ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1777/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secția Civilă, la 16 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pârâta D. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 6.3 în contractul de credit pentru nevoi personale cu garanție imobiliară - refinanțare nr. x/07.03.2008 și eliminarea acesteia;

- stabilizarea cursului de schimb CHF pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanți la cursul CHF valabil la data încheierii contractului (2.338,3 RON), începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale, precum și restituirea sumelor achitate de reclamanți cu acest titlu;

- obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare pentru convenția de credit, cu respectarea ratelor stabilite inițial la cursul valutar avut în vedere în momentul accesării împrumutului;

- constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzută la art. 1.3 lit. c) din contract, privind obligația reclamanților de a achita un comision de conversie de 3,0% (minim 100 EUR sau echivalentul în RON, CHF) aplicat la soldul creditului, în cazul în care solicită modificarea valutei sau altor condiții ale creditului, iar banca acceptă acest lucru;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 1.3 lit. b) din contractul de credit, privind impunerea unui comision de rambursare anticipată și la posibilitatea unilaterală a băncii de a modifica acest comision și a clauzei prevăzute la art. 5.5 privind dobânda penalizatoare;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, privind impunerea unui comision de acordare (2.886 CHF = 6.748,33 RON) și, în consecință, înlăturarea clauzei și restituirea sumelor achitate cu acest titlu;

- constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 4.4 privind posibilitatea băncii de a încheia polițe de asigurare pe cheltuiala reclamanților;

- constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 9.12 privind posibilitatea băncii de a încasa toate veniturile prezente și/sau viitoare, până la concurența sumelor datorate;

- constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda și marja dobânzii, precum și a clauzei prevăzute la art. 1.2 privind marja variabilă a băncii;

- constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5.2 și 6.2. din contract, prin care, după primele 6 luni de contract, pentru o perioadă de 3 ani, banca va calcula și va percepe lunar doar dobânda;

- obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit, astfel: în principal, marja băncii fixă în valoare de 4.3% + valoarea indicelui de referință LIBOR 3M, acest calcul aplicându-se până la stingerea creditului, în subsidiar, revenirea la dobânda inițială prevăzută în contract, precum și restituirea sumelor percepute în plus, cu titlu de dobândă;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1175, art. 1341, art. 1202, art. 14 din Noul C. civ., O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva Consiliului 93/13/CEE/1993.

Prin sentința civilă nr. 2743/2018 din 16 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Cluj-Napoca, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Cluj-Napoca, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 2348/2021 din 02 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. în contradictoriu cu pârâta D. și, în consecință:

- a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/07.03.2008: art. 1.3 lit. a) privind comisionul de acordare, art. 1.3 lit. c) privind comisionul de conversie, art. 5.1 privind posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda și marja dobânzii și art. 9.12 privind posibilitatea băncii de a încasa toate veniturile prezente și/sau viitoare, până la concurența sumelor datorate;

- a dispus repunerea părților în situația anterioară în sensul că, a fost obligată pârâta să restituie reclamanților suma de 2.886 CHF încasată cu titlu de comision de acordare, precum și sumele încasate cu titlu de dobândă contractuală peste dobânda de 4,3 % + LIBOR la 3 luni;

- a admis excepția lipsei de interes a reclamanților cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei art. 1.3 lit. b) privind comisionul de rambursare anticipată din contractul de credit nr. x/07.03.2008 și a respins această cerere ca lipsită de interes;

- a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A., B. și C. cât și pârâta D..

Prin decizia civilă nr. 312/2022 din 24 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 2348 pronunțate la 02.12.2021 în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

- a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.2 privind marja variabilă a dobânzii din contractul de credit nr. x/07.03.2008;

- a păstrat restul dispozițiilor deciziei atacate;

- a respins apelul declarat de D. S.A. împotriva aceleiași decizii;

- a respins cererea intimaților A., B. și C. privind obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. a formulat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate cu consecința admiterii apelului formulat de aceasta și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și respingerii în integralitate a apelului formulat de intimații-reclamanți, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin memoriul de recurs a susținut că decizia recurată este nelegală, întrucât este rezultatul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 193/2000, a O.U.G. nr. 21/1992, precum și a O.U.G nr. 50/2010, clauzele contractuale analizate neavând caracterul abuziv în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Detaliind, sub un prim aspect, cu privire la prevederile cuprinse în art. 1.2 și art. 5.1 din contractul de credit, referitoare la împrejurarea că dobânda se poate modifica în funcție de variația marjei, conform deciziei băncii, față de considerentele instanței de apel, a precizat recurenta că raportul contractual dintre părți s-a născut la 07.03.2008, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, actul adițional fiind încheiat în vederea implementării dispozițiilor ordonanței, în conformitate cu prevederile art. 95 din aceasta.

A punctat recurenta că modificarea contractuală privind fixarea marjei băncii a reprezentat o obligație în sarcina sa, stabilizarea marjei rezultând inclusiv din înscrisurile existente la dosarul cauzei, din graficul de evoluție a dobânzii reieșind că marja percepută de bancă ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 nu a fost modificată, fiind în procent fix, de 6,3 pp.

În raport de înscrisurile depuse în probațiune, pe de o parte, a susținut că anterior alinierii contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 dobânda era variabilă prin raportare la un element obiectiv, care excede controlului său, anume variația indicelui de referință cu cel puțin 0,25 ppa, iar pe de altă parte, că dobânda datorată de intimați s-a diminuat de la momentul achitării primei rate, până în prezent.

Așa fiind, începând cu anul 2010 posibilitatea băncii de a modifica unilateral marja a fost eliminată din cuprinsul contractului de credit, dobânda fiind compusă din marja fixă a băncii + valoarea LIBOR 3 luni.

A subliniat că, pe lângă obligația de a asigura conformitatea contractului de credit cu prevederile legale ale O.U.G. nr. 50/2010, a îndeplinit și obligația de informare pentru a face cunoscute aceste modificări clienților băncii.

În opinia recurentei, la aprecierea caracterului abuziv al dispozițiilor contractuale, instanța de apel, potrivit principiului tempus regit actum, trebuia să aibă în vedere respectarea de către aceasta a prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, Legea nr. 193/2000 și O.U.G. nr. 21/1992.

În ce privește clauzele prevăzute la art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit, a precizat că pe întreaga perioadă a derulării contractului de credit nu a intervenit niciodată o modificare a marjei din componența dobânzii, unilaterală și pur discreționară din partea băncii. De asemenea, a punctat că posibilitatea de modificare a marjei a fost prevăzută în mod expres în cuprinsul convenției, în termeni clari și ușor inteligibili.

Contrar celor reținute de instanța de apel, a subliniat că art. 5.1 din contractul de credit nu permitea băncii să modifice rata dobânzii în mod arbitrar și discreționar, ci doar în măsura în care indicele de referință LIBOR 3M cunoaștea o variație de cel puțin 0,25 ppa, conform înțelegerii contractuale.

În pofida faptului că marja de apreciere a băncii a fost majorată cu 2 ppa, (majorare care ar fi permisă din punct de vedere legal și convențional), a precizat că după această majorare, dobânda percepută a fost mai mică decât cea de la data contractării creditului, evoluția acesteia fiind descrescătoare pe parcursul relației contractuale. Prin urmare, nu ar exista un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, așa cum a reținut instanța de apel.

În continuare, recurenta a prezentat argumente cu privire la faptul că dispozițiile contractuale în discuție respectă prevederile legale în vigoare la momentul semnării contractului de credit.

Astfel, a arătat că stabilirea de dobânzi variabile era permisă de O.U.G. nr. 21/1992, în măsura în care modificarea acesteia era realizată în funcție de indicii de referință ai pieței, independent de voința băncii.

După evocarea dispozițiilor art. 9

3

lit. g) pct. 1, 2 și 3 din O.U.G. nr. 21/1992, a conchis că art. 5.1 din contractul de credit nu are caracter abuziv, întrucât respectă prevederile legale în materie la momentul semnării convenției de credit.

În plus, a susținut că o dovadă concludentă a faptului că art. 5.1 din contractul de credit nu a fost impus intimaților, nefiind o clauză standard, preformulată, inclusă în toate convențiile de credit încheiate de aceasta, ar fi aceea că, în alte contracte de credit de acest tip, încheiate în aceeași perioadă dar cu alte persoane, posibilitatea modificării marjei se raporta la variația indicelui de referință cu mai mult de 0,25 ppa, în speță, cu 10 ppa.

În opinia recurentei, aceste clauze nu sunt abuzive nici prin raportare la dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 și la dispozițiile art. 1 lit. j) din Anexa Directivei nr. 93/13/CEE, nici prin raportare la art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, deoarece sunt exprimate în termeni clari și inteligibili, se raportează la elemente clare, precis determinate în contract, prevăd un criteriu obiectiv de care banca trebuie să țină cont la modificarea marjei (variația indicelui de referință LIBOR la 3 luni), prevăd posibilitatea clară de retragere a consumatorului din contractul de credit în situația în care nu este de acord cu modificarea marjei și notificarea consumatorului cu privire la majorare (art. 5.4 alin. (1) ultim).

Printr-o altă critică, referitor la clauza contractuală cuprinsă în art. 1.3 lit. a), privind comisionul de acordare, recurenta a învederat că instanța de apel în mod eronat și cu nesocotirea prevederilor legale a constatat că este abuzivă.

În acest sens, a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la neîndeplinirea, în cauză, a condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, invocate de aceasta în memoriul de apel, astfel că ar fi reținut în mod nelegal că această clauză nu face parte din obiectul principal al contractului și că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În argumentare, recurenta a evocat dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, precizând că, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv, din perspectiva Legii nr. 193/2000 și implicit al Directivei, dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

A susținut că, raportat la decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-621/17 și la dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit".

A concluzionat în sensul în care, comisionul de acordare reprezintă un element care formează costul total al creditului, iar clauza care îl reglementează este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, fiind evident faptul ca natura serviciilor furnizate consumatorului reiese cu certitudine din cuprinsul contractului încheiat.

Raportat la aceste aspecte a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere jurisprudența actuală a C.J.U.E. și să aplice prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și a considerentelor expuse în cauza C-621/17, și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv clauzele care se referă la componentele costului total al creditului.

Dintr-un alt punct de vedere, a susținut că nu este abuzivă clauza privind comisionul de acordare întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest context, în esență, a învederat că între data solicitării facilității și acordarea efectivă a creditului, intimații au avut la dispoziție o perioadă de timp suficientă în care puteau să solicite negocierea clauzelor contractuale, însă aceștia nu au formulat o astfel de cerere, acceptând clauzele contractuale prin semnarea contractului.

În ce privește dezechilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților, a apreciat că acesta trebuie să fie in rem și presupune lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.

Totodată, a precizat că acest comision a fost clar prevăzut în contract, el fiind stabilit în cotă procentuală calculată la suma împrumutată. Prin urmare, primind și graficul de rambursare, a apreciat că nu există niciun dubiu asupra faptului că intimații au cunoscut, de la bun început, la ce se obligă și care va fi costul acestui comision pe care trebuie să îl plătească.

A punctat recurenta că acest comision, împreună cu dobânda contractuală, face parte din prețul contractului, faptul că la momentul încheierii convenției de credit nu exista nicio dispoziție legală prin care să fie limitat numărul comisioanelor pe care banca le poate percepe clienților săi, comisionul de acordare fiind prevăzut în mod legal în contract și perceput, de altfel, și de către alte bănci.

A mai arată că, la momentul încheierii contractului, nu exista nicio dispoziție legală care să-i impună obligația de a explica clienților rațiunile perceperii acestui tip de comision, respectiv acoperirea cheltuielilor legate de întocmirea și analizarea dosarului și obținerea tuturor informațiilor legate de client și bonitatea lui.

Referitor la caracterul presupus abuziv al acestui comision, a apreciat că nu se poate susține că perceperea acestui comision ar fi creat vreun dezechilibru, chiar nesemnificativ, între drepturile și obligațiile părților, el fiind cunoscut de la data încheierii contractului. Totodată, a menționat că acest comision nu disimulează o dobândă mascată, modalitatea de calcul a comisionului fiind simplă iar consumatorii aveau dreptul oricând să solicite rezilierea contractului, cu toate consecințele ce derivau din acest fapt.

A învederat recurenta că nici clauza prevăzută în cuprinsul art. 1.3 lit. c), comisionul de conversie, nu are un caracter abuziv în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, a arătat că a acordat un credit în CHF, în considerarea stabilității francului elvețian or, dacă împrumutații, pe parcursul relațiilor contractuale, ar dori să își convertească moneda de rambursare a creditului în altă monedă decât CHF, fără să achite comisionul de conversie, atunci, practic, ar expune banca, contrar voinței sale de la momentul încheierii contractului de credit, la un eventual risc valutar.

A punctat că prin introducerea acestui comision, banca nu a obținut vreun avantaj economic disproporționat (nu a profitat de pe urma cursului de schimb valutar) și nici nu a acționat cu rea-credință în relațiile contractuale, deoarece dobânda creditului a scăzut proporțional cu scăderea valorii indicelui de referință, iar variațiile cursului de schimb valutar nu sunt sub controlul său.

În privința clauzei stipulată în cuprinsul art. 9.12 din contractul de credit, a învederat că aceasta reprezintă o măsură de protecție a recurentei, în situația neîndeplinirii de către împrumutați a obligațiilor contractuale, fiind exprimată în termeni clari și inteligibili și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante. Prin urmare, în mod eronat s-a constatat caracterul abuziv al acesteia și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta fiind analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 07 martie 2023, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părților cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare. La raport nu s-au formulat puncte de vedere.

Intimații-reclamanți, în termen legal, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial. Totodată, au invocat excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și excepția inadmisibilității, susținând că pe calea recursului se pot invoca doar motive de nelegalitate a hotărârii, nu și motive de netemeinicie.

Prin încheierea pronunțată la termenul din 09 mai 2023, instanța a respins excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 193/2000, a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, a O.U.G. nr. 21/1992, precum și a O.U.G. nr. 50/2010, din perspectiva faptului că dispozițiile contractuale analizate - art. 5.1 coroborat cu art. 1.2 (referitoare la perceperea dobânzii și la modalitatea de calcul a acesteia), art. 1.3 lit. a) referitoare la comisionul de acordare, art. 1.3 lit. c) privind comisionul de conversie, respectiv art. 9.12 privind posibilitatea recurentei-pârâte, în calitate de Bancă, de a încasa toate veniturile prezente și/sau viitoare, până la concurența sumei datorate - nu au caracter abuziv în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când a apreciat, cu privire la clauzele contractuale inserate în art. 5.1 coroborat cu art. 1.2, că instituie avantaje pentru bancă prin faptul că îi permit să majoreze dobânda în mod arbitrar, creându-se, astfel, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, pentru ca, în final, să rețină caracterul abuziv al acestora, critică ce se impune a fi respinsă ca nefondată pentru considerentele care succed.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din același act normativ.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru care să poată fi produs, la simpla inițiativă a profesionistului, prin simpla accesare a clauzei impusă unilateral în contract.

Trebuie observat că, din interpretarea pct. 1 lit. j) din Anexa la Directiva 93/13 CEE, care este asemănătoare cu forma art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției trebuie precizat în contract.

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată la 26 februarie 2015, Cauza C-143/13 - Matei (ECLI:EU:C:2015:127), la par. 74 a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută dacă în contract era precizat un motiv întemeiat, în convenția de creditare nu sunt menționate motivele întemeiate care ar fi putut justifica o atare decizie din partea băncii și nici formula concretă prin intermediul căreia acestea vor afecta cuantumul dobânzii.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1.2 din contract, pentru primele 6 luni dobânda este de 0% puncte procentuale pe an, iar începând cu a șaptea lună dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni și de marja variabilă a băncii (stabilită inițial la 4,3% puncte procentuale pe an); de asemenea, art. 5.1 prevede că dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii.

Astfel de clauze contractuale, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criterii neindicate în contract, prevăzute, așadar, în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanța de apel a reținut în motivare că posibilitatea conferită băncii prin intermediul prevederilor de la art. 5.1 din contract de a modifica marja este de natură să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât lăsarea la aprecierea recurentei-pârâte a criteriilor în funcție de care majorează/micșorează dobânda contractuală încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Astfel, în mod judicios s-a reținut că, deși clauza contractuală în discuție face parte din obiectul principal al contractului, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceasta nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, contractual nefiind definit mecanismul prin care variază dobânda contractuală cu raportare la decizia băncii, noțiunea fiind evazivă, fără precizie, chiar dacă aceasta era ancorată la o anumită variație a indicelui de referință Libor.

Înalta Curte reține că, deși art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se reține că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat și eficient, precum și pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată.

În cauză, motivul specificat în contract nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă și obscură deoarece nu se cunoaște mecanismul de formare și determinare a dobânzii, nefiind evidențiată nicio formulă matematică sau alți factori accesibili și verificabili.

Conform art. 5.1 dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. Însă, o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreționară a băncii de modificare a cuantumului prețului contractului.

Înalta Curte reține că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește. Or, contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-i informeze pe consumatori cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variația dobânzii trebuia menționată în mod expres în contract cu precizarea periodicităților și/sau condițiilor în care intervenea modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul micșorării acesteia.

Înalta Curte reține că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 coroborat cu art. 1.2 din contractul de credit acestea nefiind redactate într-un limbaj clar și inteligibil, din perspectiva cerințelor impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reținut de către instanța de apel, mecanismul de variație a dobânzii prin raportare la o marjă variabilă nu este o clauză care să aibă în vedere elemente clare și precise, criteriul obiectiv fiind ancorat de decizia băncii, chiar dacă aceasta avea ca punct de plecare o variație a celuilalt indice de referință, independent de aceeași voință.

În condițiile în care prin convenția de credit nu au fost explicitate situațiile care pot determina majorarea marjei, posibilitatea recurentei-pârâte de a modifica în mod unilateral marja componentă a dobânzii apare ca fiind discreționară din partea acesteia și, întrucât lasă loc subiectivismului, are caracter abuziv.

În acest context, instanța de control judiciar a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticilor recurentei-pârâte în condițiile în care clauzele contractuale în discuție nu au fost negociate și creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului ca urmare a inserării cu rea-credință de către profesionist a unui astfel de mecanism de variație a dobânzii.

Este irelevantă susținerea recurentei conform căreia, deși s-a modificat marja băncii, dobânda plătită de consumator a fost mai mică întrucât caracterul abuziv al unei clauze nu se analizează prin raportare la dezechilibrul efectiv pe care l-a generat, ci la potențialul de dezechilibrare pe care îl are clauza la inițiativa și prin voința unilaterală a profesionistului.

Nici susținerea recurentei conform căreia o astfel de clauză de variație a dobânzii contractuale ar fi fost cuprinsă în toate contractele de credit ale băncii nu poate fi primită deoarece simpla inserare a uneia și aceleași clauze în toate produsele bancare oferite de bancă nu generează validitatea respectivei clauze din perspectiva legislației europene și naționale de protecție a consumatorului.

Pe cale de consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a intimaților-reclamanți, întrucât au fost încălcate prevederile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, fiind îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Se mai reține că dispozițiile art. 9

3

lit. g) pct. 1, 2 și 3 din O.G. nr. 21/1992, invocate de recurenta-pârâtă în susținerea cererii de recurs, nu sunt aplicabile în speță, față de data semnării contractului - 07.03.2008, articolul fiind introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că instanța devolutivă în mod corect a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 1.2 din contractul de credit, referitoare modalitatea de determinare a marjei variabile a dobânzii.

Printr-o altă critică, referitor la clauza contractuală cuprinsă în art. 1.3 lit. a), privind comisionul de acordare, recurenta a învederat că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la neîndeplinirea, în cauză, a condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, invocate de aceasta în memoriul de apel, ceea ce a condus, în mod nelegal, la reținerea faptului că această clauză nu face parte din obiectul principal al contractului, respectiv că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Această critică nu poate fi primită pentru considerentele ce succed.

Recurenta-pârâtă a subliniat că o clauză contractuală care privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată, este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000, precum și faptul că acest comision reprezintă un element care formează prețul contractului, costul total al creditului, raportat la dispozițiile cuprinse în art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 și considerentele deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauza C-621/17.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva lipsei posibilității de negociere directă și de opțiune pentru consumator, precum și a interpretării greșite a noțiunii de "limbaj clar și inteligibil" al clauzelor.

Astfel, a învederat că, anterior perfectării contractului, clauzele acestuia au fost negociate de părți, neexistând nicio solicitare din partea intimaților-reclamanți de renegociere a acestora, precum și faptul că mecanismul de calcul a comisionului de acordare a fost unul transparent, clar prevăzut în contract, natura serviciilor furnizate consumatorului reieșind cu certitudine din cuprinsul contractului, costul acestui comision fiind cunoscut de la bun început.

De asemenea, s-a învederat că instanța de apel a analizat și interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauza constatată a fi abuzivă neproducând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, comisionul de acordare credit fiind concret determinat, astfel că intimații-reclamanți au cunoscut întinderea obligațiilor asumate.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Însă, la stabilirea obiectului principal al contractului trebuie avută în vedere natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se pune întrebarea dacă și acestea au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului și fac parte din obiectul principal al contractului.

În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) s-a statuat că acele clauze care nu definesc esența însăși a raportului contractual și care, în consecință, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conținut a sintagmei "obiect principal al contractului".

Astfel, în cauza Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, par. 49, C.J.U.E. a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii.

În acest sens, C.J.U.E. a reținut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează.

De asemenea, în cauza Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, C.J.U.E. a statuat că "Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, […], termenii "obiectul [principal al] contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.".

Așadar, noțiunea în discuție a făcut obiectul interpretării realizate de C.J.U.E., în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 T.F.U.E. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul național, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă și concretă a conținutului contractului, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept ce au însoțit încheierea unui anumit contract.

În consecință, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului și, în consecință, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanțele de fond, în raport de particularitățile fiecărei spețe.

Cu alte cuvinte, pe calea recursului, limitată la aspecte de nelegalitate, nu s-ar putea critica evaluarea făcută de instanța de apel cu privire la apartenența clauzei la obiectul principal al contractului, ci eventual, doar neaplicarea criteriilor identificate în jurisprudența C.J.U.E., ipoteză ce nu este incidentă în cauză.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituția de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidența tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privința acestora, caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate, respectiv proporționalitatea dintre aceste servicii și cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanța de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Astfel, cu privire la clauzele referitoare la comisioanele de acordare, respectiv de conversie instanța de prim control judiciar în mod corect a reținut că reprezintă costuri adiacente încheierii unui contract, astfel că nu pot fi considerate obligații principale ale contractului de împrumut, întrucât acesta poate exista și își păstrează cauza juridică și fără acestea.

Înalta Curte subliniază că nu se poate pune semnul egalității între costurile totale ale contractului și obiectul principal al acestuia, în sens de prestație esențială avută în vedere de părți. Or, din această perspectivă, chiar dacă ansamblul comisioanelor, privite drept costuri ale unor servicii adiacente prestate de bancă în legătură cu contractul, întregesc costurile acestuia, ele nu pot fi considerate nici obiect principal al contractului și nici prestații esențiale, de vreme ce ele nu au constituit cauza juridică principală care a determinat banca să acorde împrumutul, cauza principală rămânând dobânda privită ca preț al împrumutului cu titlu oneros ce a fost acordat.

Prin urmare, raportat la cele mai sus menționate, precum și la jurisprudența C.J.U.E., Înalta Curte apreciază, asemenea instanței devolutive, că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

De asemenea, referitor la caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3 lit. a) și c) din contract, privind comisionul de acordare, respectiv de conversie, Înalta Curte reține că instanța de apel, pe baza unei analize cuprinzătoare a conținutului concret al acestora, a argumentat de ce acestea sunt abuzive, în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, se constată că au fost examinate atât condițiile informării corecte și complete asupra costurilor adiacente creditului în contextul în care consumatorul nu a avut prilejul să cunoască consecințele economice cu privire la patrimoniul său, cât și a negocierii clauzelor și criteriile în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al acestora, respectiv condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între prestații.

În mod corect s-a reținut că nu este îndeplinită condiția negocierii, recurenta-pârâtă (profesionist căreia îi incumba sarcina probei) neproducând nicio dovadă în acest sens, precum și faptul că aceaste clauze nu sunt clare întrucât nu indică, în concret, contraprestațiile oferite pentru perceperea sumelor sub denumirea de comisioane, lipsa indicării operațiunilor efectuate de recurentă și imposibilitatea verificării lor de către intimații-reclamanți determinând un dezechilibru semnificativ între prestații. În plus, recurenta nu a oferit o explicație clară și convingătoare care să lămurească de ce astfel de servicii, de analiză prealabilă a condițiilor concrete de creditare, sunt taxate exclusiv celor care accesează creditul, deși servicii similare sunt prestate și în favoarea potențialilor clienți care aleg să nu mai acceseze creditul și nici de ce aceste servicii trebuie taxate proporțional cu valoarea creditului accesat deși, în realitate, ansamblul de activități de verificare și analiză sunt, în lini mari, aceleași indiferent de cuantumul creditului acordat, o astfel de abordare contractuală, precum și cea avută de bancă fiind de natură a crea un dezechilibru juridic care generează în mod implicit un dezechilibru patrimonial în defavoarea consumatorului și în profitul profesionistului-bancă.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevantă fiind în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanțelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

Cât privește comisionul de conversie de 3%, aplicat la soldul creditului, perceput de bancă pentru acoperirea riscului valutar în situația conversiei monedei de rambursare a creditului, reține instanța supremă că recurenta-pârâtă nu a motivat în concret în ce constă nelegalitatea deciziei instanței de apel din această perspectivă. Prin urmare, în privința caracterului clar și inteligibil al clauzei inserate la art. 1.3 lit. c) din contract, rămân valabile considerentele exprimate în legătură cu clauza care reglementează comisionul de acordare, instanța devolutivă în mod corect interpretând faptul că prin modalitatea de reglementare a comisionului de conversie are loc o devoalare a scopului acestui comision, nefiind prestat niciun serviciu consumatorului, iar banca, procedând în acest sens, a poziționat consumatorul într-o poziție de inferioritate, în condițiile în care acesta oricum suporta riscul valutar la restituirea creditului în monedă străină iar o astfel de conversie era oricum condiționată de acordul băncii. În acest caz dezechilibrul juridic, ce generează evident și un dezechilibru patrimonial în defavoarea clientului consumator, rezultă din fapul că, prin clauza impusă de bancă, aceasta nu doar că și-a rezervat dreptul de a fi de acord sau nu cu conversia monedei de rambursare a creditului, în funcție de cum o astfel de conversie corespunde intereselor sale patrimoniale, dar a căutat să obțină și un câștig suplimentar, care nu are vreun echivalent în vreo prestație a băncii și nici nu urmărește să acopere un eventual prejudiciu pe care aceasta l-ar fi suferit ca urmare a exercitării unui drept potestativ de opțiune al consumatorului.

În concluzie, se reține că, în analiza caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele în discuție, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, inclusiv aprecierea posibilității consumatorului de a înțelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisioanelor percepute.

Prin urmare, corect s-a reținut existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât, din analiza efectuată, a rezultat că aceaste clauze nu sunt edificatoare în privința contraprestației băncii.

Totodată, se reține că art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 invocat de recurenta-pârâtă nu este aplicabil în speță, față de data semnării contractului, 07.03.2008, articolul fiind introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Cu privire la clauza inserată în art. 9.12 din contract, referitoare la posibilitatea băncii de a încasa toate veniturile prezente și/sau viitoare, până la concurența sumelor datorate din contractul de credit, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu a motivat în concret în ce constă nelegalitatea deciziei instanței de apel din această perspectivă, singurele susțineri fiind în sensul că aceasta a fost exprimată în termeni clari și inteligibili, respectiv că nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind o măsură de protecție a acesteia în situația neîndeplinirii de către consumator a obligațiilor contractuale.

Contrar aprecierilor recurentei-pârâte, instanța supremă reține, asemenea instanței de prim control judiciar, că aceste prevederi contractuale nu îndeplinesc condițiile referitoare la claritate și dezechilibrul semnificativ între prestații, întrucât prin inserarea acestor prevederi, recurenta-pârâtă și-a asigurat o cale de acces rapidă la fondurile consumatorului, clauza conferindu-i dreptul de a se asigura de plata, cu prioritate, a sumelor rezultate din contractul de credit, față de alte datorii ale consumatorului.

Or, prin faptul că banca este autorizată să preia disponibilități deținute în orice conturi de consumatori sunt încălcate prevederile legale cu privire la urmărirea bunurilor consumatorului, întrucât există posibilitatea de a se urmări sume care nu sunt supuse executării silite ori de a se retrage un cuantum mai mare decât cel legal, în caz de executare silită, câtă vreme clauza nu conține circumstanțieri, referitoare la cauzele neplății la scadență, aspecte ce contravin, pe de o parte, dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 din perspectiva clarității, iar pe de altă parte, prevederilor explicite ale art. 729-730 C. proc. civ. referitoare la limitele urmăririi veniturilor bănești.

Prin urmare, Înalta Curte confirmă concluzia instanței devolutive potrivit căreia clauza în discuție are un caracter general, imperativ și fără nicio posibilitate de control din partea consumatorului, introducerea unei clauze suplimentare în condițiile în care exista deja clauza prevăzută la art. 6.3 teza a II a din contract (prin care banca putea încasa sume din conturile consumatorului în vederea executării ratelor creditului la scadență), se creează un dezechilibru între prestațiile părților, în favoarea recurentei-pârâte