia recurentei-pârâte, în mod eronat au analizat instanțele anterioare dobânda din perspectiva câtimii sale, apreciind că majorarea dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare/monetare este un termen ambiguu, cu ignorarea contextului juridic în care a fost încheiat și modificat contractul de credit dintre părți.

A mai relevat că, instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 43, 56 și 370-373 din Codul comercial, art. 1073 și 1587 C. civ. 1864 și nici de Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data acordării împrumutului, astfel că dispoziția de modificare a dobânzii este contrară Legii nr. 193/2000.

După o prezentare detaliată a evoluției pieței financiare, a costurilor de finanțare, a indicatorilor pentru variația dobânzii și a elementelor ce influențează riscul de țară, a subliniat că nici O.G. nr. 21/1992 și nici Legea nr. 193/2000 nu cuprind reglementări cu privire la stabilirea dobânzii în funcție de un indice verificabil, însă art. 370 alin. (3) din Codul Comercial prevedea posibilitatea comerciantului de a percepe dobânda pentru sumele trecute în contul curent, în debitul primitorului de la data înscrierii.

În continuare, a susținut că a implementat O.U.G. nr. 50/2010 în cuprinsul contractului de credit și că a procedat la schimbarea calculului dobânzii în funcție de elemente obiective și independente de voința băncii, astfel că dobânda variază în funcție de indicele verificabil Libor 6 luni, criteriul evoluției pieței financiare nemaifiind aplicabil contractului de credit, aspect ignorat total de către instanța de apel.

Evocând jurisprudența C.J.U.E., cu referire la cauza C-602/10, a susținut că în mod nelegal instanțele anterioare au intervenit în contractul de credit, sancționând clauzele de la art. 3.2 și 3.7 cu nulitatea absolută, depășind competența oferită de Legea nr. 193/2000.

Recurenta a mai relevat că nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ cu privire la dobândă, deoarece diferența acesteia pentru primul an, comparativ cu cea aferentă celui de-al doilea an de creditare, este de 1%.

Totodată, a mai afirmat că au fost încălcate dispozițiile art. 969 C. civ. 1864, art. 370-373 Codul comercial și ale art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, atunci când au fost constatate ca fiind abuzive comisionul de procesare, inserat la art. 3.12 și 1.1 lit. f) din contract și comisionul de administrare, inserat la art. 3.14 din contract. Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel s-a pronunțat asupra adecvării și/sau inadecvării perceperii celor două comisioane, din perspectiva remunerației, ignorând faptul că acestea erau clare și inteligibile, cu respectarea art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 și a art. 1 din Legea nr. 193/2000 și că nu au produs dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind incidente prevederile alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Evocând jurisprudența C.J.U.E. cu referire la cauza C-621/2017, a susținut că inserarea în contract a cuantumului comisionului, a metodei de calcul și a datei scadente, constituie cerințe suficiente pentru a se aprecia că nu a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la contraprestația băncii în schimbul comisionului de administrare, recurenta a făcut trimitere la cauza C-621/2017 a C.J.U.E. și a susținut că aceasta a fost interpretată eronat de către instanța de apel, pentru a justifica constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, în condițiile în care este clară și inteligibilă.

Privitor la dispoziția dată asupra restituirii sumelor percepute, prin prisma clauzelor constatate ca fiind abuzive, recurenta a afirmat că instanța nu poate dispune restituirea lor, întrucât reprezintă o operațiune interzisă de lege, cu atât mai mult cu cât nici instanța de fond și nici cea de apel nu au constatat nulitatea clauzelor.

În ce privește dispoziția dată asupra restituirii sumei de 4.135,52 franci elvețieni, capitalizată prin actul adițional din 21.03.2011, a susținut că nelegal instanța de apel a apreciat "că probabil aceste sume au fost deja achitate de către intimați", în contextul în care, din raportul de expertiză contabilă a rezultat că sumele au fost restante (capital, dobânda și dobânda penalizatoare) la data încheierii actului adițional.

A mai susținut că nu este îndeplinită cerința lipsei negocierii, întrucât consumatorii și-au exprimat opiniile și punctele de vedere, începând chiar cu cererea de credit, în condițiile în care puteau opta și pentru un alt tip de credit, un alt produs, vândut de bancă la acea vreme, ori vândut de o altă bancă. Însă, din moment ce au ales să încheie două credite la aceeași bancă, înseamnă că oferta băncii corespundea necesității lor financiare.

În continuare, a relevat că lipsa negocierii nu conduce de plano, potrivit legii, la concluzia că o clauză are caracter abuziv, ci trebuie întrunite cumulativ condițiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu privire la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților și reaua-credință a comerciantului.

Evocând jurisprudența C.J.U.E, respectiv cauza C-449/13, a susținut că împrumutații au fost informați despre costurile contractului de credit, inclusiv prin cererea de acordare a creditului, precum și prin clauzele contractului de credit, iar analiza respectării obligației de informare de către bancă trebuia analizată prin raportare la prevederile legale în vigoare la data încheierii acestui contract de credit, 27.10.2009, conform principiului tempus regit actum.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 16.09.2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanților.

La 10.10.2022, recurenții-reclamanți au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului pârâtei.

La 20.10.2022, recurenții-reclamanți au răspuns la întâmpinare.

Față de data înregistrării cauzei pe rolul instanțelor, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin care s-a propus completului de filtru soluția de anulare a recursului reclamanților, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și admiterea în principiu a recursului pârâtei, în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ., față de faptul că părțile nu și-au exprimat acordul ca recursul să fie soluționat în completul de filtru și că nu sunt îndeplinite nici condițiile pentru ca acesta să fie soluționat potrivit art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15.02.2023, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

La 24.02.2023, recurenții-reclamanți au depus la dosar punct de vedere, prin care au susținut că recursul este admisibil.

Analizând cu prioritate nulitatea recursului declarat de A. și C. împotriva deciziei civile nr. 228/11.04.2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenții-reclamanți au indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs urmăresc, însă, doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt, cu ignorarea considerentelor reținute de instanța de apel și repunerea în discuție a chestiunii legate de îndeplinirea condițiilor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, după ce au arătat că este greșit raționamentul instanței de apel, potrivit căruia suma împrumutată a fost acordată în franci elvețieni, recurenții-reclamanți au reluat afirmațiile legate de nenegocierea clauzei, de dezechilibrul major dintre drepturile și obligațiile părților, cauzat de suportarea de către ei a devalorizării monedei naționale și a omisiunii recurentei-pârâte de a-i informa asupra riscului de hipervalorizare a francului elvețian.

Examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că aceștia reiau, în esență, aceleași critici prezentate și în memoriul de apel.

Or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor impuse de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care pretind invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestită cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Așadar, niciuna dintre susținerile din cuprinsul cererii de recurs a reclamanților nu poate face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare a recursului în sensul procedural. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenții-reclamanți nu au formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat doar formal.

Așa fiind, instanța supremă va admite excepția nulității recursului recurenților-reclamanți.

Având în vedere că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. nu poate fi soluționat în procedura prevăzută la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nefiind îndeplinite cumulativ cerințele statuate în conținutul textului legal, Înalta Curte va disjunge judecata acestuia și va dispune formarea unui nou dosar, în vederea soluționării lui.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și C., dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., instanța supremă va proceda la anularea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și C. împotriva deciziei civile nr. 228/11.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Disjunge judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiași decizii civile și dispune formarea unui nou dosar în vederea soluționării acestuia, în care acordă termen astăzi, 29.03.2023, în complet de filtru, fără citarea părților.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 martie 2023.