ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 305/2024

Să fie obligată pârâta la modificarea contractului de credit ipotecar în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive, respectiv art. 4. l, 4.2, 4.3, 4.4, 4.5 și 4.6, 4.7, 4.9, 4.10, 4.11 lit. b), d) și e), 5.1, 5.4, 5.5, 5.11 și 8.1 alin. (9);

Să fie obligată pârâta la restituirea către reclamanți a comisionului de administrare de 0,10% din soldul creditului, începând cu 25.06.2007 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, precum și eliminarea acestui comision din contractul de credit, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către bancă;

Să fie obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor încasate începând cu 25.06.2008, reprezentând diferența dintre dobânda stabilită în primul an de 3,85% și dobânda lunară percepută de bancă după primul an de creditare, și până la rămânerea definitivă a hotărârii, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către bancă;

Să fie obligată pârâta la stabilirea dobânzii fixe de 3,85% pe toată durata contractului de credit, iar în subsidiar, pârâta să fie obligată la stabilirea unei dobânzi variabile definite ca suma dintre valoarea indicelui LIBOR la 3 luni de la 01.01.2008 (de când contractul a avut prevăzută dobândă variabilă) și o marjă calculată ca și diferența dintre dobânda de 3,85% și valoarea indicelui LIBOR la 3 luni de la 01.01.2008, respectiv 2,20%.

Obligarea pârâtei la modificarea graficului de rambursare în ceea ce privește clauzele constatate ca fiind abuzive;

În principal: Să fie obligată pârâta să convertească în RON creditul acordat reclamanților, la cursul de schimb de la data acordării creditului, respectiv 25.06.2007, cu un curs majorat de 10%; În subsidiar: Obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcție de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv 25.06.2007 și până la sfârșitul perioadei de contractare;

Obligarea pârâtei la plata sumelor achitate în plus în temeiul contractului de credit, rezultate din diferența de curs valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil de la data semnării contractului, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către bancă;

Cu cheltuieli de judecată. Cu titlu prealabil, reclamanții au precizat că își mențin toate motivele de fapt și de drept arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și a precizării de acțiune formulate pentru termenul de judecată din 30.10.2015. Cu privire la precizările susținute oral, la termenul de judecată din 21.09.2016, referitoare la solicitarea de conversie a creditului în RON, la cursul de schimb de la data acordării acestuia, respectiv 25.06.2007, cu un curs majorat de 10%, reclamanții au arătat că au înțeles să includă acest capăt de cerere la petitul nr. 7 cu titlu principal, iar cu titlu subsidiar denominarea creditului la cursul de schimb de la data acordării creditului. Reclamanții au apreciat că nimic nu este mai adecvat pentru a restabili echilibrul care ar trebui să existe în raporturile contractuale dintre părți, decât convertirea în RON a contractului de credit cu ipotecă, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 25.06.2007, sau în subsidiar denominarea acestuia la același curs CHF/RON de la data acordării creditului, urmând ca plata acestuia să se facă în RON, sau în CHF în funcție de același curs, potrivit solicitărilor de la petitul 7. În drept, reclamanții au indicat dispozițiile Legii nr. 296/2004 (Codul Consumului), ale O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 289/2004, ale O.U.G. nr. 174/2008, ale O.U.G. nr. 50/2010, ale Legii nr. 288/2010, ale Legii nr. 193/2000, republicată, ale art. 948, art. 964, art. 983 din C. civ. (1864). Sub aspectul probatoriului, instanța a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisuri, iar pentru reclamanți și proba cu interogatoriul pârâtei, în privința căruia a făcut aplicarea art. 358 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1184/2018 din 27 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. x/25.06.2007: - clauza prevăzută de art. 4.1 alin. (2) referitoare la calculul dobânzii variabile "în funcție de indicele de referință stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale Băncii", clauza prevăzută de art. 4.2 alin. (2) conform căreia "nivelul dobânzii variabile este egal cu indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF plus o marjă de 0 puncte procentuale, diminuat cu 1 pp pe toată perioada de creditare", clauza prevăzută de art. 4.4 și art. 4.6; - clauza prevăzută de art. 4.11 lit. a) referitoare la comisionul de administrare, lit. b) referitoare la comisionul de rambursare anticipată și lit. e) referitoare la alte comisioane. Totodată, a obligat pârâta să precizeze clauza prevăzută de art. 4.1 alin. (2) din contract privitoare la mecanismul de formare a dobânzii variabile în sensul definirii elementelor componente ale formulei de calcul, după cum urmează: indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni + marja fixa de 1,05 pp, formula de calcul urmând a se aplica începând cu 25.06.2008. Modalitatea de modificare a dobânzii se va realiza exclusiv în funcție de indicele de referință LIBOR CHF 3M, cu mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părților, modificarea dobânzii urmând a se produce, atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, în funcție de variațiile indicelui de referință LIBOR CHF 3M. A dispus restituirea către reclamanți a sumei încasate cu titlu de dobândă variabilă, peste dobânda calculată conform formulei de calcul: LIBOR CHF la 3 luni + marja fixă de 1,05 pp, în echivalent RON la cursul B.N.R. din data plății, cu dobânda legală de la data încasării fiecărei sume și până la data plății. A obligat pârâta să restituie reclamanților suma încasată cu titlu de comision de administrare, în temeiul clauzei prevăzute de art. 4.11 lit. a) din contractul de credit ipotecar nr. x/25.06.2007, începând cu data încheierii contractului, 25.06.2007, și până la zi, în echivalentul RON la cursul B.N.R. din data plătii, precum și dobânda legală aferentă sumelor restituite, calculată de la data încasării și până la achitarea integrală. A respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.3, art. 4.5, art. 4.7, art. 4.9, art. 4.10, art. 5.4, art. 5.5 și art. 8.1 alin. (9) din contractul de credit ipotecar nr. x/25.06.2007, ca neîntemeiată. A respins cererile de convertire în RON a creditului acordat prin contractul de credit ipotecar nr. x/25.06.2007, ca neîntemeiate. A obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 1250 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel ambele părți litigante. Prin apelul formulat, pârâta D. S.A. a solicitat admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței civile nr. 1184/2018 din 27.06.2018, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. Cu titlu preliminar, a arătat că D. S.A. a preluat calitatea procesuală a C. S.A. prin efectul fuziunii prin absorbție dintre D. S.A. și C. S.A. Astfel, personalitatea juridică a C. S.A. a încetat, întreg patrimoniul acesteia fiind transmis, cu titlu universal, către D. S.A. A mai învederat că C. S.A. a cesionat creanța societății E. S.A. cu sediul în Grecia, Atena, cesionarul subgrogându-se în drepturile și obligațiile apelantei în ceea ce privește convenția de credit dedusă judecății, pentru care intimații au garantat în calitate de împrumutați. Așadar, a susținut că nu mai are calitatea de titular al creanței izvorâte din contractul de credit menționat, respectiva creanță fiind cesionată către E. S.A. A concluzionat că, în conformitate cu art. 36 C. proc. civ. coroborat cu art. 1568 C. civ., nu mai deține calitate procesuală activă în prezentul dosar. Prin apelul formulat, reclamantii A. și B. au solicitat admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 1184/2018 din 27.06.2018, pronunțată de către Tribunalul Specializat Cluj și, în consecință, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată și precizată. Prin încheierea de ședintă din 23 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către C.J.U.E. în cauza Șerban, înregistrată la Curte sub nr. x/2019. Prin încheierea de ședintă din 20 septembrie 2020, Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă, a dispus repunerea cauzei pe rol ca urmare a faptului că motivul care a generat suspendarea nu mai subzistă, însă, constatând că, prin motivele de apel se aduc critici referitoare și la modul de calcul al dobânzii variabile, precum și la dreptul băncii de a modifica această dobândă, a suspendat judecarea cauzei în baza aceluiași temei de drept, până la pronunțarea unei hotărâri de către C.J.U.E. în cauza înregistrată sub nr. x/19. La 1 aprilie 2021, apelanții-reclamanti au solicitat repunerea pe rol a cauzei, ca urmare a faptului că C.J.U.E. s-a pronunțat în cauza C-269/19. Prin încheierea de ședință din 18 mai 2021, Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă a dispus repunerea cauzei pe rol ca urmare a faptului că, față de împrejurarea că CJ.U.E. s-a pronunțat în cauza C-269/19, motivul care a generat suspendarea nu mai subzistă, însă, raportat la obiectul căii de atac, a pus în discuție suspendarea cauzei până la soluționarea de către C.J.U.E. a cauzei C-87/21 și a dispus suspendarea cauzei până la pronunțarea unei hotărâri în Cauza 87/21. La termenul de judecată din 12 aprilie 2022, instanța a pus în discuție faptul că, la 08.04.2022/11.04.2022 s-a înregistrat o cerere de introducere în cauză a succesorului cu titlu particular, formulată de E. S.A., sens în care a dispus acordarea unui nou termen pentru a se comunica apelantei-pârâte cererea de introducere în cauză, în calitate de succesor cu titlu particular, a societății E. S.A. La 6 mai 2022, apelanta D. S.A. a solicitat admiterea cererii E. S.A. de introducere în cauză și de recunoaștere a calității de intervenientă în dosar și admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive. La termenul de judecată din 7 iunie 2022, Curtea, în baza art. 39 C. proc. civ., a admis cererea și a dispus introducerea în cauză a cesionarului, iar cu privire la excepția lipsei calității procesuale invocată de D. S.A. a apreciat-o ca fiind o apărare de fond. Totodată, a acordat cuvântul părții prezente (apelanții-reclamanți) în susținerea apelului formulat și asupra apelului părții adverse și a reținut cauza în pronunțare. Prin decizia civilă nr. 339/2022 din 7 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă a respins apelurile declarate de apelanții D. S.A., A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1184 din 27.06.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți litigante. I. Prin memoriul de recurs, susținând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta D. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate în apel și reținerea cauzei spre rejudecare, iar, în urma rejudecării, admiterea propriului apel și, pe cale de consecință, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că o primă critică vizează lipsa calității sale procesuale pasive pe care instanța de apel a respins-o, deși a constatat intervenită cesiunea creanței către societatea E. S.A., pe care a și introdus-o în cauză. Detaliind, a susținut că, astfel cum a constatat și instanța, la data fuziunii prin absorbție a C. S.A. de către D. S.A., respectiv la 31.12.2018, contractul de credit nr. x/25.06.2007 nu făcea obiectul preluării în patrimoniul D. S.A., dată fiind cesiunea anterioară către E. S.A. A mai arătat că, raportat strict la capetele de cerere cu care instanța a fost învestită, D. S.A. poate răspunde patrimonial cel mult, cu privire la comisionul de administrare și dobânda încasată peste cuantumul inițial stabilit de instanță, de la acordare până la data cesiunii, întrucât, ulterior acestor date, nici măcar C. S.A. nu a avut beneficiul contractului, neîncasând niciun fel de comisioane și dobânzi derivate acestuia. Prin urmare, a punctat că aceasta, în calitate de continuator al C. S.A., nu poate fi obligată să restituie ceea ce nu a încasat prima, atât din dobânda încasată, cât și din contravaloarea comisionului de administrare. Totodată, a subliniat că, deși a preluat activul și pasivul C. S.A. ca efect al fuziunii prin absorbție, aceasta nu a preluat și contractul de credit menționat, care nu se mai regăsea în portofoliul C. S.A. de 10 ani, acesta fiind și motivul pentru care E. S.A., în calitate de creditoare a reclamanților, și-a păstrat această creanță în propriul portofoliu, în timp ce D. S.A. nu a preluat decât portofolii clare de creanțe deținute de fosta C. S.A. la data fuziunii, fără a prelua drepturi sau obligații derivate din calitatea de administrator al fostei C. S.A. pentru portofoliile de creanțe aparținând altor operatori economici, precum EFG NEW EUROPE FUNDING II B.V. sau E. S.A. Pe cale de consecință, recurenta-pârâtă a apreciat că se impune menținerea cesionarului în dosar și constatarea lipsei calității sale procesuale pasive. Cât privește constatarea caracterului abuziv al clauzei care stabilește mecanismul de calcul al dobânzii variabile, dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, recurenta-pârâtă a arătat că instanța, rețințând caracterul abuziv al acestor clauze, a dispus precizarea mecanismului de formare a dobânzii variabile prin raportare la indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni + marja fixă de 1,05 pp, începând cu 25.06.2008, deci după data când dobânda a fost preferențială - fixă de 3,85%. Învederând că motivarea instanței vizează lipsa de transparență a băncii în stabilirea acestei componente și lipsa unor criterii clare care să permită consumatorului să înțeleagă semnificația reală a caracterului variabil al dobânzii, recurenta a arătat că nu poate fi de acord cu concluziile și argumentele instanței de apel în condițiile în care clauza care permite Băncii să modifice prevederi contractuale în mod unilateral nu este automat considerată abuzivă, fiind considerate astfel numai acele clauze care conferă dreptul de modificare a contractului, fără a-l condiționa de existența unui motiv întemeiat sau care nu specifică motivul modificării în clauza însăși. În concret, a arătat că, în cauză, schimbarea dobânzii se face în funcție de parametri obiectivi, existând, astfel, un motiv întemeiat pentru care operează astfel de modificări, respectiv, în situația în care, pentru a obține sumele de bani necesare pentru acordarea creditelor contractate, banca se împrumută, la rândul său, pe piața interbancară, iar cursul pe această piață este supus fluctuațiilor, fiind normal ca și dobânda la care banca împrumută banii, la rândul său, să fluctueze. Astfel, a considerat că nu i se poate pretinde precizarea criteriului clar și transparent ce ar putea sta la baza modificării dobânzii, câtă vreme pct. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligația de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului. Or, banca a precizat că dobânda va fi dobânda achitată de ceilalți clienți la momentul împlinirii termenului de 12 luni cu dobânda fixă. În combaterea susținerilor și a formulei de calcul implementată de instanța de fond și validată de instanța de apel, recurenta a invocat o decizie de speță a Î.C.C.J. – secția a II-a Civilă (nr. 1222/19.05.2021), prin care instanța supremă a statuat că, făcând parte din prețul unui contract de credit, dobânda se constituie în prețul acestuia, neputând fi determinat acest preț în mod arbitrar de instanța de judecată sau de un terț. Totodată, a învederat că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în cuprinsul clauzelor contractuale este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (l) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000. Astfel, a apreciat că notificarea băncii, reglementată de prevederile din contractul de credit, prin intermediul afișării la bancă sau prin extrasul de cont, coroborată cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condițiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului. A mai susținut că, prin intermediul dispozițiilor art. 1 lit. a) teza I din Anexa Legii nr. 193/2000, legiuitorul a înțeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului, doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, așadar, atunci când în mod excepțional și doar pentru motive întemeiate, recunoscute scriptic în convenția părților, principiul pacta sunt servanda nu mai operează, admițându-se, astfel, că, deși consumatorul nu a consimțit, se va supune, totuși, voinței băncii, această împrejurare fiind justificată de intervenirea unor motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului. Prin urmare, a considerat că este greșită interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, întrucât ignoră existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000. De asemenea, a susținut că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit. Fiind vorba despre o dobândă variabilă, recurenta a arătat că înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii este de esența acesteia, acest aspect fiind cunoscut și agreat de către ambele părți la momentul încheierii contractului. În ceea ce privește structura dobânzii variabile, recurenta a susținut că aceasta poate să varieze în funcție de indicele de referință al băncii, care la rândul lui este influențat de mai mulți factori; de asemenea, a arătat că aceste modificări au respectat întrutotul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influențează costurile resurselor C., toate acestea în condițiile în care nu exista nicio dispoziție legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii. Mai mult decât atât, în raport de dispozițiile art. 9 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, recurenta a susținut că respectivele clauze, referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale, nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispozițiile legale anterior menționate, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, astfel încât, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficiență juridică. De asemenea, susținând că dobânda contractuală este o parte semnificativă din prețul contractului, recurenta a învederat că devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului. Fată de împrejurarea că, la data încheierii contractului de credit, împrumutaților le-a fost înmânat și un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, a precizat că intimații au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu, fiind, astfel, îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Totodată, a învederat faptul că nelegalitatea hotărârii de obligare la defalcarea dobânzii pe indici LIBOR CHF la 3 luni+marja fixă, după trecerea perioadei de dobândă fixă este cu atât mai evidentă cu cât legislația în vigoare la momentul semnării contractului de credit și până la implementarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, nu prevedea obligativitatea defalcării dobânzii variabile, cu raportare la anumiți indici în afară de costul resursei. În acest sens, a precizat că obligativitatea acestei defalcări a intervenit odată cu implementarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, respectiv de la 17.09.2010, când banca a stabilit formula de calcul a dobânzii în funcție de indicii de referință la care se adaugă o marjă fixă. Prin urmare, a arătat că nu i se poate pretinde, astfel cum eronat a susținut instanța, că nu se pot deduce care sunt "factorii obiectivi atașați politicii băncii care să influențeze evoluția dobânzii câtă vreme pct. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligația de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractuali. Or, banca a precizat că modificarea dobânzii este dată de costul resursei. Pentru aceste motive, a apreciat ca netemeinică modificarea modului de calcul al dobânzii și a valorii ei de către instanță și de obligare la restituirea sumelor care reprezintă dobânda variabilă achitată peste dobânda calculată conform formulei impuse de instanță, întrucât, în accepțiunea recurentei, instanța nu este chemată să intervină în contract și să stabilească alt procent de dobândă, altă marjă sau alt indice de referință, decât cea stabilită de părți și negociată expres prin încheierea contractului. De altfel, a mai susținut că imposibilitatea precizării exprese a indicilor în funcție de care se poate modifica dobânda a fost tranșată de practica judiciară, sens în care a evocat un considerent apreciat ca fiind relevant din cuprinsul decizie nr. 812/2012, pronunțate de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți. În continuare, a mai susținut că nelegalitatea hotărârii instanței de apel sub acest aspect rezultă și din faptul că, atât dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, cât și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/12/CEE exclud de la orice analiză clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestației principale a convenției. Astfel, a învederat că, în condițiile în care judecătorului nu îi este permis a aprecia caracterul abuziv al prețului unui contract, prin analiza proporționalității dintre cele două contraprestații strict sub aspectul cuantumului, în egală măsură, nu îi este permis a înlocui un preț cu altul acolo unde legea nu îi permite. Or, legislația românească nu permite intervenția judecătorului în contract prin stabilirea, aprecierea unui cost precum dobânda contractuală care este de esența încheierii contractului de împrumut. În susținere, a făcut trimitere la decizia nr. 3234/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru identitate de rațiune, recurenta a apreciat că instanța nu poate interveni asupra clauzei, în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanți sau în altă formă propusă de ea și de a statua ca dobânda pe întreaga durată contractuală să se raporteze la indice (LIBOR 3M) + o marjă fixă, 1,05pp, câtă vreme în contract se prevedea marja pe toată perioada existenței contractului și în condițiile în care, prin actul adițional, s-a stabilit formula de calcul a dobânzii. În consens cu practica Înaltei Curți, care se bazează în motivarea interdicției instituite instanțelor de a dispune modificări de formule de calcul a dobânzilor contractuale pe dispozițiile art. 7 din Legea nr. 193/2000, recurenta a subliniat că Legea nr. 193/2000 îi acordă în acest caz doar consumatorului prejudiciat posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, după cum părțile sunt libere să ajungă la un compromis privind cuantumul dobânzii contractuale, purtând negocieri și că, în niciun caz, nu îi este permis judecătorului să stabilească cuantumul dobânzii contractuale, în condițiile în care părțile au statuat că dobânda este variabilă, mai ales că textul de lege consacră o cu totul altă soluție pentru situația în care instanța ajunge la concluzia că mecanismul de modificare unilaterală a dobânzii este discreționar, abuziv. De altfel, în opinia recurentei, anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către instanță, așa cum rezultă în mod expres din textul de lege, ci părțile, în măsura în care se constată caracterul abuziv al clauzei, sunt în situația de a purta negocieri pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale, sens în care a invocat Hotărârea C.J.U.E. din 14 iunie 2012, Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino. Așadar, recurenta a susținut că instanța și-a depășit atribuțiile recunocute de legiuitor, eliminând prin voința proprie și exclusivă și fără a pune în discuția părților, posibilitatea de negociere a clauzelor contractuale cu iz abuziv din contract, modificând elementul central al contractului, dobânda, și oferind o formulă de calcul proprie. Referindu-se la formula de calcul, recurenta a susținut că aceasta este nelegală, deoarece instanta nu a ținut cont de faptul că dobânda fixă de 3,85% a fost o dobândă preferențială și negociată de părți, și nu reprezenta dobânda aplicabilă tuturor clienților pentru a se raporta la ea ca indice din care să scadă valoarea LIBOR 3 luni pentru a determina marja băncii (care s-a negociat a fi 0pp). Totodată, recurenta a apreciat ca fiind incorectă și motivarea oferită de instanță, respectiv că "rezultatul obținut fiind marja pe care banca a înțeles să o prevadă la acel moment, căci prevăzând în contract o marjă 0 pp, este evident că nu a urmărit să stabilească una de 1,05 pp". Printr-un alt set de critici, recurenta a susținut ca fiind nelegală stabilirea caracterului abuziv al clauzei cuprinzând comisionul de administrare, de rambursare anticipată și alte comisioane. În raport de argumentele instanțelor de fond, vizând lipsa de contraprestație a băncii în schimbul comisionului de administrare și omisiunea băncii de a definit prin contract semnificația acestui comision, recurenta-pârâtă a apreciat ca fiind nelegală hotărârea instanței în condițiile în care limbajul prin care este definit acest comision este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii lui din chiar denumirea acestuia, iar modul de stabilire a comisioanelor contractuale este clar, neechivoc, fiind indicat în contract valoarea acestuia, formula de calcul, modalitatea de plată. Totodată, a susținut că datele menționate în contract asigură un nivel suficient de informare, împrumutații având posibilitatea să cunoască întinderea obligației de plată ce le incumbă potrivit clauzelor analizate și să evalueze consecințele economice ale stipulării acestui comision pentru calcularea ratelor lunare de plată și a costului total al împrumutului, neputând invoca existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților pentru motivul că sunt nemulțumiți de cuantumul sumelor pe care le datorează cu acest titlu. De asemenea, recurenta a apreciat că modul de interpretare, de către instanța de apel, a hotărârii pronunțate la 3 octombrie 2019 în cauza Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zit, C-621/17, este în afara intenției curții emitente. Totodată, a susținut că respectiva clauză, prin care a fost instituit acest comision, nu are caracter abuziv, întrucât comisionul de administrare a creditului este recunoscut în cuprinsul dispozițiilor art. 9 3 lit. d) teza I din Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. De asemenea, a învederat că acest comision a fost ulterior prevăzut expres și de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în cuprinsul art. 36 alin. (3). Sub acest aspect, a conchis în sensul că nici nu era necesară definirea acestuia în cuprinsul contractului de credit, așa cum pretinde instanța, întrucât respectivul tip de comision este reglementat în cuprinsul dispozițiilor legale anterior menționate, subliniind că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauza contractuală este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis, găsindu-și suport normativ în dispozițiile legale anterior menționate. A evidențiat faptul că intenția părților de a stipula comisionul de administrare cu titlu de preț al contractului este fără echivoc, fiind de notoritate că un credit nu se compune numai din dobândă, ci și din comisioane și alte costuri, conform art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 48/2008. Învederând că art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 definește costul total al creditului, recurenta a susținut că din aceste dispoziții rezultă că sumele percepute cu titlu de comision de administrare sunt incluse în noțiunea de preț al contractului prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE iar, față de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, precum și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a apreciat că acest cost nu poate fi analizat de instanță din perspectiva caracterului abuziv, în măsura în care clauzele care îl prevăd sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. Totodată, a susținut că nici cauza Kasler, C-26/13, nu conduce la o interpretare în sensul concluziei reținute de instanță. Prin urmare, în accepțiunea recurentei, ambele comisioane contestate stabilesc prestații esențiale ale contractului alături de dobânda contractuală, pentru că, în absenta achitării lor, creditoarea nu ar fi încheiat contractul de credit și împrumutații nu ar fi primit suma de bani cu titlu de credit. Recurenta a susținut, așadar, că, atâta vreme cât comisionul de administrare este prevăzut în cotă procentuală fixă și determinată încă de la momentul încheierii contractului, întinderea obligației de plată a împrumutatului este clară, astfel încât nu se putea reține caracterul ocult și neinteligibil al acestei clauze, așa cum în mod eronat a susținut instanta iar împrumutații au cunoscut întinderea obligației de plată ce le incumbă potrivit acestei clauze și au putut evalua consecințele economice ale stipulării acestui comision pentru calcularea costului total al împrumutului. Cât privește comisionul de rambursare anticipată, reglementat de art. 4.11 lit. b), recurenta a arătat că acesta nu este cuprins într-o clauză contractuală abuzivă și nu se impune restituirea lui, întrucât nu s-a încasat o asemenea sumă de către C. S.A. Cu privire la solicitarea de restituire a prestațiilor efectuate de reclamanti, respectiv, aplicarea dobânzii legale pentru sumele care au fost achitate în baza clauzelor presupus abuzive, recurenta a solicitat respingerea acesteia. În susținere, după evocarea dispozițiilor art. 1088 din C. civ. (1864), art. 43 din Codul comercial, art. 1489 și art. 1535 din C. civ. (2009), a arătat că principalele efecte juridice ale întârzierii obligațiilor bănești sunt prevăzute de art. 1535 din C. civ. (2009) și de art. 2 din O.G. nr. 13/2011. Apreciind că dreptul creditorului de a percepe dobândă moratorie este instituit de la scadență la momentul plății, iar în conformitate cu dispozițiile C. civ. (2009), nu mai este necesară punerea în întârziere pentru curgerea dobânzilor, deoarece paguba s-a produs la momentul ajungerii obligației la scadență, recurenta a solicitat a se avea în vedere și faptul că orice act juridic este prezumat a fi valid și apt de a produce efecte juridice atâta vreme cât nu a fost anulat, respectiv nu s-a constatat nulitatea sa ori a unor clauze ale acestuia. Prin urmare, în accepțiunea recurentei, momentul în care obligația devine scadentă, fată de care se aplică dispozițiile art. 1525 din C. civ. (2009), este acela al rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost obligată la plata acestor sume. Cum, anterior acestei date, creanța nu era nici certă, nici exigibilă, recurenta a susținut că nu putea să procedeze la plata benevolă a unei creanțe care nu are un astfel de caracter. În concluzie, recurenta a solicitat respingerea cererii de obligare a sa la plata dobânzii legale, cu rugămintea de a dispune ca aceasta să fie calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost obligată la restituirea sumelor și până la data plății sau de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată până la data plătii. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 9 3 lit. d) teza I din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, ale art. 3 alin. (2) și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ale art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2000, precum și pe cele ale art. 483 C. proc. civ., în preambulul cererii de recurs fiind indicate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. II. Împotriva aceleiași decizii, reclamanții A. și B., prin avocat, au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei civile nr. 339/2022 din 7 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă, admiterea apelului propriu, astfel cum acesta a fost formulat, respectiv schimbarea în parte a sentinței civile nr. 1184 din 27.06.2018 a Tribunalului Specializat Cluj, cu consecința admiterii acțiunii formulate în totalitate; cu cheltuielile de judecată depuse în apel. În motivare, cu privire la solicitarea de conversie a creditului, față de care instanța de apel a reținut incidența art. 1578 C. civ. (1864), recurenții au susținut că, odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voință a părților, acesta presupune un risc inerent, iar depășirea acestuia angajează posibilitatea părților de a invoca impreviziunea în contract. Altfel spus, au susținut că, în considerarea autonomiei de voință a părților la încheierea contractului de împrumut, principiul nominalismului monetar are un caracter relativ, în sensul că poate înceta sau poate fi limitat, fie în mod voluntar, fie forțat. În aprecierea reclamanților, principiul nominalismului nu dobândește valoare absolută nici chiar în lipsa unei convenții a părților în sensul agreării unor asemenea clauze iar în situația intervenirii unui eveniment de natură să determine un dezechilibru grav între părțile contractante, revine instanțelor judecătorești competența de a reconfigura fizionomia contractului de împrumut. Prin urmare, verificând întrunirea condițiilor pentru aplicarea teoriei impreviziunii în materie contractuală, recurenții au afirmat că judecătorul are posibilitatea de a înlătura rigiditatea regulii instituite de art. 1578 alin. (2) C. civ. (1864), moderând efectele negative ale aprecierii monedei în care a fost contractat creditul în raport cu moneda națională și diminuând efortul financiar al debitorului, astfel încât acesta să reușească să își execute obligația de restituire, asumată la încheierea contractului și fără ca, în același timp, creditorul să fie prejudiciat. În raport de considerentele deciziei nr. 62/7.02.2017 a Curții Constituționale, paragrafele 35-37, reținute de instanța de apel, recurenții au menționat că, potrivit paragrafului 44 din cadrul aceleiași decizii, instanța de contencios constituțional a apreciat că "incidența principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elvețieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestuia". Totodată, au evocat și paragraful 49 din aceeași decizie. Nu în ultimul rând, recurenții au făcut trimitere și la decizia nr. 644/17.10.2019 pronunțată de Curtea Constituțională, care reține propria sa jurisprudența, cu mențiunea că, în teza finală a paragrafului 21, instanța de contencios surprinde următoarele: "În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menționate, devine însă incidență norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864 sau art. 2164 alin. (2) din noul C. civ., aplicarea sa fiind însă temperată în căzul intervenirii impreviziunii.". În ceea ce privește mecanismul de verificare pe fond a unui eventual caracter abuziv al clauzelor, recurenții au arătat că, pornind de la premisa greșită a paragrafului 38 din decizia nr. 62/7.02.2017 a Curții Constituționale, precum și de la modalitatea de identificare a ariei de excludere vizată de art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, instanța de judecată a considerat că este lipsit de echivoc faptul că prevederea de la art. 5.1 și 5.11 din contractul de credit în litigiu transpune o normă supletivă din dreptul național, fiind astfel exceptată din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000, care transpune Directiva 93/13. În esență, au arătat că, pornind de la considerentele C.J.U.E. din cauza C-186/16, Curtea a constatat că este incidență excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, apreciind în mod greșit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită. În acest sens, au învederat că legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului și la calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată în raport de produsele și serviciile primite în schimb de consumator, iar excepțiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situații similare. Astfel, recurenții au susținut că, în cazul în care contractul înglobează clauze care sunt prevăzute în temeiul unor legi ne-constituționale sau ne-conforme cu Dreptul Uniunii Europene sau cu C.E.D.O., atunci clauzele respective vor putea fi considerate nule dacă legea va fi fost declarată neconstituțională sau, în cazul concret supus judecății, va fi fost înlăturată de la aplicare, prin mecanismul reglementat de art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție. Aceeași soluție se aplică și în cazul clauzelor inserate în contract în baza unor acte juridice de forță normativă inferioară legii, dacă acestea vor fi fost anulate în acțiuni în contencios administrativ sau făcute inaplicabile printr-o excepție de nelegalitate. Au mai învederat că, în conformitate cu deciziile constante ale C.J.U.E., legislația protecției consumatorilor este guvernată de principiul efectivității, motiv pentru care s-a decis că "modul în care este reglementat dreptul procedural național nu trebuie sa aibă drept consecință să împiedice exercitarea drepturilor acordate consumatorilor prin Directiva 93/13". Așadar, în opinia recurenților, excepțiile de la analiza caracterului abuziv nu trebuie interpretate și aplicate în așa fel încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancționator al clauzelor abuzive, orientat către prevenția prin disuasiune a abuzului de putere economică a comercianților, iar analiza în condițiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziției produsului sau a perfectării contractului. Precizând că regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și are în vedere noțiunea largă de "lege", adică, de act normativ emis de Parlament, Guvern, de alte autorități centrale sau chiar de autorități administrativ-teritoriale cu putere de reglementare, reclamanții au mai arătat că înțelesul excepției de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este foarte restrictiv sens în care au susținut că, pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie să fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziția din actul normativ. Prin urmare, au considerat că este necesară condiția minimală ca respectiva clauză să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare. Recurenții au apreciat că instanta de apel a considerat în mod greșit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportate de consumator, soluție impusă de "principiul nominalismului monetar", o regulă din C. civ. care ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi. În acest sens, au arătat că riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract (ceea ce, în condițiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al riscului de la creditor la debitor sau chiar nulitatea întregului contract) și nu ține de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanței într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit față de riscul valutar, iar nominalismul monetar nu este o clauză prevăzută în contract, ci o normă supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenției părților, suplinind voința acestora. De asemenea, au menționat că, pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu. Totodată, au învederat că argumentul pentru care instanțele de fond au respins cererea introductivă și apelul, bazat pe principiul nominalismului monetar, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv. Au susținut recurenții-reclamanți că instanța de apel, deși a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ignorând faptul că, așa cum a arătat C.J.U.E. în cauza C-186/16 la paragraful 31 din decizie, excepția este de strictă interpretare. Recurenții au subliniat că nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului. Or, prin acț