ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1113/2025

Ședința publică din data de 12 iunie 2025

Asupra cererii de recurs de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secția Civilă la 17 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,:

- să constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive stipulate în contractul de credit și de garanție nr. x din 11 martie 2008, care privesc dobânda variabilă (art. 4.1), comisionul de întocmire a dosarului de credit în cuantum de 100 RON, comisionul de acordare al creditului de 2%, în cuantum de 2.801,40 franci elvețieni, comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu a 13-a rată, comisionul de rambursare anticipată de 4% în primii 5 ani și de 2% în intervalul 5-10 ani, dobânda penalizatoare în cuantum de 10% peste dobânda curentă, comisionul de asigurare (art. 4.3, art. 4.4, art. 4.5 și art. V integral), precum și a clauzelor de la art. VII, exceptând art. 6.3 și art. 6.14 pct. 8.4, 8.5, 8.6, 8.12, 8.14, 8.15, dar și a celor cuprinse în condițiile generale de creditare din 11 martie 2008, conform modificărilor aduse în conformitate cu cele solicitate mai sus, și, în plus, eliminarea pct. 4.11, art. 6.9 alin. final, art. 6.10, art. 7.1 lit. h), art. 7.5 lit. a) și art. 8.3, precum și a pct. III și VI inserate în actul adițional din 24 septembrie 2010; au mai solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor plătite în baza clauzelor declarate nule, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data reținerii fiecărei sume până la data restituirii integrale a acestora, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației, constatarea nulității absolute a clauzei de risc valutar de la art. 6.1 din contract și eliminarea ei, denominarea creditului și convertirea acestuia din franci elvețieni în RON la cursul de schimb valutar franc elvețian-leu de la momentul acordării creditului, din 11 martie 2008, respectiv la valoarea de 2,3521 RON/1 franc elvețian, și restituirea sumelor încasate în plus în baza acestei clauze, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală calculată de la data reținerii lor și până la data restituirii integrale a acestora.

Prin sentința civilă nr. 6314/2016 din 29 iunie 2016, Judecătoria Cluj-Napoca, secția Civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj care, la rândul său, prin sentința civilă nr. 750/2017 din 20 aprilie 2017, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentința civilă nr. 389/2017 din 20 septembrie 2017, Tribunalul Cluj, secția Civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 248/F/CC/2017 din 5 octombrie 2017, Curtea de Apel

Cluj, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Ca urmare a cererii formulate de reclamanți la 15 martie 2018, în cauză au fost cooptate în calitate de pârâte și D. S.A. și E. S.A.

Prin sentința civilă nr. 1608/2018 din 11 octombrie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive și ca inadmisibilă cererea de anulare a ofertei de creditare; a admis excepția lipsei de interes a reclamanților cu privire la constarea caracterului abuziv al clauzei inserate în contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 11 martie 2008 la art. 5.1 lit. d) și a) respins cererea privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea acestei clauze; a respins excepția lipsei de interes a reclamanților cu privire la constarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5.2 din contract; a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale de la art. 5.1 lit. b), referitoare la comisionul de acordare credit în cuantum de 2.801,40 franci elvețieni și art. 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare lunar în cuantum de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a, și a obligat pârâta D. S.A. să restituie reclamanților comisionul de acordare în cuantum de 2.801,40 franci elvețieni, echivalentul în RON la cursul de schimb B.N.R. din data plății, cu dobânda legală, calculată începând cu data achitării comisionului și până la data restituirii debitului principal, ce va fi actualizat și cu rata inflației; a obligat pârâtele, în solidar, să achite reclamanților suma percepută cu titlu de comision de administrare lunar, în franci elvețieni sau echivalentul în RON la cursul de schimb B.N.R. din momentul restituirii sumei, la care se adaugă dobânda legală, calculată începând cu data achitării comisionului și până la data restituirii, iar debitul va fi actualizat și cu rata inflației; de asemenea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.2, care permite creditorului să revizuiască comisioanele în funcție de politica sa de creditare, art. 6.2, referitoare la modificarea automată a valorii comisionului de administrare, art. 6.5, privind ordinea de prioritate în acoperirea datoriei și de la art. 8.4, cunoscută sub denumirea de clauza cross default; a respins ca neîntemeiată în rest acțiunea și a luat act de faptul că reclamanții și-au exprimat intenția de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată; a obligat reclamanții să-i achite pârâtei D. S.A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta B. și pârâtele D. S.A. și E. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 236/2022 din 12 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă apelurile au fost respinse ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, pârâtele D. S.A. și E. S.A. au declarat recurs.

Prin decizia nr. 741 din 23 martie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte hotărârea atacată, a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de pârâtele D. S.A. și E. S.A. împotriva sentinței primei instanțe și a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

În cel de-al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 231/2024 din 21 mai 2024, a respins apelul apelantelor-pârâte și cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâtele D. S.A. și E. S.A. au declarat recurs, solicitând casarea ei și, după rejudecare, admiterea apelului promovat de acestea împotriva hotărârii primei instanțe, cu cheltuieli de judecată.

În susținere, recurentele au invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, au arătat că instanța de apel a încălcat atât dispozițiile art. 501 C. proc. civ., cât și autoritatea de lucru judecat a chestiunilor dezlegate de către instanța de recurs.

Astfel, au afirmat că instanța de apel, contrar indicațiilor instanței supreme, nu a verificat dacă reclamanții s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național și elementele specifice stabilirii caracterului clar și inteligibil al clauzelor în discuție.

Au mai arătat că, deși prin hotărârea de casare s-a reținut că, în conformitate cu hotărârea pronunțată în cauza C-621/17, cerința de transparență nu presupune ca banca sa detalieze natura tuturor serviciilor în contractul de credit, curtea de apel a stabilit că în contractul de credit cele două comisioane nu sunt definite.

De asemenea, au susținut că instanța de apel în mod greșit a apreciat că acest comision de administrare este o dobândă mascată, în măsura în care prin hotărârea de casare s-a reținut că obligația de plată a comisionului este prevăzută distinct de plata dobânzii, în considerarea faptului că acesta nu este menit să asigure punerea la dispoziție a sumei de bani către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată perioada de creditare.

Sub un alt aspect, recurentele au arătat că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (1) și alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000, precum și principiul interpretării sistematice a actului juridic, principiu reiterat și de CJUE în cadrul considerentului nr. 52 din hotărârea pronunțată în cauza C-621/17.

În motivare, recurentele au expus argumentele invocate în recurs, în primul ciclu procesual, arătând, în esență, următoarele:

Comisionul de administrare a fost evidențiat în contractul de credit, oferta și graficul de rambursare, iar procentul de 0,15% se aplica la soldul facilităților de credit, astfel încât împrumutații au avut reprezentarea acestui cost anterior semnării contractului.

Clauza privind acest comision a fost redactată în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic și a bazei de calcul (la sold), valoarea lui putând fi calculată la momentul încheierii convenției, consumatorul fiind informat cu privire la consecințele patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.

Potrivit principiului interpretării in ansamblu a contractului de credit, analiza contractului de credit trebuia efectuată în ansamblul său.

Comisioanele percepute nu reprezintă dobândă ascunsă, întrucât nu reprezintă echivalentul folosinței sumei împrumutate, ci contravaloarea serviciilor pe care instituția de credit trebuie să le presteze în legătură cu produsul de credit acordat.

Pentru comisionul de administrare serviciile implică monitorizarea executării obligațiilor băncii conform clauzelor contractuale și a normelor legale, asigurarea exercitării de către clienți a drepturilor acestora, precum și urmărirea recuperării creditelor.

Operațiunea de acordare credite presupune organizarea, întreținerea și monitorizarea unui ansamblu de activități administrative menite a asigura în mod funcțional infrastructura necesară analizării, acordării, executării și urmăririi recuperării împrumuturilor.

Stabilirea procentuală a comisionului de administrare era permisă la momentul încheierii contractului de credit, comisionul de administrare fiind perceput potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului.

Dispozițiile Directivei nr. 2008/48/CEE prevăd ele însele posibilitatea perceperii de comisioane prin integrarea acestora în definiția costului total al creditului - art. 3 lit. g).

Comisionul de administrare nu este o dobândă mascată, întrucât majoritatea contractelor de credit (cele ce nu includ costurile de administrare în valoarea dobânzii) implică plata unui comision de administrare, astfel că la nivelul anului 2008 era previzibil ca un consumator să accepte faptul că obligația de plată a comisionului de administrare ii incumba prin semnarea unui contract de credit.

Clauza prin care a fost reglementată contractual obligația reclamanților de plată a comisionului de administrare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Comisionul de administrare este aferent atât activităților de administrare a portofoliului performant, cât și a portofoliului neperformant și corespunde activităților circumscrise acestui serviciu, pe care le-a enumerat.

Prin hotărârea pronunțată în cauza C-621/17, CJUE a statuat în sensul că nu este necesar a fi detaliate toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute cu titlu de comision de acordare și administrare, pentru a se considera îndeplinită condiția exprimării într-un limbaj clar și inteligibil, precum și faptul că neindicarea în contract a serviciilor prestate în schimbul perceperii comisionului de administrare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților.

Comisionul de acordare, art. 5.1. lit. b) din Contract a fost prevăzut atât ca sumă fixă, cât și ca fracție matematică în cuprinsul ofertei de credit prezentate reclamanților anterior semnării convenției de credit.

Au considerat că instituția de credit nu era obligată, din punct de vedere legal, să detalieze scopul perceperii anumitor costuri în legătură cu creditul acordat, de vreme ce acestea erau permise de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului.

Din cuprinsul denumirii comisionului de acordare rezulta contraprestația băncii, iar activitățile aferente comisionului de acordare corespund celor pe care banca le-a întreprins în legătură cu implementarea în sistem și punerea la dispoziția clientului a sumelor acordate prin facilitățile de credit aprobate.

Și clauza privind comisionul de acordare este exprimată în mod clar și inteligibil, un consumator mediu avizat putând înțelege sensul acesteia.

Comisionul de acordare a fost prevăzut în contract atât în suma fixă -2.801,40 CHF-, cât și ca fracție matematică -2%.

Clauza de la art. 5.1 lit. b) din contract enunța în mod clar consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul de credit, respectiv faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata sumei de 2.801,40 CHF scadentă la data încheierii convenției.

De asemenea, prin hotărârea pronunțată în cauza C-621/17, CJUE a stabilit faptul că nu este necesară menționarea activităților prestate de către profesionist în schimbul perceperii comisioanelor.

Intimații nu au depus întâmpinare.

În acord cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost comunicat părților.

La termenul din 20 martie 2025, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică pentru judecarea acestora, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Verificând decizia atacată, prin raportare la motivele de recurs invocate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Analiza statuărilor instanței supreme realizate prin decizia de casare în primul ciclu procesual, decizia nr. 741 din 23 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, relevă că cercetarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare și administrare a fost incompletă, în condițiile în care nu s-a avut în vedere efectul obligatoriu al interpretării realizate de C.J.U.E. în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. F.. și alții), care a clarificat elementele concrete ce trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. S-a mai reținut că cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupunea ca banca să fie obligată să detalieze în contract natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează. Deopotrivă, s-a stabilit că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților-consumatori, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

De altfel, s-a statuat că obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de plata dobânzii, tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Decizia de casare a intervenit în primul ciclu procesual al litigiului, sancționând hotărârea primei instanțe de apel care, respingând apelul băncii pârâte împotriva sentinței primei instanțe, a confirmat și caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare și de administrare.

În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, instanța de apel, respingând apelul intimatelor-pârâte, a menținut soluția primei instanțe de constatare a caracterului abuziv și nul absolut al celor două clauze și de repunere a părților în situația anterioară.

În recurs, pârâtele reproșează instanței devolutive maniera de rejudecare a apelului lor sub aspectul modului de soluționare a cererilor vizând caracterul abuziv al prevederilor contractuale referitoare la cele două comisioane.

Criticile pârâtelor se circumscriu nerespectării de către instanța de apel, în rejudecare, a dezlegărilor obligatorii statuate de instanța supremă cu ocazia casării, în primul ciclu procesual, referitoare la modul de soluționare a cererilor vizând caracterul clar și inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare, administrare, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, prin raportare la art. 501 C. proc. civ.,.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", iar în conformitate cu prevederile art. 501 din același act normativ, dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul și presupune faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuție respectivele chestiuni și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parțiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat și respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Potrivit îndrumărilor din decizia de casare, instanța de apel, în condițiile art. 501 C. proc. civ., era ținută, în primul rând, să evalueze caracterul abuziv al clauzelor contestate prin raportare la elementele prevăzute în hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție în cauza C-621/17, respectiv să verifice dacă acestea relevau cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, și în ce măsură consumatorii au avut posibilitatea să înțeleagă sau să deducă natura serviciilor furnizate efectiv și să identifice o eventuală suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. Aceasta, în măsura în s-a reținut că cerința de transparență nu presupune ca banca să fie obligată să detalieze în contract natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale.

Contrar obligațiilor ce îi reveneau, instanța de apel s-a limitat la a enumera criteriile expuse în hotărârea din cauza C-621/17, fără a proceda la o judecată în concret a căii de atac și a apărărilor pârâtelor prin raportare la aceste elemente, așa cum s-a stabilit de către instanța de recurs. Analiza instanței de apel este una superficială, realizată cu ignorarea îndrumărilor date prin decizia de casare, raportarea instanței de prim control judiciar la alte hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene nefiind de natură să schimbe sau să înlăture obligația instanței de apel de rejudeca cauza în limitele trasate de instanța de recurs prin decizia de trimitere.

Se impune reamintit că, prin hotărârea din cauza C-621/17, Curtea de Justiție a statuat că "articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE (…) trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, (…), care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză", precum și că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală (…) referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Deopotrivă, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a neglijat să dea eficiență dezlegării obligatorii din primul ciclu procesual a chestiunii privind stipularea separată a comisionului de administrare de obligația de plată a dobânzii, acesta asigurând costurile administrative legate de gestionarea creditului pe întreaga durată contractuală.

Mai mult, nu a constituit obiect de preocupare pentru instanța de apel nici măsura în care reclamanții situației juridică a reclamanților a fost afectată, respectiv dacă s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea comisioanelor în discuție sau să pună în sarcina băncii toate costurile legate de acordarea unui credit.

În raport cu cele arătate anterior, reținând că instanța de apel a constatat caracterul abuziv al clauzei fără a avea în vedere îndrumările instanței de casare, Înalta Curte constată că vătămarea produsă recurentei nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii. Pe cale de consecință, se reține că analiza celorlalte motive de recurs nu se impun a mai fi examinate.

Se cuvine subliniat, în acest context, faptul că, în considerarea datei începerii procesului, 17 martie 2016, precum și a dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., procesul de față este guvernat de C. proc. civ. în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018; ca atare, sunt incidente prevederile art. 497 din același, în forma în vigoare la data demarării judecății în fața primei instanțe, dispoziții ce reglementează soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, indicând că, în caz de casare, aceasta trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel ori primei instanțe, potrivit distincțiilor cuprinse în text, fără posibilitatea pentru aceasta de reținere a cauzei spre rejudecare.

De aceea, pentru considerentele prezentate, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza instanței de apel pentru o nouă judecată a apelului pârâtelor, în conformitate cu considerentele prezentei decizii și cu respectarea art. 501 C. proc. civ., ținând cont și de indicațiile instanței supreme date în primul ciclu procesual prin decizia nr. 741 din 23 martie 2023, precum și de susținerile și apărările formulate deopotrivă de ambele părți litigante, inclusiv în recurs; vor fi avute în vedere și cererile accesorii ale părților, de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. PRIN C. SUCURSALA BUCUREȘTI și D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 231/2024 din 21 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. și A..

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 iunie 2025.