ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 233/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 233/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 6 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. și B. – Sucursala Cluj-Napoca:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1., tezele IV, V, VI, art. 5.4. primul paragraf din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008, modificat prin actul adițional nr. x septembrie 2009, referitoare la modificarea dobânzii, cu consecința eliminării clauzei repudiate din cuprinsul contractului de credit;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la articolul unic din actul adițional nr. x septembrie 2009 la contractul de credit nr. x/13 februarie 2008, referitoare la modificarea art. 1.2 din contractul de credit, privind majorarea cuantumului marjei, cu consecințele: modificării cuantumului marjei de la cel existent în prezent (5,8 puncte procentuale pe an) la cel convenit inițial de părți (4,3 puncte procentuale pe an), desființării actului adițional nr. x septembrie 2009 și obligării pârâtei B. la restituirea, în RON, la cursul B.N.R. din data plății, a sumelor încasate în mod nelegal în temeiul acestei clauze, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume și până la data plății efective și al obligării pârâtei B. S.A. la emiterea unui nou grafic de rambursare;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. b) din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008, referitoare la cuantumul și modalitatea de ajustare a comisionului de rambursare anticipată, cu consecințele: modificării cuantumului comisionului de rambursare anticipată, de la cel stipulat abuziv în prezent (2%), la cel prevăzut de art. 67 alin. (2) din O.G. nr. 50/2010 (1%); eliminării sintagmei "poate fi modificat din timp în timp" ce prevede posibilitatea pârâtei de a modifica unilateral cuantumul comisionului de rambursare anticipată;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.2 din contractul de credit, referitoare la asigurarea bunurilor aduse în garanție, cu consecința eliminării posibilității băncii de a impune reclamantei încheierea contractului de asigurare a bunurilor aduse în garanție cu o societate agreată de bancă;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.3 din contractul de credit, cu consecința înghețării cursului CHF la data acordării creditului (2,2597 RON la cursul B.N.R.);

- obligarea pârâtei B. la plata sumei de 7.500 CHF, la cursul B.N.R. din data plății, cu titlu de daune morale;

- obligarea pârâtei B. la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 6 octombrie 2015, reclamanta a depus o precizare de acțiune, prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei din art. 3 din actul adițional nr. x ianuarie 2011 la contractul de credit privind comisionul de restructurare, cu consecința obligării pârâtei B. la restituirea în RON la cursul B.N.R. din data plății, a sumei în cuantum de 1.819,43 CHF, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume și până la data plății efective, respectiv constatarea caracterului abuziv la clauzei din art. 2 din actul adițional nr. x octombrie 2011 la contractul de credit referitor la comisionul de restructurare, cu consecința obligării pârâtei B. la restituirea în RON la cursul B.N.R. din data plății, a sumei în cuantum de 250 euro, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume și până la data plății efective și obligarea pârâtei la eliminarea comisionului de restructurare din cuprinsul contractului de credit.

Ulterior, la data de 23 noiembrie 2015, reclamanta a indicat cuantumul sumelor pretins încasate abuziv de pârâtă în temeiul clauzei cuprinse în art. 6.3 din contractul de credit.

Prin sentința civilă nr. 11888 din 15 decembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Cluj-Napoca - Civil a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 9314 din 23 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepțiile necompetențe materiale și teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentința civilă nr. 480 din 16 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Cluj – secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, la 12 octombrie 2016.

Prin sentința civilă nr. 1788 din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. și B. – Sucursala Cluj-Napoca, și:

S-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută parțială a clauzelor cuprinse în art. 5.1, tezele III, IV, V din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 "… Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată în art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0.25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale…", respectiv art. 1.2 din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 "…Tip dobândă: variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii; Indice de referință: LIBOR la 3 luni; Marja: 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă…" în măsura în care marja băncii poate varia, inclusiv conform deciziei băncii, respectiv în măsura în care banca are doar dreptul, nu și obligația de a modifica dobânda atunci când variația indicelui de referință depășește 0,25 puncte procentuale.

În urma eliminării clauzelor parțial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 1.2 din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 are următorul conținut "…Tip dobândă: variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii; Indice de referință: LIBOR la 3 luni; Marja: 4,3 puncte procentuale pe an …", respectiv art. 5.1, tezele III, IV, V din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 au următorul conținut: "… Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja băncii, menționată în Art. 1.2. Dobânda se modifică în funcție de variația indicelui de referință, în cazul în care indicele de referință variază cu minim 0.25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestuia/cea mai recentă modificare…".

Pârâta B. a fost obligată să restituie reclamantei, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, toate sumele de bani percepute ca dobândă în perioada 13 februarie 2008 – 21 septembrie 2009 care excedează dobânzii rezultate din aplicarea formulei arătate la 2.1.: 4,3 pp + LIBOR CHF 3M cu luarea în considerare a pragului minim de variație a LIBOR CHF 3M de 0,25 pp.

Pârâta B. a fost obligată să plătească reclamantei, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, și dobânzi pentru sumele de bani restituite conform pct. 2.2: dobânda legală pentru perioada guvernată de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada guvernată de O.G. nr. 13/2011. Dobânda legală/legală penalizatoare arătată în prezentul aliniat se calculează prin raportare la valoarea în RON la data plății de către reclamant a ratelor de credit conținând sumele percepute ca dobândă excedentară formulei arătate la 2.1. Dobânda legală/legală penalizatoare arătată în prezentul aliniat se calculează de la data plății de către reclamant a ratelor de credit conținând sumele percepute ca dobândă excedentară formulei arătate la 2.1. și până la data îndeplinirii integrale de către pârâte a obligațiilor instituite în sarcina lor prin dispozițiile de la pct. 2.2. și 2.3.

S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și, pe cale de consecință, a nulității absolute a clauzei cuprinse în articolul unic al actului adițional nr. x septembrie 2009 la contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 prin care marja băncii pârâte a fost stabilită la valoarea fixă de 5.8 puncte procentuale pe an.

Pârâta B. a fost obligată să restituie reclamantei, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, toate sumele de bani percepute ca dobândă în perioada 22 septembrie 2009 – data rămânerii definitive a prezentei hotărâri care excedează dobânzii rezultate din aplicarea formulei: 5,8 pp + LIBOR CHF 3M cu luarea în considerare a pragului minim de variație a LIBOR CHF 3M de 0,25 pp.

Pârâta B. a fost obligată să plătească reclamantei, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, și dobânzi pentru sumele de bani restituite conform pct. 2.5: dobânda legală pentru perioada guvernată de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada guvernată de O.G. nr. 13/2011. Dobânda legală/legală penalizatoare arătată în prezentul aliniat se calculează prin raportare la valoarea în RON la data plății de către reclamantă a ratelor de credit conținând sumele percepute ca dobândă excedentară formulei arătate la 2.5. Dobânda legală/legală penalizatoare arătată în prezentul aliniat se calculează de la data plății de către reclamantă a ratelor de credit conținând sumele percepute ca dobândă excedentară formulei arătate la 2.5. și până la data îndeplinirii integrale de către pârâte a obligațiilor instituite în sarcina lor prin dispozițiile de la pct. 2.5. și 2.6.

S-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută totală a clauzei cuprinse în art. 1.3. lit. b) din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 "… b) comision de rambursare anticipată stabilit ca procent: - pentru primii 5 ani (inclusiv): 2% plus dobânda aferentă primelor 6 luni considerate promoționale, - după 5 ani: 2% (minim 100 EUR sau echivalent USD/ROM/CHF). Procentul de 2% al comisionului de rambursare anticipată se aplică la suma rambursată în avans. Acest comision se plătește la data rambursării anticipate și poate fi modificat din timp în timp de către bancă."

Clauza abuzivă, nulă absolut, arătată mai sus, s-a eliminat în întregime din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008.

S-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în art. 4.2. teza I din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008: "Împrumutatul/Garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a prezentului contract să încheie și să reînnoiască, cu una dintre societățile agreate în prealabil de către bancă, un contract de asigurare a bunului ipotecat în care suma asigurată va fi egală cu valoarea din raportul de evaluare.", în măsura în care impune reclamantei încheierea/reînnoirea unui contract de asigurare exclusiv cu una dintre societățile agreate în prealabil de către bancă.

În urma eliminării clauzei parțial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 4.2. teza I din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 are următorul conținut: "Împrumutatul/Garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a prezentului contract să încheie și să reînnoiască un contract de asigurare a bunului ipotecat în care suma asigurată va fi egală cu valoarea din raportul de evaluare."

S-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în art. 6.3. din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008: "Împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Împrumutatul/coplătitorul și garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/coplătitorului, garantului deschis la bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/coplătitor, garant, la scadențele prevăzute în prezentul contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligațiile de plată, banca poate utiliza disponibilitățile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligațiilor de plată, aplicând cursul său de schimb și poate debita contul respectiv, cu costul aferent cumpărării și alte taxe, după caz", în măsura în care o obligă pe reclamantă să suporte variațiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb al B.N.R. aplicabil CHF/RON la data încheierii contractului de credit nr. x/13 februarie 2008: 1 CHF = 2,2597 RON.

În urma eliminării clauzei parțial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 6.3. din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 are următorul conținut: "Împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenței să constituie, în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare, suma calculată după următoarea formulă: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare X 2,2597/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenței. Împrumutatul/coplătitorul și garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/coplătitorului, garantului deschis la bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/coplătitor, garant, la scadențele prevăzute în prezentul contract, utilizând, pentru debitările/încasările în CHF, aceeași formulă de calcul. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligațiile de plată, banca poate utiliza disponibilitățile respective pentru a cumpăra o cantitate de CHF egală cu cea rezultată în urma aplicării formulei din cuprinsul prezentului art. 6.3., împrumutatul suportând costul aferent cumpărării și alte taxe, după caz".

Pârâta B. a fost obligată să restituie reclamantei, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, toate sumele de bani percepute în plus față de sumele plătite de reclamantă și/sau debitate/încasate din conturile reclamantei conform formulei de calcul: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare X 2,2597/rata de schimb RON/CHF stabilită de B.N.R., pe parcursul perioadei cuprinse între data încheierii contractului de credit nr. x, 13 februarie 2008 și data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Pârâta B. a fost obligată să plătească reclamantului, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, și dobânzi pentru sumele de bani restituite conform pct. 5.2.: dobânda legală pentru perioada guvernată de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada guvernată de O.G. nr. 13/2011. Dobânda legală/legală penalizatoare arătată în prezentul aliniat se calculează prin raportare la valoarea în RON la data plății de către reclamant a ratelor de credit conținând sumele percepute ca rată de credit excedentară formulei arătate la 5.1. Dobânda legală/legală penalizatoare arătată în prezentul aliniat se calculează de la data plății de către reclamant a ratelor de credit conținând sumele percepute ca rată de credit excedentară formulei arătate la 5.1. și până la data îndeplinirii integrale de către pârâte a obligațiilor instituite în sarcina lor prin dispozițiile de la pct. 5.2. și 5.3.

Pârâta B., prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, a fost obligată să emită la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri și să comunice reclamantei un nou grafic de rambursare, modificat corespunzător dispozițiilor prezentei hotărâri.

S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei B. la plata către reclamantă a sumei de 7.500 CHF, cu titlu de daune morale.

Pârâta B. a fost obligată să plătească reclamantei, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 209 din 31 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1788/13.11.2017, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei cuprinse în articolul unic al actului adițional nr. x septembrie 2009 la contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 prin care marja băncii pârâte a fost stabilită la valoarea fixă de 5,8 puncte procentuale pe an.

Stabilind consecințele ce decurg din constatarea caracterului abuziv al acestor stipulații, a fost obligată pârâta B. să restituie reclamantei, prin intermediul pârâtei B. - Sucursala Cluj-Napoca, toate sumele de bani percepute cu titlu de dobândă ulterior datei de 22 septembrie 2009 și care excedează dobânzii rezultate din aplicarea formulei: 4,3 pp + LIBOR CHF 3M, cu luarea în considerare a pragului minim de variație a LIBOR CHF 3M de 0,25 pp, formulă aplicabilă pe întreaga durată contractuală, sume adiționate cu dobânda legală penalizatoare care se calculează prin raportare la valoarea în RON la data plății de către reclamantă a ratelor de credit conținând sumele percepute ca dobândă excedentară formulei arătate și până la data îndeplinirii integrale de către pârâte a obligațiilor instituite în sarcina lor.

A fost respinsă cererea privind constatarea caracterului abuziv a clauzei cuprinse în art. 6.3. din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008.

A fost menținut restul dispozițiilor sentinței care nu intră în contradicție cu dispozițiile prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât și pârâta au formulat cereri de recurs.

În susținerea recursului declarat, recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.578 și art. 1.579 din vechiul C. civ.

Potrivit recurentei-reclamante, problema care se ridică, în raport de art. 6.3 din contractul de credit, clauză care nu a făcut obiectul negocierii, este dacă reflectă o normă supletivă, respectiv art. 1578-1579 din vechiul C. civ.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 1578 C. civ., în cuprinsul art. 6.3 din contractul de credit nefăcându-se trimitere la art. 1579 C. civ. sau la principiul nominalismului monetar.

Recurenta-reclamantă arată că art. 6.3 din contract este o clauză impusă de bancă, redactată în termenii și condițiile acesteia, ce face parte din obiectul principal al contractului de credit.

Dimpotrivă, art. 6.3 din contractul de credit reprezintă o clauză contractuală impusă de către bancă, redactată în termenii și condițiile acesteia, ce face parte din obiectul principal al contractului de credit.

În consecință, recurenta-reclamantă consideră că nu se poate susține întemeiat că art. 6.3 reflectă principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ., neputând fi exclus de la aprecierea caracterului său abuziv, conform deciziilor C.J.U.E. C-186/16, C-81/19, C-87/21.

Recurenta-reclamantă apreciază că principiul nominalismului monetar nu este aplicabil în cauză, art. 6.3 din contractul de credit putând fi analizat sub aspectul caracterului abuziv.

Mai susține recurenta-reclamantă că instanța de apel nu a argumentat de ce activitatea de creditare nu se circumscrie reglementărilor B.N.R. privind comerțul cu bunuri și servicii și nu a indicat normele derogatorii de la această normă generală, cu atât mai mult cu cât ulterior, Curtea a arătat că banii sunt echivalentul general al valorii mărfurilor (fiind ei înșiși o marfă).

Mai arată recurenta-reclamantă că instanța de apel a concluzionat că nominalismul monetar nu este dependent de caracterul național sau nu al unei monede, ci exprimă regimul juridic al obligațiilor rezultate dintr-un împrumut exprimat într-o sumă de bani, respectiv constanța juridică a unei monede în timp, independent de instabilitatea faptică a valorii sale reale, în aceste condiții, neexistând nicio rațiune pentru a exclude incidența principiului menționat în privința monedei străine.

Recurenta-reclamantă apreciază că aceste concluzii nu pot fi primite, fiind rezultatul interpretării eronate a prevederilor art. 1578 din C. civ., care face trimitere expresă la "monedă", neputând fi extrapolată pentru plata tuturor valutelor.

Mai mult, potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel a interpretat eronat și prevederile art. 1579 C. civ., considerând că moneda CHF nu intră în categoria exceptată de la aplicarea principiului nominalismului monetar, respectiv de la noțiunea de "împrumuturi de verigi metalice sau producte", moneda CHF neputând fi asimilată productelor. Or, o asemenea interpretare excedează art. 1579 C. civ., care nu prevede o asemenea interpretare.

Mai susține recurenta-reclamantă că, prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus în legislația națională conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE/1993, care a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Interpretând această Directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Roctzo Murciano Quintero (C-240-98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național dreptul de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta.

Consideră recurenta-reclamantă că nu se poate accepta ca întregul risc al ultravalorizării contractului (a valutei) să cadă în sarcina consumatorului, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un contract de adeziune în care libertatea de a contracta a consumatorului este mult atenuată, iar la momentul și în circumstanțele (factori sociali, politici, economici, flux informațional) contractării creditului ce a fost raportat la valoarea valutei, schimbarea bruscă a cursului respectivei valute nu putea fi prevăzută de consumator în mod rezonabil.

În consecință, recurenta-reclamantă apreciază că judecătorul a fost legal învestit cu analizarea clauzelor contractuale, prin prisma caracterului abuziv, clauza de la art. 6.3 al contractului de credit nefiind exclusă de la această analiză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă sunt următoarele:

O primă critică vizează faptul că, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind posibilitatea băncii de a modifica marja din componența dobânzii, instanța de apel a încălcat art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclude de la analiză clauzele care fac parte din obiectul principal al contractului și sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În justificarea caracterului variabil al dobânzii, recurenta-pârâtă apreciază că sunt necesare câteva explicații privind sursa fondurilor de creditare.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că acordarea oricărui credit presupune anumite cheltuieli pe care banca este nevoită să le facă și care variază în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit.

Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor, costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta, și de la o bancă la alta.

Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci. Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor BUBOR, EURIBOR sau LIBOR.

Mai arată recurenta-pârâtă că, potrivit contractului, dobânda variază în funcție de indicele de referință și marja băncii și că, până în anul 2010, când contractul de credit a fost aliniat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, marja băncii putea fi modificată. Ulterior alinierii contractului de credit noilor prevederi legislative, rata dobânzii a fost stabilită în funcție de indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni la care se adaugă marja fixă a băncii, care nu mai poate fi modificată decât ca urmare a unor prevederi legislative care ar impune o atare modificare.

În ceea ce privește posibilitatea de a alege între cele două tipuri de dobândă (variabilă și fixă), recurenta-pârâtă susține că ambele tipuri oferă avantaje și dezavantaje și că alegerea acestui tip de contract și aplicarea unei dobânzi variabile a fost făcută de către intimați în considerarea tuturor condițiilor contractuale implicate de un astfel de produs de creditare.

Recurenta-pârâtă a expus considerații și cu privire la modificarea marjei băncii, susținând că, în ultimii ani, pe fondul condițiilor precare ale pieței financiar-bancare, atât la nivel internațional, cât și la nivel național, a fost nevoită să majoreze dobânzile variabile aferente creditelor acordate, în vederea acoperirii costurilor de refinanțare de pe piața internațional-bancară.

Prin urmare, recurenta-pârâtă precizează că această majorare nu a fost determinată de fapt de decizia discreționară a băncii, ci de creșterile de pe piața financiar-bancară a costurilor de finanțare.

Recurenta-pârâtă invocă și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor din teza a II-a a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurentei-pârâte, prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivația întemeiată (care a stat la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivația să existe, în mod eronat reținând instanța de apel că prevederile care permit profesionistului să modifice condițiile contractuale convenite inițial trebuie să specifice în mod expres și explicit situațiile în care profesionistul este autorizat să procedeze la o asemenea modificare (pag. 33 par. 10 din decizia recurată).

Recurenta-pârâtă susține că a avut o motivație întemeiată de a modifica marja percepută, determinată de schimbările economice drastice la nivel mondial, care au afectat și România și activitatea băncilor comerciale, deci și a sa, la nivel național.

Mai mult, recurenta-pârâtă subliniază că, în general, Legea nr. 193/2000 lasă la aprecierea judecătorului existența caracterului abuziv al clauzei, însă în acest caz, legiuitorul a dorit să precizeze în mod expres că această clauză de modificare unilaterală nu este abuzivă dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de alin. (1) lit. a) din Anexă.

Recurenta-pârâtă susține că nu și-a exercitat discreționar acest drept, ci constrânsă de contextul economic, în lipsa acestor modificări banca nu ar mai fi putut să îți atingă previziunile economice la care este îndreptățită, dar în același timp fiind constrânsă ca urmare a creșterii costurilor sale de finanțare.

În ceea ce privește condiția ca furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, potrivit dispozițiilor contractuale, "în cazul majorării ratei dobânzii împrumutatul are dreptul să declare, în interval de 30 de zile de la comunicarea noii rate a dobânzii, că nu acceptă noul nivel al acesteia".

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că decizia recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii în ceea ce caracterului abuziv al clauzelor 5.1 și 5.4, deoarece instanța de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum și alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

O altă critică vizează faptul că, prin constatarea caracterului abuziv al actului adițional nr. x/22.09.2009, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (6) din lege care exclude clauzele care fac parte din obiectul principal al contractului și sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Or, potrivit recurentei-pârâte, clauza prin care părțile au convenit modificarea marjei reprezintă obiectul principal al actului adițional nr. 1.

În ceea ce privește majorarea marjei, recurenta-pârâtă arată că nu există niciun dubiu cu privire la faptul că această clauză reprezintă prestația esențială a actului adițional, motiv pentru care acesta nu poate face obiectul din prisma caracterului abuziv, deoarece, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului (...)", în mod eronat procedând prima instanță la analiza caracterului abuziv al acestei clauze.

Mai susține recurenta-pârâtă că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Pentru a constata caracterul abuziv al acestei clauze, instanța de apel a arătat că aceasta este expresia stabilirii în mod unilateral a marjei de către bancă, în realitate, pe lângă argumentele privind caracterul nenegociat al contractului, instanța de apel nu a adus nici un argument privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Actul adițional nr. x, astfel cum susține recurenta-pârâtă, nici nu a diminuat și nici nu a mărit drepturile consumatorului, ci doar a actualizat marja din componența dobânzii, nu în mod unilateral, ci de comun acord între părți.

O altă critică vizează faptul că, prin constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 1.3 lit. b) privind comisionul de rambursare anticipată, instanța de apel a încălcat art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că, trecând la analiza clauzei privind comisionul de rambursare anticipată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (6) din lege care exclude clauzele care fac parte din obiectul principal al contractului și sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 atunci când a apreciat că acest comision ar fi creat un dezechilibru semnificativ drepturile și obligațiile părților.

Recurenta-pârâtă susține că reglementarea comisionului de rambursare anticipată era logică într-un contract de credit semnat pe termen lung și că regula în materia obligațiilor o constituie plata la termenul prevăzut în contract, creditorul neputând fi obligat să primească această plată înainte de termen.

Totuși, în contractul încheiat cu împrumutatul, banca i-a creat acestuia o situație, mai favorabilă decât cea stabilită de legea civilă, dându-i posibilitatea să ramburseze anticipat suma împrumutată cu singura condiție a achitării unui comision pentru acest inconvenient produs băncii.

De asemenea, acest comision nu era interzis de legislație la momentul încheierii contractului. Dimpotrivă, acest comision este expres permis de art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă susține și că, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor din art. 4.2, art. 4.3 și art. 4.4 privind încheierea contractelor de asigurare, instanța de apel a încălcat art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, în mod nelegal a reținut instanța de apel că prevederile contractuale referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contractele de asigurare numai cu o societate de asigurări agreată de Bancă ar fi abuzive, această clauză nefiind interzisă de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului.

Chiar O.U.G. nr. 50/2010 permite inserarea unei astfel de clauze, întrucât potrivit art. 40 alin. (4) lit. d) din acest act normativ, se interzice introducerea în contractele de credit a clauzelor prin care creditorul impune consumatorului încheierea contractului de asigurare a bunurilor aduse în garanție cu o societate agreată de bancă.

Având în vedere faptul că interdicția legală reprezintă o normă de excepție, aceasta urmează a fi interpretată în mod restrictiv potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis.

În realitate, banca nu a impus împrumutatului niciun asigurător anume, ci i-a dat posibilitatea de a alege un asigurător dintre mai mulți asigurători agreați în prealabil de aceasta, rațiunea inserării acestei clauze contractuale fiind aceea de a elimina posibilitatea alegerii de către împrumutați a unui asigurător lipsit de credibilitate pe piață și care să execute cu dificultate obligația achitării sumei asigurate în eventualitatea realizării evenimentului asigurat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, față de soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte în recurs, iar în subsidiar respingerea ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă C. S.A. – SUCURSALA CLUJ-NAPOCA nu a formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză.

Părțile nu au formulat răspunsuri la întâmpinări.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 20 septembrie 2023, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, în complet de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., invocată de recurenta-reclamantă A., a admis în principiu recursurile și a fixat termen la data de 7 februarie 2024, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, motivat de următoarele considerente:

Recursul declarat în cauză de reclamantă vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 1578 și art. 1579 din vechiul C. civ., în raport de art. 6.3 din contractul de credit, respectiv de clauza de risc valutar.

Critica invocată de recurenta-reclamantă nu poate fi reținută.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

De asemenea, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Se impune a se arăta și că, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, care la alin. (1) dispune în sensul că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Trebuie notat și faptul că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1579 din vechiul C. civ., în susținerea acestei critici arătând că argumentul instanței de apel în sensul că moneda CHF nu poate fi asimilată productelor excedează acestei dispoziții legale și că nu se poate accepta ca întregul risc al ultravalorizării contractului să cadă în sarcina consumatorului, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un contract de adeziune, iar la momentul încheierii acestuia nu putea fi prevăzută de către consumator schimbarea bruscă a cursului respectivei valute.

Înalta Curte observă că, deși recurenta-reclamantă a indicat dispozițiile legale pretins a fi fost greșit aplicate de instanța de apel, nu expune argumentații juridice ale nelegalității invocate, prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu dispozițiile legale menționate. Ca atare, critica invocată este formală.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constantă că acesta este fondat exclusiv în ceea ce privește soluția referitoare la comisionul de rambursare anticipată, pentru următoarele considerente:

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind posibilitatea băncii de a modifica marja din componența dobânzii.

Această critică nu poate fi reținută.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă invocă faptul că dispozițiile legale mai sus precizate exclud de la analiza caracterului abuziv clauzele care fac parte din obiectul principal al contractului și care sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În acord cu recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că obligația de plată a dobânzii face parte din obiectul principal al contractului de credit, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, nu orice clauză referitoare la dobândă este înlăturată de la analiză sub aspectul caracterului abuziv.

Astfel, în Cauza C-143/13 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, printre altele, că dispozițiile contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanțelor naționale sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului, care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător. A apreciat că în privința clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare a excluderii prevăzute de această dispoziție, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C 472/10, pct. 23).

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Așa cum s-a reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în Cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P., exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi și obligații și, în egală măsură, a celor ale cocontractantului.

Astfel, o clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, căci contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este unul cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară de creditare.

Totodată, prezumția instituită de textul legal invocat nu este una absolută, aceasta putând fi răsturnată atât timp cât clauza nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil. Simpla încadrare a clauzei contractuale în obiectul principal nu atrage în mod automat excluderea ei de la examenul caracterului abuziv.

Caracterul inteligibil al limbajului vizează posibilitatea consumatorilor să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele care decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i privește.

În speță, însă, în absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înțelese componenta variabilă a dobânzii curente, precum și mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanța de apel că o atare clauză nu satisface exigența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, anume aceea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Totodată, expunerea unor argumente privitoare la justificarea caracterului variabil al dobânzii în raport de mecanismul acordării creditelor bancare, de cheltuielile pe care este obligată să le suporte banca, de posibilitatea consumatorilor de a alege între dobânda variabilă și dobânda fixă, de precaritatea condițiilor pieței financiar-bancare anterior anului 2010, ce a avut drept consecință creșterea costurilor de finanțare ale băncii, nu pot duce la concluzia că este îndeplinită cerința de transparență, în contractul de împrumut nefiind indicate motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii.

Nici critica ce vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor din teza a II-a a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu poate fi reținută.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit – 13.02.2008: " (1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract.

Așadar, motivul trebuie să fie precis determinat în contract și să aibă un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 – pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorul într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamantei, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte reține că statuările curții de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contractul de c