ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 741/2023

Ședința publică din data de 23 martie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secția Civilă la 17.03.2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea clauzelor stipulate în contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/11.03.2008, care privesc dobânda variabilă (art. 4.1), comisionul de întocmire a dosarului de credit în sumă de 100 RON, comisionul de acordare al creditului de 2% în sumă de 2.801,40 franci elvețieni, comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a, comisionul de rambursare anticipată de 4% în primii 5 ani și de 2% în intervalul 5-10 ani, dobânda penalizatoare în cuantum de 10% peste dobânda curentă, comisionul de asigurare (art. 4.3, art. 4.4, art. 4.5 și art. V integral), a clauzelor de la art. VII - exceptând art. 6.3 și art. 6.14 pct. 8.4, 8.5, 8.6, 8.12, 8.14, 8.15, dar și a celor cuprinse în condițiile generale de creditare din 11.03.2008, conform modificărilor aduse în conformitate cu cele solicitate mai sus, și în plus eliminarea pct. 4.11, art. 6.9 alin. final, art. 6.10, art. 7.1 lit. h), art. 7.5 lit. a) și art. 8.3, precum și a pct. III și VI inserate în actul adițional din 24.09.2010; au mai solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor plătite în baza clauzelor declarate nule, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data reținerii fiecărei sume până la data restituirii integrale a acestora, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației; reclamanții au mai solicitat constatarea nulității absolute a clauzei de risc valutar de la art. 6.1 din contract și eliminarea ei, denominarea creditului și convertirea acestuia din franci elvețieni în RON la cursul de schimb valutar franc elvețian-leu de la momentul acordării creditului, din data de 11.03.2008, respectiv la valoarea de 2,3521 RON/1 franc elvețian, și restituirea sumelor încasate în plus în baza acestei clauze, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală calculată de la data reținerii lor și până la data restituirii integrale a acestora.

Prin sentința civilă nr. 6314/29.06.2016, Judecătoria Cluj-Napoca, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 750/20.04.2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentința civilă nr. 389/20.09.2017, Tribunalul Cluj, secția Civilă a admis excepția propriei necompetențe materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Cluj, secția I civilă pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 248/F/CC/05.10.2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 02.11.2017, sub nr. x/2016*.

Prin încheierea din 22.03.2018, Tribunalul Specializat Cluj a introdus în cauză pe C. S.A. și C. S.A., în calitate de pârâte, ca urmare a cesiunii de creanțe intervenită între părți la 05.12.2011.

La 03.05.2018, reclamanții au înregistrat la dosar o precizare de acțiune pentru clarificarea petitului 1, solicitând constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor din contract de la Cap. IV art. 4.1, art. 4.3, art. 4.4, art. 4.5, referitoare la dobândă, Cap. V integral, privind comisioanele, Cap. VI art. 6.1-6.2, art. 6.4-6.8, art. 6.11-6.12, Cap. VIII art. 8.4-8.6, art. 8.12, art. 8.14, art. 8.15, din "Condițiile generale de creditare" din 11.03.2008 de la art. 4.1, art. 6.9 alin. ultim, art. 6.10, art. 7.1 lit. h) și art. 8.3 și a celor din Actul adițional din 24.09.2010 de la Cap. III și Cap. IV.

Prin sentința civilă nr. 1608/11.10.2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive și ca inadmisibilă cererea de anulare a ofertei de creditare; a admis excepția lipsei de interes a reclamanților cu privire la constarea caracterului abuziv al clauzei inserate în contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/11.03.2008 la art. 5.1 lit. d) și a) respins cererea privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea acestei clauze; a respins excepția lipsei de interes a reclamanților cu privire la constarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5.2 din contract; a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale de la art. 5.1 lit. b), referitoare la comisionul de acordare credit în cuantum de 2.801,40 franci elvețieni și art. 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare lunar în cuantum de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a, și a obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamanților comisionul de acordare în cuantum de 2.801,40 franci elvețieni, echivalentul în RON la cursul de schimb practicat de B.N.R. la data plății, cu dobânda legală calculată începând cu data plății comisionului și până la data restituirii debitului principal, ce va fi actualizat și cu rata inflației; a obligat pârâtele, în solidar, să achite reclamanților suma percepută cu titlu de comision de administrare lunar, în franci elvețieni sau echivalentul în RON conform cursului de schimb valutar B.N.R. la momentul restituirii sumei, la care se adaugă dobânda legală calculată începând cu data achitării comisionului și până la data restituirii, iar debitul va fi actualizat și cu rata inflației; de asemenea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.2, care permite creditorului să revizuiască comisioanele în funcție de politica sa de creditare, art. 6.2, referitoare la modificarea automată a valorii comisionului de administrare, art. 6.5, privind ordinea de prioritate în acoperirea datoriei și de la art. 8.4, cunoscută sub denumirea de clauza cross default; a respins ca neîntemeiată în rest acțiunea și a luat act de faptul că reclamanții și-au exprimat intenția de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată; a obligat reclamanții să-i achite pârâtei C. S.A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanta B., cât și pârâtele C. S.A. și C. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 236/12.04.2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii civile, pârâtele au declarat recurs, solicitând casarea ei în parte și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au invocat încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit acestora, Tribunalul Specializat Cluj a constatat caracterul abuziv al mai multor clauze contractuale, context în care au formulat apel și au solicitat respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată. Astfel, apelul lor viza toate clauzele considerate abuzive de către prima instanță. Cu toate acestea, în motivarea apelului, faptul că s-au axat pe clauzele principale din contract nu ar trebui să conducă la concluzia că intenția lor a fost de a supune rejudecării doar anumite clauzele (art. 5.1 lit. b) și c) și art. 5.2), ci toate cele considerate abuzive, inclusiv cele de la art. 8.4, art. 8.5, art. 6.2, art. 6.5. O dovadă că apelul lor viza toate cele șapte clauze este și cererea transmisă instanței în care au evaluat fiecare pretenție pentru a permite instanței să calculeze taxa judiciară de timbru aferentă apelului.

În acest context, recurentele au argumentat că instanța de apel a încălcat efectul devolutiv al apelului, evidențiind că apelul, spre deosebire de recurs, provoacă o rejudecare a fondului și că nemotivarea nu ar constitui un motiv de nulitate, ci mai degrabă o raportare la apărările formulate în fata primei instanțe.

În continuare, au susținut că soluția ce urma să fie dată de instanța de apel asupra clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) și c) din contract le-ar fi influențat și pe cele de la art. 6.2 și art. 6.5 din contract, astfel încât era necesar ca instanța de apel să le aibă în vedere, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, au mai arătat că, deși o astfel de analiză a soluțiilor dependente de partea din hotărâre care a fost atacată a fost efectuată în privința apelului declarat de reclamanți, procedeul nu a mai fost aplicat și în privința apelului pârâtelor.

Prin urmare, recurentele au subliniat că prin încălcarea art. 476 și art. 477 C. proc. civ. de către instanța de apel s-a produs vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea deciziei atacate, conform art. 175 C. proc. civ.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au adus critici deciziei atacate axate pe aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor de drept material.

Astfel, au susținut că instanța de apel a încălcat art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000 și principiul interpretării sistematice a actului juridic, invocând hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-621/17. Conform argumentației lor, instanța de apel a concluzionat în hotărâre că nu există o claritate cu privire la modalitatea de calcul a comisionului de administrare și că doar se menționează că acesta este de 0,15%, fără a specifica suma la care procentul respectiv se aplică.

Recurentele au susținut că toate documentele contractuale, inclusiv graficul de rambursare, indică faptul că procentul de 0,15% cu titlu de comision de administrare se aplică la soldul facilităților de credit. În acest sens, au făcut trimitere la art. 5.1 lit. c) din contract, care specifică valoarea procentuală a comisionului de administrare, iar la art. 6.1 și art. 6.7 se detaliază baza de calcul a procentului, în timp ce în graficul de rambursare este menționată suma exactă ce se calculează la soldul facilitaților de credit.

De asemenea, recurentele au mai susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, susținând că clauzele inserate la art. 5.1 lit. b) și c) din contract fac parte din obiectul principal al contractului, sunt redactate în termeni clari și inteligibili.

Recurentele au subliniat că respectivele clauze referitoare la monedă, dobândă și comisioane fac parte din costul total al creditului, și că, împreună cu marja de profit a băncii alcătuiesc prețul total al creditului, reprezentând astfel componente esențiale ale obiectului contractului de credit.

În continuare, recurentele au făcut referire la hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene dată în cauza C-621/17, subliniind că, la nivel european, nu este tranșată chestiunea includerii sau excluderii comisioanelor din obiectul principal al contractului, iar jurisprudența la nivelul fiecărui stat este diferită. Astfel, fiecare instanță din fiecare stat membru are libertatea de a verifica și constata sub acest aspect.

Au mai susținut că instanța trebuie să țină cont și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13, conform căreia "clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează". În plus, au argumentat că din modalitatea de redactare a contractului reiese clar că moneda, dobânda și comisioanele sunt considerate prestații esențiale stabilite în sarcina împrumutatului.

Recurentele au accentuat că, în lumina complexității contractului, comisioanele pentru administrarea/acordarea creditului sunt esențiale, acestea delimitând în mod evident contractul de credit de cel de împrumut. Astfel, obiectul contractului de credit nu se rezumă doar la plata dobânzii, ci include integral moneda, dobânda și comisioanele, conform rațiunii legiuitorului de a reglementa distinct cele două tipuri de convenții.

În concluzie, recurentele susțin că prevederile referitoare la dobândă și comisioane constituie elemente ale obiectului principal al contractului. Prin urmare, acestea consideră aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000, având ca rezultat eliminarea din cadrul controlului eventualelor caracteristici abuzive ale clauzelor care se referă la componente sau aspecte ale prețului.

Recurentele au mai susținut că instanța de apel a interpretat greșit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de administrare, prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contract, au susținut că nu este abuzivă și că este percepută în conformitate cu prevederile legale existente la momentul încheierii contractului de credit, care nu interziceau perceperea acestuia. De altfel, acest tip de comision este prevăzut și în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, și ulterior reglementat de O.U.G. nr. 52/2016, care a modificat O.U.G. nr. 50/2010.

Au mai susținut că instanța de apel a interpretat clauzele contractuale contrar normelor legale menționate, care reglementează și dau posibilitatea profesioniștilor de a percepe comisionul de administrare prin contractele de credit, motivarea fiind în contradicție inclusiv cu actele normative în vigoare.

Recurentele au subliniat că anterior reglementării exprese a comisionului de administrare, acesta nu era definit în cadrul unui act normativ, astfel că, pentru a evita orice dubiu, legiuitorul a inclus o reglementare explicită pentru acest comision, iar atât timp cât legea permite perceperea lui, nu poate fi imputată nicio culpă pârâtelor.

Prin aceste argumente, recurentele și-au susținut poziția că nu poate fi considerată ca fiind abuzivă clauza privind comisionul de administrare, deoarece aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ în privința drepturilor și obligațiilor părților în contractul de credit, iar instanța de apel a interpretat greșit că acesta reprezintă o dobândă mascată.

În continuare, au evidențiat că acest comision de administrare este aferent activităților de administrare a portofoliului performant și neperformant și corespunde în principal mai multor tipuri de activități. Totodată, comisionul de administrare a fost perceput în strictă legătură cu creditul ipotecar acordat reclamanților și suma de bani pusă la dispoziție pentru efectuarea unor operațiuni de administrare a creditului pe toată durata derulării contractului, toate aceste operațiuni antrenând costuri pentru bancă.

Au mai susținut că obligația de la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi transpusă în sensul instituirii unei obligații de definire a termenilor utilizați sau de explicare a motivelor pentru care se pretinde un anumit comision, adică a cauzei mediate a băncii la încheierea contractului de credit. De altfel, acest articol de lege se referă la claritatea termenilor utilizați, accesibili unui consumator cu un nivel mediu de pregătire și care nu sunt susceptibile de interpretare, iar nu definiții.

În final, a subliniat că prin hotărârea dată în cauza C-621/17, Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene a statuat că nu este necesar să fie detaliate toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute cu titlu de comision de acordare și de administrare pentru a îndeplini condiția exprimării într-un limbaj clar și inteligibil. În plus, a fost stabilit că neindicarea în contract a serviciilor prestate în schimbul perceperii comisionului de administrare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la comisionul de acordare, prevăzut la art. 5.1 lit. b) din contract, recurentele au susținut că acesta reprezintă o componentă a prețului creditului și poate fi perceput pentru mai multe operațiuni specifice desfășurate de bancă, pentru care împrumutatul este obligat sa plătească un preț. Au mai argumentat că acest comision este prevăzut atât sub forma unei sume fixe, cât și sub forma unei fracții matematice în oferta de credit prezentată anterior semnării contractului de credit.

Recurentele au evidențiat că instituția de credit nu este legal obligată să detalieze și să explice motivele perceperii anumitor costuri legate de creditul acordat, atâta timp cât acestea sunt conforme cu legislația în vigoare la momentul încheierii contractului, iar în contract se menționează explicit costurile și cuantumul acestora.

În continuare, recurentele au comparat acest comision cu dobânda percepută de bancă pentru acordarea sumei împrumutate, subliniind că, similar dobânzii, contraprestația băncii pentru acordarea creditului este clar evidentă din denumirea comisionului de acordare.

Totodată, au argumentat că, deși noțiunea de comision de acordare nu este definită expres în cuprinsul contractului, aceasta rezultă clar din context. În plus, acest comision corespunde activităților pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem și punerea la dispoziția clientului a sumelor acordate prin facilitățile de credit aprobate.

Potrivit recurentelor, această clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, astfel încât un consumator mediu avizat să înțeleagă sensul acesteia și care sunt consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul.

În final, recurentele au făcut trimitere la hotărârea dată în cauza C-621/17 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La 22.07.2022, intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 26.01.2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum s-a reținut în etapele devolutive ale procesului, prezentul litigiu derivă din contractul de facilitate de credit și garanție nr. x/11.03.2008, completat prin "Condițiile generale de creditare" conform art. 8.13 din contract și actul adițional din 24.09.2010, în temeiul căruia recurenta-pârâtă D.. S.A. s-a obligat să acorde intimaților-reclamanți un împrumut de 140.070 franci elvețieni pentru achiziția unui imobil.

În ceea ce privește creanța rezultată din contract, au avut loc două cesiuni; prima a avut loc la data de 31.03.2009, când creditorul inițial a cesionat către C.., iar cea de-a doua cesiune a avut loc la data de 05.12.2011, când acesta din urmă a cesionat către C. (ROMÂNIA) S.A.

Pentru creditul acordat, intimații-reclamanți s-au obligat să plătească instituției de credit o dobândă curentă fixă pentru primul an de creditare, urmată de o dobândă curentă revizuibilă după primul an de utilizare a creditului. De asemenea, au convenit să plătească o dobândă majorată în cuantum de 10%/an peste dobânda fixă/revizuibilă, conform prevederilor din art. 4.1, art. 4.3 și art. 4.5 ale contractului.

Totodată, conform art. 5.1 din contract, costurile asociate creditului cuprind un comision de analiză de 100 RON, un comision de acordare de 2.801,40 franci elvețieni, un comision de administrare lunar de 0,15% aplicat la soldul facilității și plătibil începând cu rata a 13-a, precum și un comision de rambursare anticipată de 4% aplicat la suma plătită anticipat în primii 5 ani de la data primei trageri și de 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 și 10 ani de la data primei trageri (...)", iar potrivit art. 5.2 din contract, creditoarea are posibilitatea să revizuiască cuantumul comisioanelor în funcție de politica sa de creditare, urmând să informeze împrumutatul în acest sens.

Referitor la restituirea creditului și moneda în care se vor efectua plățile, conform art. 6.1, raportat la art. 4.4, art. 8.4, art. 8.5, art. 8.6, art. 8.12, art. 8.14 și art. 8.15 din contract, reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar, denominarea și conversia creditului în RON la cursul franc elvețian-leu de la data acordării creditului.

Considerând că inserarea prevederilor contractuale menționate anterior a fost realizată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, reclamanții au inițiat prezentul demers judiciar, solicitând instanței să constate caracterul abuziv al acestor clauze și să oblige pârâtele la restituirea sumelor achitate în temeiul acestora, inclusiv cu adăugarea dobânzii legale și actualizarea sumelor cu rata inflației.

Prima instanță a admis în parte acțiunea, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de acordare, comisionul de administrare lunar, dreptul creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor, posibilitatea creditorului de modificare automată a comisionului de administrare, ordinea de prioritate în acoperirea comisioanelor restante și a celor curente în situația în care aceasta se referă la comisioanele de administrare lunar și de acordare și a clauzei cross default, respingând în rest acțiunea.

Sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul primului motiv de nelegalitate, autoarele căii de atac au susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură, cu referire la art. 476 și ale art. 477 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a abordat exclusiv doar trei din cele șapte clauze considerate abuzive de către tribunal, fără a examina celelalte patru clauze în raport cu apărările prezentate în fața primei instanțe, în pofida solicitării lor de respingere în tot a cererii de chemare în judecată.

În subsecvența acestei critici, recurentele au mai susținut că soluția ce urma a fi dată de instanța de apel asupra clauzelor de la art. 5.1 lit. b) și c) din contract ar fi avut impact și asupra celor de la art. 6.2 și art. 6.5, motiv pentru care consideră că și aceste clauze ar fi trebuit luate în considerare, în conformitate cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte observă că, în memoriul de apel, pornind de la premisa că tribunalul a evaluat în mod eronat clauzele privind comisioanele de acordare și de administrare lunar, precum și posibilitatea băncii de a modifica comisioanele în funcție de politica sa de creditare, inserate la art. 5.1 lit. b) și c) și art. 5.2 din contract, pârâtele au dezvoltat argumente exclusiv sub acest aspect; astfel, nu s-au adus în discuție alte motive de apel referitoare la celelalte clauze considerate abuzive, cum ar fi modificarea automată a valorii comisionului de administrare, ordinea de prioritate în acoperirea datoriei și clauza cross default.

Înalta Curte notează că efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Așadar, și în cazul apelului funcționează principiul disponibilității, astfel încât efectul devolutiv al apelului poate fi limitat prin voința apelantului care poate relua fie pretențiile, fie apărările sale din prima instanță în întregime sau numai parțial.

În acest sens, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, devoluțiunea operează asupra întregii cauze, pentru toate problemele de fapt și de drept deduse judecății în fața primei instanțe, doar în cazul în care partea apelantă nu precizează că limitează efectul devolutiv al apelului la anumite soluții din dispozitivul hotărârii primei instanțe ori când această limitare nu rezultă din cererea de apel.

Or, în cauză, în raport cu art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere limitele stabilite implicit de către apelantele-pârâte și absența unor critici concrete privind aspectele soluționate de tribunal în ceea ce privește celelalte clauze considerate abuzive, respectiv modificarea automată a valorii comisionului de administrare, ordinea de prioritate în acoperirea datoriei și clauza cross default, instanța de apel nu putea repune în discuție modalitatea de soluționare a acestora.

Articolul 476 C. proc. civ. impune instanței să realizeze o nouă judecată, în fapt și în drept, chiar dacă apelul nu este motivat; consecința acestui principiu este că un apel nemotivat nu poate fi respins ca atare sau anulat; cu toate acestea, în cazul de față, apelul a fost motivat.

De aceea, susținerile recurentelor sub acest aspect nu pot fi primite.

Următorul motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aduce în dezbatere nelegalitatea hotărârii din perspectiva menținerea dispoziției date asupra clauzelor privind comisioanele de acordare și de administrare, recurentele susținând că această hotărâre a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Un prim set de critici se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în ce privește cele două clauze de la art. 5.1 lit. b) și c), cu ignorarea jurisprudenței comunitare.

În acest sens, recurentele-pârâte au afirmat că cele două comisioane fac parte din obiectul principal al contractului, fiind exprimate clar și inteligibil, astfel că sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, în conformitate cu art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel a stabilit în mod just că aceste comisioane referitoare la perceperea comisioanelor de acordare și de administrare nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului.

Așadar, costurile adiacente încheierii contractului de credit nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului, întrucât contractul poate exista și își păstrează cauza juridică și fără acestea, iar în contractul părților nu există nicio dispoziție din care să reiasă că părțile au încheiat contractul în considerarea acestor costuri.

De aceea, critica recurentelor nu poate fi primită, în condițiile în care clauzele în discuție nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestația esențială a convențiilor de credit, ci de o prestație cu caracter accesoriu.

Înalta Curte constată însă întemeiate criticile formulate de recurente cu privire la dispoziția dată capătului de cerere referitor la comisioanele de acordare și de administrare lunar, prevăzute la art. 5.1 lit. b) și c) din contract, în sensul constatării caracterului abuziv al acestora.

În cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o analiză incompletă a clauzelor referitoare la comisioanele de acordare și de administrare lunar din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, având în vedere că analiza s-a rezumat la constatarea împrejurării că valoarea de 2% din cea a creditului, respectiv de 0,15% lunar, au fost stabilite în mod abstract și unilateral, fiind disproporționate, apreciindu-se astfel că au caracter abuziv pentru lipsa negocierii și față de faptul că a impus reclamanților obligații excesive.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Or, în speță, analiza realizată de instanța de apel asupra caracterului clar și inteligibil al clauzelor privind comisionul de administrare a creditului și cel de acordare s-a limitat la împrejurarea că reclamanții nu au avut posibilitatea de a verifica consecințele economice și efectele acestora, context în care a apreciat că se încalcă principiul bunei-credințe, creându-se în detrimentul lor un dezechilibru semnificativ.

Totodată, instanța de apel avea și obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților-consumatori, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

De altfel, obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de plata dobânzii, tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Astfel, întrucât instanța de apel nu a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentelor-pârâte sub acest aspect.

În rejudecare, instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea și aplicarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de administrare și cel de acordare.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, instanța de apel va reanaliza și solicitările reclamanților de restituire a sumelor achitate cu aceste titluri.

Pentru considerentele expuse, în considerarea art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei atacate, pe care o va casa în parte, cauza urmând a fi trimisă curții de apel spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. (ROMÂNIA) S.A. și C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 236/12.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. și A. și intimata-pârâtă C..

Casează în parte decizia atacată.

Trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de pârâtele C. (ROMÂNIA) S.A. și C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1608/11.10.2018 a Tribunalului Specializat Cluj.

Menține în rest dispozițiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2023.