ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1268/2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține că:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 23.08.2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de secțiunea 4 "Plăți" din condițiile generale și de art. 6 din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/18.10.2008, încheiată de reclamanți cu D. S.A., să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data încheierii contractului de 2,4481 RON/CHF, respectiv calcularea și achitarea ratelor de rambursare a creditului la acest curs pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și, în consecință, să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate în plus.

Totodată, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 1 pct. 3 lit. f) din actul adițional nr. x/29.10.2010 la convenția de credit, în ceea ce privește "valoarea totală plătibilă de către împrumutat" ca fiind de 89.680,16 CHF, urmând ca adaptarea contractului să se realizeze în funcție de înlăturarea clauzelor constatate ca fiind abuzive, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul acestora, la care se va adăuga dobânda legală aferentă, precum și constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 lit. a), b), c) din condițiile speciale la convenția de credit, cu referire la comisionul de risc, comisionul de analiză, comisionul de rambursare anticipată și comisionul de gestiune, cu cheltuieli de judecată.

Prin notele scrise depuse la 16.06.2017, reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la efectuarea conversiei creditului în RON, începând cu 06.01.2009, când cursul de schimb valutar CHF/RON era de 2,7110 RON, cu mai mult de 10% din valoarea creditului de la data semnării contractului, întrucât reclamanții sunt expuși riscului valutar, în timp ce în secțiunea 4 "Plăți", la art. 4.2 și 4.3, clauza de conversie a fost inserată de pârâtă numai în favoarea sa.

Prin sentința civilă nr. 210/09.02.2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor din convenția de credit prevăzute la art. 5 lit. a) privind "comisionul de risc" și art. 5 lit. c) privind "comisionul de rambursare în avans" din condițiile speciale, la art. 4.2. I parțial din condițiile generale privind "dreptul, dar nu și obligația" băncii de a converti în RON creditul acordat, la art. 1 pct. 3 lit. f) parțial din actul adițional nr. x/29.10.2010, în măsura în care suma de 89.680,16 CHF conține comision de risc și comision de rambursare în avans. A fost obligată pârâta C. S.A., în calitate de continuator al D. S.A., să restituie reclamanților sumele încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, respectiv comisionul de risc și comisionul de rambursare în avans, sume la care se va adăuga dobânda legală, începând cu data efectuării fiecărei plăți și până la data restituirii efective a debitului și să convertească creditul din CHF în RON, la cursul de schimb valutar CHF/RON mai mare cu 10% față de valoarea acestuia la data semnării convenției, cu aplicarea prevederilor Secțiunii 4 "Plăți" din condițiile generale ale convenției. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamanților privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 lit. b) condiții speciale din convenție privind "comisionul de analiză a dosarului de credit" și art. 6 din condițiile speciale, precum și cererea privind stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data semnării convenției. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 66/11.02.2021, Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5 lit. b) din convenția de credit privind "comisionul de acordare" și comisionul de risc redefinit comision de administrare prin actele adiționale subsecvente și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate în temeiul acesteia, respectiv comisionul de acordare și comisionul de administrare, sume la care se va adăuga dobânda legală datorată pentru întârzierea în executarea obligațiilor scadente, dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, începând cu data efectuării fiecărei plăți și până la data restituirii efective a debitului. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate în secțiunea 4 "Plăți" din condițiile generale ale convenției la art. 4.2. I/II și art. 4.3 I/II, a dispus anularea parțială a convenției de credit, efectele produse între părți anterior datei de 06.01.2009 fiind menținute. A anulat actele adiționale subsecvente, respectiv actul adițional nr. x/29.10.2010 și actul adițional nr. x/29.10.2010 și a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că a obligat reclamanții să restituie capitalul împrumutat în moneda CHF, neachitat la 06.01.2009, convertit în RON la cursul din ziua respectivă, dată la care CHF s-a apreciat față de RON cu mai mult de 10%, fără ca banca să pună în aplicare clauza de la art. 4.2., debit la care se va adăuga dobânda legală remuneratorie, calculată până la data plății sumei compensate. Referitor la ratele achitate de reclamanți după 06.01.2009, cu titlu de capital, dobândă, alte costuri, comisioane, inclusiv cele percepute în baza clauzelor abuzive, convertite în RON, la cursul de la data plății, instanța de apel a obligat pârâta să le restituie reclamanților, împreună cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de dispozițiile O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, calculată începând cu data efectuării fiecărei plăți și până la data restituirii, sume ce vor fi deduse din cele ce se impun a fi restituite de consumatori. A păstrat în rest dispozițiile sentinței apelate care nu sunt contrare deciziei pronunțate, a respins apelul pârâtei și a obligat-o pe aceasta să achite reclamanților suma de 6.764,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea civilă FN/13.05.2021, Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă a respins cererea formulată de apelanții-reclamanți, de lămurire a deciziei civile nr. 66/11.02.2021, pronunțată de aceeași instanță.

Împotriva deciziei civile nr. 66/11.02.2021 a Curții de Apel Cluj – secția a II-a Civilă, pârâta C. S.A. a declarat recurs principal, iar reclamanții A. și B. au promovat recurs incident.

Prin decizia nr. 1071/10.05.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul principal, a casat decizia recurată, a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel și a respins ca nefondat recursul incident.

Rejudecând calea devolutivă de atac, Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă a pronunțat decizia civilă nr. 28/17.01.2023, prin care a admis apelul declarat de pârâta C. S.A., a schimbat în parte sentința, în sensul că a dispus înlăturarea dispozițiilor referitoare la convertirea creditului acordat reclamanților din CHF în RON la cursul de schimb CHF/RON mai mare de 10% față de valoarea acestuia la data semnării convenției, cu aplicarea prevederilor secțiunii "Plăți" din condiții generale ale convenției. A respins apelul reclamanților, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat apelanții-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 27.360,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel și recurs.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B., precum și pârâta C. S.A. au declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta C. S.A. a solicitat casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată a apelului promovat împotriva hotărârii primei instanțe, în ceea ce privește clauzele cuprinse în art. 4.2 I parțial din condițiile generale privind "dreptul, dar nu și obligația băncii" de a converti în RON creditul acordat și în art. 5 lit. c) privind "comisionul de rambursare în avans" din condițiile speciale, respectiv art. 1 pct. 3 lit. f) parțial din actul adițional nr. x/29.10.2010, în măsura în care suma de 89.680,16 CHF conține comision de rambursare în avans, precum și în privința obligației de restituire a sumei încasate în baza clauzei aferente comisionului de rambursare în avans, cu dobândă legală.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a parcursului procesual al cauzei, a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește soluția instanței de apel de menținere a dispoziției primei instanțe de constatare a caracterului abuziv al art. 4.2 I parțial din condițiile generale privind "dreptul, dar nu și obligația băncii" de a converti în RON creditul acordat.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de prim control judiciar a reținut, pe de o parte, că prin acțiunea promovată intimații au urmărit transformarea dreptului de conversie al băncii într-o obligație, iar, pe de altă parte, că prevederea contractuală ar permite băncii să se pună la adăpost de orice depreciere a monedei creditului.

De asemenea, a susținut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei în ceea ce privește clauza sus-menționată, întrucât instanța de apel, la evaluarea naturii abuzive a clauzei, a făcut trimitere la aspecte străine de conținutul acesteia. În acest sens, a arătat că prin decizie s-a reținut că prevederea contractuală ar permite recurentei să se pună la adăpost de orice depreciere a monedei creditului, în măsura în care clauza vizează fluctuația monedei creditului în sens crescător.

În continuare, a afirmat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv ale art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE și a statuărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene din hotărârile pronunțate în cauzele C-415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d'Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa) și C-472/11 Banif Plus Bank Zrt împotriva Csaba Csipai și Viktória Csipai, determinată de insuficienta cercetare a cauzei.

Astfel, a precizat că, în cauză, instanța de apel nu a verificat elementele prevăzute de art. 4 alin. (1) din legea sus-enunțată prin raportare și la celelalte clauze ale contractului. Mai mult, cerința dezechilibrului semnificativ prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit interpretării C.J.U.E. din cauza C-415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d'Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), implica efectuarea unei evaluări comparative a situației juridice a intimaților, potrivit contractului, în raport cu legislația națională în vigoare.

Potrivit recurentei, în ipoteza în care s-ar fi făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale indicate și a statuărilor C.J.U.E. din hotărârile sus-menționate, precum și o evaluare comparativă, în sensul arătat mai sus, s-ar fi putut conchide în sensul că respectiva clauză nu prevedea în sarcina consumatorului obligații excedentare față de principiul nominalismului reglementat de art. 1.578 din C. civ. de la 1864 și, în consecință, s-ar fi putut stabili că aceasta nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul intimaților.

Mai mult, a arătat că, dacă remediul prevăzut de clauza pretins abuzivă nu putea conduce la revizuirea conținutului clauzei, atunci nici caracterul dezechilibrat al clauzei nu putea fi analizat, raportat la interpretarea coroborată a prevederilor art. 4 și ale art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește nelegalitatea soluției instanței de apel din perspectiva art. 5 lit. c) privind "comisionul de rambursare în avans" din condițiile speciale ale contractului și a art. 1 pct. 3 lit. f) parțial din actul adițional nr. x/29.10.2010, a afirmat că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ale art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum acestea au fost interpretate de către C.J.U.E. în cuprinsul hotărârilor pronunțate în cauza C-621/17 Gyla Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții.

Astfel, a precizat că la evaluarea cerinței privind exprimarea clauzei în mod clar și inteligibil, instanța de apel nu a ținut cont de reperele juridice trasate de instanța europeană, conform cărora justificarea perceperii comisionului nu se impunea în cauză.

A mai afirmat că, în mod greșit și determinat de o insuficientă cercetare a cauzei, instanța de apel a reținut faptul că valoarea comisionului este în același cuantum pe toată perioada contractului, în măsura în care acesta se calcula prin raportare la soldul creditului nerestituit.

De asemenea, a subliniat că rațiunea perceperii comisionului rezulta chiar din denumirea lui și reprezenta compensația băncii în cazul rambursării anticipate a creditului de către reclamanți.

A mai susținut că, și în legătură cu un alt tip de comision, C.J.U.E. a stabilit, în interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, că nedefinirea comisioanelor prin contractul de credit nu echivalează cu existența unui dezechilibru contractul. Prin urmare, instanța de apel a pornit de la o interpretare greșită a dezechilibrului semnificativ prevăzut de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, a precizat că, deși prin decizia recurată s-a reținut că respectiva clauză ar fi de natură să producă un dezechilibru semnificativ în condițiile aplicării ei pe toată perioada creditului, când dobânda este variabilă, instanța de apel nu a indicat nicio prevedere legală care, la momentul încheierii contractului de credit, interzicea perceperea comisionului în discuție.

Potrivit recurentei, evaluarea clauzei prin raportare la dispoziții legale ulterioare încheierii contractului, respectiv O.U.G. nr. 50/2010, contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție și ale art. 1 din C. civ. de la 1864, legea civilă neaplicându-se retroactiv.

În continuare, a susținut că cerința dezechilibrului semnificativ prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu implică evaluarea unor aspecte de "oportunitate" și că, potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, caracterul abuziv al clauzelor nu privește caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, atunci când o clauză este redactată în mod clar și inteligibil, cum este cazul în speță.

Prin urmare, a apreciat că în lipsa caracterului abuziv al clauzei referitoare la rambursarea creditului în avans, nu puteau fi admise nici cererile subsecvente privind nulitatea absolută a art. 1 pct. 3 lit. f) parțial din actul adițional nr. x/29.10.2010 la contractul de credit și restituirea sumelor încasate în baza acestei clauze.

La 18.10.2023, intimații-reclamanți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin care magistratul-asistent raportor a sesizat un viciu de formă al cererii de recurs formulate de reclamanți, vizând lipsa dovezii calității de reprezentant a semnatarului acesteia; în urma analizării de către completul de filtru, raportul a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere; numai recurenta-pârâtă și-a exprimat punctul de vedere.

Prin decizia nr. 533/06.03.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a anulat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 28/17.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă și a disjuns judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii.

În urma disjungerii, cererea de recurs formulată de către bancă a fost înregistrată sub nr. x/2024, iar prin încheierea din 06.03.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu acest recurs și a dispus citarea părților pentru dezbateri.

Examinând recursul promovat de recurenta-pârâtă C. S.A., prin prisma motivelor invocate, în limitele controlului de legalitate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

În contextul procesual creat, pe de o parte, de anularea recursului reclamanților declarat împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel în rejudecare, iar, pe de altă parte, de succesiunea fazelor procesuale derulate și structura hotărârilor pronunțate în cauză, prezenta cale de atac promovată de recurenta-pârâtă vizează declararea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 4.2. I parțial, din condițiile generale, privind "dreptul, dar nu și obligația" băncii de a converti în RON creditul acordat, criticile acesteia fiind circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. de asemenea, recursul pârâtei vizează și declararea ca abuzivă a clauzei înscrise la art. 5 lit. c) din condițiile speciale, ce reglementează comisionul de rambursare în avans, criticile sale încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, sub aspectul primei clauze contestate, titulara căii de atac a susținut, în primul rând, împrejurarea că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, fiind, în același timp, și nemotivată sub aspectul menținerii dispozițiilor privind constatarea caracterului abuziv al acesteia.

Motivul de recurs este întemeiat.

Astfel, Înalta Curte reține că, în primul ciclu procesual, tribunalul a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 4.2. I din contract cu privire la sintagma "dreptul, dar nu și obligația" băncii de a converti în RON creditul acordat, obligând banca pârâtă să convertească în RON creditul obținut de reclamanți, la cursul de schimb CHF/RON mai mare cu 10% față de cel de la data semnării convenției, cu aplicarea prevederilor secțiunii "Plăți" din condițiile generale ale contractului. Altfel spus, sancțiunea nulității absolute a acestei clauze a fost circumscrisă ideii potrivit căreia băncii ar fi trebuit să-i revină nu numai dreptul, ci, totodată, și obligația de a proceda la convertirea creditului în discuție.

Rejudecând calea devolutivă de atac, după casarea cu trimitere, curtea de apel a dispus înlăturarea dispoziției din sentință privind obligarea băncii pârâte la convertirea creditului acordat reclamanților din CHF în RON, la cursul de schimb CHF/RON mai mare cu 10% față de cel de la data semnării convenției și a păstrat restul dispozițiilor hotărârii apelate. Cu alte cuvinte, a menținut, implicit, și dispozițiile din sentință care constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 4.2. I. din contract referitoare la sintagma "dreptul, dar nu și obligația" băncii de a converti în RON același credit.

Or, instanța supremă constată că, procedând astfel, curtea de apel a pronunțat, practic, o soluție contradictorie, bazată în mod evident pe argumente incompatibile, dezvoltând un raționament incoerent.

Aceasta întrucât, prima instanță a stabilit împrejurarea că sintagma "dreptul, dar nu și obligația" din cuprinsul clauzei 4.2. I parțial din secțiunea "Plăți" din condițiile generale are caracter abuziv, astfel că a constatat nulitatea sa și a înlăturat-o din contractul părților, recunoscând și reclamanților dreptul de a cere transformarea monedei creditului din CHF în RON de la data la care deprecierea monedei naționale a atins pragul de 10% prevăzut în contract, cu stabilirea corelativă a unei obligații în acest sens în sarcina băncii.

Pe de altă parte, curtea de apel a reținut, prin prisma legislației naționale și a jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, faptul că, în speță, nu se regăsește ipoteza de excepție - a imposibilității de continuare a contractului în lipsa clauzei abuzive -, care ar legitima instanța să procedeze la adaptarea contractului, astfel că este obligatoriu demersul de eliminare a acesteia. Ca urmare, stabilind că dreptul băncii de a cere conversia creditului nu poate fi transformat într-o obligație, la cererea consumatorului, a hotărât schimbarea în parte a sentinței tribunalului, în sensul eliminării dispoziției privind obligarea pârâtei la convertirea creditului acordat reclamanților din CHF în RON. Cu toate acestea, deși a înlăturat această dispoziție, respingând astfel cererea reclamanților privind transformarea împrumutului în RON, curtea de apel a statuat în sensul păstrării restului dispozițiilor sentinței apelate, așadar inclusiv pe cea privind constatarea caracterului abuziv și a nulității sintagmei "dreptul, dar nu și obligația" de conversie a băncii din cuprinsul clauzei 4.2. I parțial din secțiunea "Plăți" din condițiile generale; or, natura abuzivă și nulitatea acesteia au fost stabilite, după cum s-a arătat, tocmai în considerarea faptului că, în mod echitabil, o astfel de clauză ar fi trebuit să prevadă atât dreptul, cât și obligația băncii de a converti împrumutul, iar nu exclusiv un drept în favoarea pârâtei.

Prin urmare, decizia curții de apel, prin care prima hotărâre a fost schimbată în parte, păstrându-se unele dispoziții, în sensul că, deși s-a statuat faptul că băncii pârâte ar trebui să i se recunoască nu numai dreptul, ci să i se rețină și obligația convertirii creditului în discuție, s-a înlăturat totuși obligarea acesteia la conversie, cuprinde, în afara oricăror ambivalențe, argumente contradictorii apte să o vulnerabilizeze și să atragă casarea acesteia din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât fac imposibilă exercitarea controlului judiciar. În aceste circumstanțe, instanța supremă notează faptul că în privința clauzei contractuale supuse atenției nu se mai impune și cercetarea incidenței criticilor de casare circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la clauza privind comisionul de rambursare anticipată, recurenta a formulat critici subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și nesocotirea jurisprudenței obligatorii a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia analizată. În opinia sa, această clauză este clară și inteligibilă, întrucât statuează cuantumul determinat al comisioanelor, iar natura serviciilor furnizate poate fi înțeleasă din contract, astfel că orice consumator mediu, suficient de informat și avizat avea reprezentarea exactă a calculului și a cheltuielilor pe care le-ar suporta cu titlu de comision de rambursare în avans.

Totodată, recurenta a mai susținut faptul că instanța de apel a pornit de la o premisă greșită, interpretând eronat condiția dezechilibrului semnificativ, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a evaluat clauza retroactiv, prin prisma prevederilor O.U.G nr. 50/2010 intervenite ulterior încheierii contractului, cu încălcarea principiului neretroactivității legii instituit de art. 15 alin. (2) din Constituție și de art. 1 din C. civ. de la 1864.

Examinarea deciziei recurate prin prisma acestor critici relevă faptul că instanța de apel a statuat în sensul că, deși comisionul de rambursare în avans nu era interzis de vreo prevedere legală la data încheierii contractului de credit, banca nu a oferit totuși consumatorului o explicație privind încasarea acestui comision, din contract lipsind rațiunea perceperii lui. Totodată, a apreciat că inserarea acestuia în contract, pentru perioada în care dobânda este variabilă, apare ca fiind aptă să producă un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului, acesta din urmă fiind pus în situația de a avea dificultăți în identificarea soluției oportune sub aspect economic, fiind descurajat în a rambursa anticipat creditul.

Potrivit situației de fapt reținute în etapele devolutive ale procesului, Înalta Curte notează că părțile au stabilit, prin art. 5 lit. c) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/15.10.2008, un comision pentru rambursarea în avans a împrumutului, în cuantum de 2%, calculat la valoarea sumei rambursate în avans, plătibil integral la data efectuării rambursării, dacă rambursarea se efectuează în primii 5 ani de derulare a creditului, și de 1% dacă rambursarea se efectuează după primii 5 ani. Prin art. 2 din actul adițional nr. x/29.10.2010, încheiat ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, părțile au modificat clauza privind comisionul de rambursare anticipată, în sensul că acesta este diferit după cum, în perioada în care survine rambursarea în avans, dobânda este fixă sau variabilă: pentru prima ipoteză, a fost stabilit un comision de 1% din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada dintre data rambursării anticipate și scadența finală este mai mare de 1 an, respectiv de 0.5%, când perioada este sub 1 an; pentru a doua ipoteză, nu se mai prevede acest comision.

În acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța de apel a reținut caracterul accesoriu al clauzei vizând comisionul de rambursare anticipată, al cărei caracter abuziv poate fi cercetat, așadar, pe cale judiciară.

În aprecierea apartenenței acestei clauze la obiectul contractului, Înalta Curte subliniază că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul național Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar potrivit art. 4 alin. (2) din această lege, "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește, așadar, de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, normă legală funcție de care instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al respectivei clauze, dacă aceasta se încadrează în situațiile de excepție prevăzute de textul legal citat, potrivit căruia "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Înalta Curte constată că, într-adevăr, în speță, în raport cu textul legal evocat, în privința comisionului supus analizei nu operează prevederea de excludere statuată de legea cadru în materie, examenul caracterului abuziv al respectivei clauze fiind așadar posibil, în condițiile în care aceasta nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestația esențială a convenției de credit, ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului; așadar, acest comision se include în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Subsecvent acestei statuări, reține însă că în cauză sunt întemeiate susținerile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionului de rambursare în avans, a efectuat o examinare greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Pe cale de consecință, curtea de apel a făcut o aplicare greșită a textului legal citat, aspect de natură să genereze casarea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, una dintre condițiile impuse cumulativ de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului; în examinarea acestei condiții, prezintă relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu maniera în care se impune analizarea caracterului clar și inteligibil al clauzelor referitoare la comisioane, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții), potrivit căreia: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". Prin această decizie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care se impun în mod necesar a fi examinate pentru a se putea stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din ansamblul clauzelor contractuale. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, în sensul că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Deși aceste hotărâri vizează alte categorii de comisioane bancare (de acordare, de administrare), Înalta Curte reține că același raționament și aceeași manieră de examinare se impunea, pentru identitate de rațiune, și în privința celui contestat în speță. Cu toate acestea, instanța de apel nu a efectuat o analiză a justeței perceperii comisionului de rambursare în avans prin prisma acestor criterii absolut necesare și obligatorii; dimpotrivă, curtea de apel a reținut exclusiv împrejurarea că, în contract, nu există o explicitare detaliată a acestui comision, fără însă a mai proceda la o verificare a eventualei produceri, în detrimentul consumatorului, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe.

În acest context, instanța supremă subliniază faptul că, în cuprinsul convenției de credit, clauza privind durata contractului este prevăzută în favoarea ambelor părți, iar cea privind rambursarea anticipată a creditului este stabilită în favoarea consumatorului care, poate decide, unilateral, să modifice raportul contractual cu banca, prin restituiri parțiale, sau să înceteze contactul, restituind, anterior împlinirii termenului convenit, întreg creditul acordat. Corelativ, instituția bancară este obligată să primească suma împrumutată și să accepte pierderea dobânzii prefigurate și eșalonate conform propriilor calcule de rentabilitate, până la finalul perioadei de creditare convenite la semnarea contractului, situație în care își rezervă dreptul de a încasa un comision, în scopul diminuării potențialelor prejudicii ce ar surveni în astfel de situații. Această conduită este justificată din perspectiva nevoii de a fi acoperite cheltuielile avansate sau preconizate pentru derularea creditului și care nu mai pot fi îndestulate ca urmare a deciziei împrumutatului de a modifica scadența obligației de rambursare a sumei împrumutate.

În aceste împrejurări, Înalta Curte notează că instanța de apel nu a efectuat o analiză concretă și efectivă a dezechilibrului pretins a fi existent între drepturile și obligațiile părților, prin prisma dreptului consumatorului de a înceta contractul și al celui corelativ al băncii de a percepe un comision pentru rambursarea anticipată, a modului în care a fost afectată situația juridică a intimaților-reclamanți, respectiv dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit în discuție, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea acestui comision.

De aceea, Înalta Curte constată întemeiate și criticile formulate de recurenta-pârâtă vizând nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel sub aspectul reținerii caracterului abuziv al clauzei ce reglementează încasarea de către pârâtă a comisionului de rambursare anticipată, din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept substanțial citate, împrejurare de natură să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum s-a arătat.

Pentru aceste considerente, instanța supremă, în temeiul art. 496 și al art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta C. S.A., va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de către aceasta împotriva sentinței civile nr. 210/09.02.2018 a Tribunalului Specializat Cluj aceleiași instanțe de apel. Întrucât recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei curții de apel a fost anulat prin decizia nr. 533/06.03.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, din care a fost disjuns prezentul dosar, statuările instanței de apel cu privire la calea devolutivă de atac promovată de aceștia împotriva aceleiași sentințe au devenit definitive, astfel încât, dispoziția din hotărârea atacată privind soluția dată apelului acestora va fi păstrată.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va relua examinarea clauzelor contestate, în limita considerentelor prezentei decizii, cu aplicarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin deciziile preliminare pronunțate în materia analizată, în raport cu convenția părților modificată prin actele adiționale, toate celelalte chestiuni disputate intrând în autoritatea de lucru judecat. Totodată, în rejudecare, instanța devolutivă va aprecia și asupra cererii cu caracter accesoriu formulată de recurentă privind cheltuielile de judecată avansate de către aceasta în prezenta fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 28/17.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de către C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 210/09.02.2018 a Tribunalului Specializat Cluj.

Menține dispoziția de respingere a apelului declarat de către A. și B. împotriva aceleiași sentințe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 iunie 2024.