ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1368/2023

Ședința publică din data de 24 mai 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca – secția Civilă la 04.06.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.2, art. 3.7, art. 3.12 și art. 3.14 din contractul de credit nr. x/11.08.2008, să oblige pârâta la eliminarea acestora și la restituirea către reclamant a sumelor de 6.719 franci elvețieni, reprezentând comision de procesare a creditului; de 12.679 franci elvețieni, reprezentând comision de administrare credit, calculat până la data introducerii acțiunii și, în continuare, până la încetarea perceperii lui; de 25.692 franci elvețieni, reprezentând dobânda revizuită, achitată în plus peste procentul de 5,5%, calculată până în noiembrie 2017; de 4.136 franci elvețieni, reprezentând majorare credit începând cu 21.03.2011, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume de bani și până la data plății efective; a mai solicitat stabilizarea cursului de schimb valutar franc elvețian-leu la valoarea celei de la data contractării, pentru întreaga perioadă de creditare și, pe cale de consecință, plata ratelor la cursul de la momentul semnării contractului de credit, precum și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 313.851 RON, reprezentând diferența de curs valutar, cu cheltuieli de judecată.

La 25.07.2018, reclamantul a solicitat introducerea în cauză și a numitei C., în calitate de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 7365/06.11.2018, Judecătoria Cluj-Napoca – secția Civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1964/13.10.2021, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor de la art. 3.12, art. 3.14, art. 3.2 și art. 3.7, inserate în contractul de credit nr. x/11.08.2008 și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele de 6.719,15 franci elvețieni, reprezentând comision de procesare și de 15.236,61 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată până la 17.03.2021, precum și la plata în continuare a acesteia până la data achitării efective, sumele de 12.682.38 franci elvețieni, reprezentând comision de administrare și de 31.450,94 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată până la 17.03.2021, precum și la plata în continuare până la data achitării efective, sumele de 23.905,87 franci elvețieni, reprezentând dobânda contractuală percepută peste cuantumul de 5,5%/an până în martie 2021 și de 29.248,40 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată până la 18.04.2021, precum și la plata în continuare până la data plății efective, suma de 4.135,52 franci elvețieni, reprezentând majorarea debitului principal, conform art. 1 din actul adițional din 21.03.2011 la contractul de credit enunțat; a respins în rest acțiunea și a obligat pârâta să achite reclamanților suma de 6.712,60 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 228/11.04.2022, Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă a respins ca nefondate apelurile și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta.

Motivând recursul, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 969 și ale art. 970 C. civ. din 1864, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 36 și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, atunci când a constatat ca fiind abuzive clauzele de la art. 3.2 și art. 3.7, referitoare la dreptul de opțiune al împrumutatului în alegerea dobânzii contractuale, art. 3.12, privind comisionul de procesare și de la art. 3.14, referitoare la comisionul de administrare, inserate în contractul de credit aflat în discuție.

Recurenta-pârâtă a arătat că, fără să fi fost învestite cu un asemenea petit, instanțele de fond au schimbat obiectul contractului de împrumut, au modificat dobânda contractuală dintr-o dobândă variabilă într-una fixă, cu ignorarea dispozițiilor art. 40 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora clauzele contractuale pot fi modificate doar urmare a încheierii unui act adițional acceptat de consumator.

În continuare, a relevat că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că dobânda nu face parte din obiectul contractului de împrumut, sens în care a denaturat obiectul contractului de credit, așa cum a fost el modificat prin actul adițional încheiat la 21.03.2011, considerând că împrumutatul datorează băncii doar împrumutul contractat, nu și spezele acestuia, cu încălcarea art. 1587 C. civ. din 1864 și a art. 370 din Codul comercial.

Sub acest aspect, a mai susținut că aprecierea instanței de apel cu privire la dobândă, în sensul că nu este de esența contractului, deoarece obiectul prestației împrumutatului ar fi doar rambursarea împrumutului, nu și spezele acestuia, este contrară prevederilor art. 7 alin. (2) și (4) din O.U.G. nr. 50/2010, care definește contractul de credit și costul total al acestuia.

Potrivit recurentei, în mod nelegal și cu ignorarea dispozițiilor art. 40 și ale art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, instanțele de fond au transformat dobânda variabilă într-una fixă, stabilind în sarcina băncii obligații de restituire a sumelor percepute cu titlu de dobândă. Mai mult, este nelegală decizia instanței de prim-control judiciar de a ignora actul adițional din 21.03.2011 (prin care a fost modificată dobânda contractuală) cu motivarea că apelul nu cuprinde critici sub acest aspect, în măsura în care susținerile părții în apel au privit modalitatea în care prima instanță a interpretat prevederile contractuale privind dobânda, iar instanța de apel avea obligația, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunțe asupra lor.

Mai mult, a apreciat că, în temeiul art. 476 C. proc. civ., analiza situației dobânzii contractuale trebuia să aibă în vedere contextul juridic în care a fost încheiat contractul și evoluția dobânzii pe perioada de derulare a contractului, pe care a prezentat-o.

Totodată, a precizat că dobânda nu putea fi analizată din perspectiva caracterului adecvat al prețului sau al remunerației față de prestația de împrumut acordată de către bancă și nici din perspectiva avantajului economic mai favorabil consumatorului.

În opinia recurentei-pârâte, în mod eronat instanțele anterioare au analizat dobânda din perspectiva câtimii sale, apreciind că majorarea dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare/monetare este un termen ambiguu, cu ignorarea contextului juridic în care a fost încheiat și modificat contractul de credit dintre părți.

A mai relevat că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 43, art. 56 și ale art. 370-373 din Codul comercial, ale art. 1073 și art. 1587 C. civ. din 1864 și nici de Legea nr. 193/2000, în forma aflată în vigoare la data acordării împrumutului, care excludea din categoria clauzelor abuzive pe cele referitoare la modificarea dobânzii, dacă în contract era menționat un motiv întemeiat în acest sens.

După o prezentare detaliată a evoluției pieței financiare, a costurilor de finanțare, a indicatorilor pentru variația dobânzii și a elementelor ce influențează riscul de țară, a subliniat că nici O.G. nr. 21/1992 și nici Legea nr. 193/2000 nu cuprind reglementări cu privire la stabilirea dobânzii în funcție de un indice verificabil, însă art. 370 alin. (3) din Codul Comercial prevedea posibilitatea comerciantului de a percepe dobânda pentru sumele trecute în contul curent, în debitul primitorului de la data înscrierii.

În continuare, a susținut că a implementat O.U.G. nr. 50/2010 în cuprinsul contractului de credit și că a procedat la schimbarea calculului dobânzii în funcție de elemente obiective și independente de voința băncii, astfel că dobânda variază în funcție de indicele verificabil Libor 6 luni, criteriul evoluției pieței financiare nemaifiind aplicabil contractului de credit, aspect ignorat total de către instanța de apel.

Evocând jurisprudența C.J.U.E., cu referire la cauza C-602/10, a susținut că în mod nelegal instanțele anterioare au intervenit în contractul de credit, sancționând clauzele de la art. 3.2 și art. 3.7 cu nulitatea absolută, în condițiile în care au depășit competența oferită de Legea nr. 193/2000.

Recurenta a mai relevat că nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ cu privire la dobândă, deoarece diferența acesteia pentru primul an, comparativ cu cea aferentă celui de-al doilea an de creditare, este de 1%.

Totodată, a mai afirmat că au fost încălcate dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864, art. 370-373 Codul comercial și ale art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, atunci când au fost constatate ca fiind abuzive clauzele privind comisionul de procesare, inserat la art. 3.12 și art. 1.1 lit. f) din contract și comisionul de administrare, inserat la art. 3.14 din contract.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel s-a pronunțat asupra adecvării și/sau inadecvării perceperii celor două comisioane, din perspectiva remunerației, ignorând faptul că acestea erau clare și inteligibile, cu respectarea art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 și a art. 1 din Legea nr. 193/2000 și faptul că nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind incidente prevederile alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Evocând jurisprudența C.J.U.E. cu referire la cauza C-621/2017, a susținut că inserarea în contract a cuantumului comisionului, a metodei de calcul și a datei scadente, constituie cerințe suficiente pentru a se aprecia că nu a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la contraprestația băncii în schimbul comisionului de administrare, recurenta a făcut trimitere la cauza C-621/2017 a C.J.U.E. și a susținut că, aceasta a fost interpretată eronat de către instanța de apel, pentru a justifica constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, în condițiile în care este clară și inteligibilă.

Privitor la dispoziția curții de apel de restituire a sumelor percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, recurenta a afirmat că instanța nu putea dispune restituirea lor, întrucât reprezintă o operațiune interzisă de art. 6 din Legea nr. 193/2000, cu atât mai mult cu cât nici instanța de fond și nici cea de apel nu au constatat nulitatea clauzelor.

Totodată, a invocat decizia nr. 76/25.01.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă.

În ce privește soluția dată de către instanța de prim-control judiciar asupra capătului de cerere privind restituirea sumei de 4.135,52 franci elvețieni, capitalizată prin actul adițional din 21.03.2011, recurenta a susținut că, în mod nelegal instanța de apel a apreciat "că probabil aceste sume au fost deja achitate de către intimați", în contextul în care, din raportul de expertiză contabilă a rezultat că sumele au fost restante (capital, dobânda și dobânda penalizatoare) la data încheierii actului adițional.

A mai precizat că în cauză nu este îndeplinită nici cerința lipsei negocierii, întrucât consumatorii și-au exprimat opiniile și punctele de vedere, începând chiar cu cererea de credit, în condițiile în care puteau opta și pentru un alt tip de credit, un alt produs, vândut de bancă la acea vreme, ori vândut de o altă bancă. Însă, din moment ce au ales să încheie două credite la aceeași bancă, înseamnă că oferta băncii corespundea necesitații lor financiare.

În continuare, a relevat că, potrivit legii, lipsa negocierii nu conduce de plano la concluzia că o clauză este abuzivă, în măsura în care condițiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, trebuie îndeplinite cumulativ.

Evocând jurisprudența C.J.U.E, respectiv cauza C-449/13, a susținut că împrumutații au fost informați despre costurile contractului de credit, inclusiv prin cererea de acordare a creditului, precum și prin clauzele contractului de credit, iar analiza respectării obligației de informare de către bancă trebuia analizată prin raportare la prevederile legale în vigoare la data încheierii acestui contract de credit, 27.10.2009, conform principiului tempus regit actum.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 10.10.2022 reclamanții A. și C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

În acord cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, care a fost comunicat părților.

La termenul din 29.03.2023, prin decizia 782, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a anulat recursul recurenților-reclamanți A. și C. și a disjuns judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., formându-se un nou dosar în vederea soluționării acestuia, nr. x/2023.

Prin încheierea din 29.03.2023, pronunțată în cauza nou înregistrată, instanța supremă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul pârâtei și a acordat termen în ședință publică pentru judecarea acestuia, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în limitele controlului de legalitate, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Pentru facilitarea înțelegerii depline a considerentelor ce urmează a fi expuse, dar și pentru stabilirea cadrului procesual în recurs, Înalta Curte apreciază necesară expunerea succintă a situației de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită de instanțele devolutive.

Prin acțiunea introductivă, așa cum aceasta a fost precizată, reclamanții au învestit Tribunalul Specializat Cluj cu o cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la variația ratei anuale a dobânzii, precum și al celor privind comisioanele de procesare și de administrare, inserate în contractul de credit nr. x/11.08.2008, cu eliminarea acestora din contract. Totodată, reclamanții au solicitat, ca efect al admiterii cererii lor, obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor contestate, precum și a sumei de 4.136 CHF, reprezentând suma cu care debitul principal a fost majorat începând cu data de 21.03.2011, când creditul neachitat a fost restructurat, sume la care se va adăuga dobânda legală. Pe calea demersului judiciar inițiat, reclamanții au mai solicitat stabilizarea cursului de schimb valutar RON-CHF, la valoarea de la data contractării, pentru întreaga perioadă de creditare și, pe cale de consecință, plata ratelor la cursul de la momentul semnării contractului de credit, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei de 313.851 RON, reprezentând diferența de curs valutar achitată în plus de către aceștia.

Prima instanță, reținând caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind variația dobânzii din contract și comisioanele de procesare și administrare, a constatat nulitatea lor, și a obligat pârâta să restituie sumele încasate în temeiul acestor clauze, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare calculată până la 18.04.2021, respectiv 17.03.2021 pentru comisioane și, în continuare, până la data restituirii efective a sumelor. În ceea ce privește dobânda, se cuvine subliniat că restituirea s-a dispus numai asupra diferenței încasate peste cuantumul de 5,5%/an până în luna martie 2021. De asemenea, a admis capătul de cerere privind restituirea către reclamanți a sumei de 4.135,52 CHF, reprezentând suma cu care debitul principal a fost majorat, potrivit art. 1 din actul adițional din 21 martie 2011 la contractul de credit încheiat între părți și a respins în rest cererile reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri ambele părți litigante au declarat apel, reclamanții solicitând reformarea hotărârii în ceea ce privește dispoziția instanței de respingere a cererilor acestora de stabilizare a cursului de schimb valutar RON-CHF la valoarea de la data încheierii contractului, iar pârâta cu privire la dispoziția instanței de constatare a caracterului abuziv al prevederilor contractuale sus-menționate și la soluționarea cererilor accesorii, dar și împotriva dispoziției primei instanțe de obligare a sa la restituirea sumei care s-a adăugat la valoarea creditului prin actul adițional din martie 2011.

Confirmând soluția tribunalului, instanța de prim-control judiciar a respins ambele apeluri ca nefondate, păstrând în întregime sentința.

Apreciind că dispoziția instanței, de respingere a apelului său, este nelegală prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta B. S.A. a promovat demersul judiciar de față, în cadrul căruia a dedus verificării, pe de o parte, modul de soluționare de către instanța de apel a cererilor vizând caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă și la comisioanele de procesare și de administrare, precum și pe cele privind consecințele care ar decurge din această împrejurare, iar, pe de altă parte, ignorarea de către instanța de apel a apărărilor sale privind actele adiționale la contractul de credit, încheiate potrivit recurentei, în acord cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Analizând criticile circumscrise, pe de o parte, constatării caracterului abuziv al clauzelor privind variația dobânzii, respectiv incidența ipotezei de la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, neîndeplinirea condițiilor legale pentru constatarea naturii abuzive a clauzelor, iar, pe de altă parte, neanalizarea apărărilor sale privind alinierea contractului la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru cele ce succed.

În etapa procesuală anterioară, instanța de prim-control a respins apelul pârâtei cu consecința păstrării în întregime a dispoziției primei instanțe de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobândă. În argumentare, infirmând statuările primei instanțe cu privire la includerea dobânzii în obiectul contractului, ca urmare a reevaluării clauzelor contractuale prin raportare la reperele trasate în acest sens de jurisprudența consacrată în materia clauzelor abuzive, a reiterat lipsa caracterului clar, inteligibil, negociat și transparent al clauzelor vizând dobânda, conchizând în sensul aptitudinii acestora de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Dând eficiență principiului repunerii în situația anterioară, instanța de prim-control judiciar, apreciind că acest contract poate continua și în lipsa clauzelor contestate, a reținut ca legală soluția primei instanțe de înlăturare a acestora și de repunere a părților în situația anterioară, respectiv obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul lor. De asemenea, a reținut că restituirea diferenței dobânzii încasate în temeiul acestor prevederi contractuale nu reprezintă o intervenție din partea instanței în contract și nicio modificare a contractului împotriva voinței părților.

Luând în considerare cercetarea realizată de instanțele de fond, prin raportare la criteriile consacrate la nivel legislativ și jurisprudențial în domeniul analizei caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobânda variabilă, Înalta Curte impune părților concluzia că acestea sunt susceptibile de a fi supuse mecanismului de control al unui eventual caracter abuziv, din perspectiva prevederilor art. 4 din legea-cadru în materie, în raport cu Directiva 93/13 și cu reperele consacrate de jurisprudența comunitară.

Aceasta, întrucât, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază, pe de o parte, nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu aptitudinea de a satisface cerințele de preț și de plată și nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Această dispoziție legală transpune integral prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Cu referire la cerința unei redactări clare și inteligibile, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că aceasta se aplică chiar și în cazul în care o clauză intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului" sau a noțiunii de "caracter adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 68).

Așadar, clauzele vizate de această dispoziție sunt exceptate de la verificarea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanța competentă consideră, în urma analizei efectuate, că acestea au fost redactate de profesionist în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, EU:C:2010:309, punctul 32).

Referitor la cerința privind transparența clauzelor contractuale, astfel cum aceasta rezultă din articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că această cerință nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, ci că, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecție pus în aplicare de directiva menționată se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de profesionist, această cerință privind redactarea clară și inteligibilă a clauzelor contractuale și, prin urmare, privind transparența, impusă de aceeași directivă, trebuie înțeleasă în mod extensiv (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctele 71 și 72).

Față de acest cadru legislativ, a cărui interpretare și aplicare se regăsește în jurisprudența constantă a instanței supreme în materia clauzelor abuzive, Înalta Curte reține că situația de excludere prevăzută de textul legal precitat nu este operantă în speță.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este, într-adevăr, asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme acesta din urmă nu are titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esența acestuia și reprezentând echivalentul folosinței banilor, precum și una dintre rațiunile fundamentale ale activității bancare. Cu toate acestea, o concluzie contrară, cum este cea a instanței de apel, nu este de natură să modifice soluția dată asupra clauzelor privind dobânda, întrucât, în speță, examenul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă, în ansamblul lor, nu este exclus de plano, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind posibil în considerarea tezei finale a aceluiași alineat, față de împrejurarea că acestea nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Așa cum s-a arătat, în cazul convențiilor, exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, adică morfologic, sintactic și semantic. Într-o jurisprudență constantă, instanța supremă a statuat, în acord cu practica C.J.U.E. în materie, anterior menționată, în sensul că limbajul ușor inteligibil presupune ca, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi dobândite și obligații asumate și, în egală măsură, a avantajelor și contraprestațiilor părții adverse.

Pornind de la aceste elemente în aprecierea caracterului clar și inteligibil al clauzelor vizând dobânda variabilă în ansamblul lor, Înalta Curte notează că stabilirea ratei dobânzii începând cu al doilea an de creditare era condiționată de exprimarea de către reclamanții consumatori a unui drept de opțiune între mai multe variante de dobândă. Deși acest drept de opțiune, în sine, nu este apreciat ca abuziv, în realitate, însă, această posibilitate de alegere este una pur formală, aparentă și nu efectivă, întrucât maniera evazivă și ambiguă de formulare, lipsită de o predictibilitate rezonabilă, nu a permis reclamanților, la momentul încheierii contractului, o evaluare realistă a repercusiunilor financiare ale unui mecanism de variabilitate a dobânzii, generat de factori aleatorii și grefat pe evenimente insuficient explicitate, controlate de fapt de profesionist.

Referitor la criticile privind nenegocierea contractului, Înalta Curte reține că, deși în privința contractelor preformulate, de adeziune, nu există o prezumție legală absolută referitoare la caracterul abuziv al clauzelor pe care acestea le cuprind, totuși, în considerarea legislației privind protecția consumatorilor, este evident faptul că legiuitorul național, ca și cel european, au în vedere existența acestor contracte ca premisă în analiza caracterului abuziv al unora dintre clauzele pe care le cuprind, impunând profesioniștilor dovada caracterului negociat al clauzelor, ca garanție a exprimării acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea lor în contract.

Această cerință vizează etapa anterioară celei a realizării acordului de voință, respectiv faza negocierii; din interpretarea logică și gramaticală a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/200, rezultă că legiuitorul nu acordă preferință necondiționată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.

Din această perspectivă, este lipsit de relevanță faptul că reclamanții au semnat contractul de împrumut, câtă vreme legiuitorul nu consideră suficientă informarea ori aderarea la contract sau opțiunea între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune ferm dovada negocierii directe a contractului în întregul lui, sau a unora dintre clauzele acestuia, respectiv dovada acelor discuții prealabile încheierii contractului din care să rezulte obținerea acordului împrumutatului cu privire la conținutul clauzei denunțate.

În acest context, chestiunea negocierii apare atașată situației de fapt și probatoriului cauzei, care, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scapă cenzurii instanței de recurs.

Mai mult, în speță, în etapa devolutivă a apelului, caracterul nenegociat al clauzelor contractuale în discuție a fost confirmat în lipsa unor critici din partea pârâtei cu privire la acest aspect, instanța de apel apreciind că acceptarea fără rezerve de către intimați a ofertei prezentate nu este suficientă pentru existența unei negocieri cu privire la mecanismul variației dobânzii sau la comisioanele în discuție.

Or, în recurs, autoarea căii de atac nu a înțeles să combată acest raționament al instanței, ci a reluat, într-o manieră identică, motivele sale din apel, ignorând complet considerentele deciziei, în măsura în care recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, prin intermediul căreia se deduce controlului instanței de recurs hotărârea instanței inferioare, implicit considerentele acesteia, în limitele criticilor de nelegalitate invocate de recurent.

În continuare, cu privire la pretinsa ignorare de către instanța de apel a celor două acte adiționale, instanța supremă constată că, în etapele procesuale anterioare, pârâta, în susținerea neîndeplinirii cerințelor legale pentru stabilirea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, a invocat implementarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, opunând reclamanților actele adiționale de conformare a contractului de credit în derulare la prevederile ordonanței și susținând lipsa denunțării lor de către reclamanții consumatori.

Aceste aspecte au fost examinate de către instanțele devolutive; astfel, la o analiză atentă a considerentelor deciziei recurate, se constată că aceste chestiuni au făcut obiect de preocupare pentru instanța de apel în cadrul examenului realizat asupra soluției primei instanțe asupra clauzelor contractuale ce statuează dobânda variabilă, stabilindu-se că încheierea celor două acte adiționale nu este de natură să valideze conduita pârâtei care nu a inserat în contractul inițial clauze clare și accesibile consumatorului, în condițiile în care această obligație era prevăzută în sarcina sa de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Împotriva considerentelor instanței de apel, recurenta nu a formulat nicio critică de natură să combată raționamentul avut în vedere de aceasta la soluționarea criticilor dezvoltate sub acest aspect. Ignorând argumentele instanței de prim-control judiciar care au stat la baza înlăturării lor, fără o analiză a acestora pe fond, autoarea căii de atac a reluat, și de această dată, apărările sale din apel referitoare la aspectele factuale care au determinat încheierea și derularea contractului, precum și cu referire la cele privind variația dobânzii. Or, aceste chestiuni sunt incompatibile cu recursul, potrivit art. 488 C. proc. civ., în măsura în care ele nu privesc considerentele instanței de apel și nu indică greșelile de judecată săvârșite de aceasta sau normele legale încălcate.

Ceea ce se cuvine subliniat este faptul că, așa cum rezultă chiar din memoriul de apel, apărările recurentei privind implementarea O.U.G. nr. 50/2010 au fost invocate în susținerea caracterului legal al clauzelor privind dobânda, ca urmare a încheierii celor două acte adiționale la contractul de credit, fără nicio referire la întinderea obligației de restituire dedusă judecății prin cererea accesorie, așa cum insinuează recurenta în prezenta etapă procesuală.

Din această perspectivă, instanța de prim-control judiciar, în mod corect a arătat că susținerile părții referitoare la întinderea în timp a obligației de restituire au fost invocate pentru prima dată prin concluziile formulate pe fondul cauzei în apel și le-a exclus din analiză, de vreme ce până în momentul dezbaterilor pe fondul cauzei, recurenta a invocat alinierea contractului la O.U.G. nr. 50/2010 pentru demonstrarea lipsei caracterului abuziv și nu în combaterea capătului de cerere ce viza efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, respectiv restituirea diferenței dobânzii achitate peste valoarea de 5,5%/an.

Pe aceste premise, nu se poate imputa instanței de apel nici nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la efectul devolutiv al apelului, de vreme ce, în baza art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., analiza instanței de prim-control judiciar în apel a cuprins reevaluarea situației de fapt și a probelor cauzei, însă în limitele cererilor și apărărilor formulate de părți pe calea apelului și a întâmpinării.

În aceste condiții, dezlegarea instanței de apel nu poate impune concluzia unei necercetări a apărărilor recurentei, în măsura în care chestiunile cu care a fost învestită instanța în legătură cu acest capăt de cerere au fost analizate și au primit un răspuns din partea acesteia.

Tot în acest cadru, Înalta Curte reține că normele Codului Comercial, ale C. civ. de la 1864 și a contextului legislativ de la data încheierii contractului, indicate pentru a demonstra conformitatea clauzelor în discuție cu normele legale din acel moment, au fost invocate pentru prima dată în recurs, omisso medio, deși, în faza apelului, acestea puteau fi deduse judecății instanței de control devolutiv de către apelantă, în prezent recurentă. Prin urmare, ele vor fi înlăturate din examenul legalității realizat în recurs, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Așa fiind, confirmând caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea ratei anuale a dobânzii, Înalta Curte urmează a respinge criticile recurentei sub acest aspect, urmând a păși la verificarea legalității soluției instanței de apel în legătură cu stabilirea obligației de restituire a sumelor încasate în temeiul acestora.

În speță, restituirea dobânzii s-a dispus de către prima instanță prin raportare la diferența încasată de recurentă peste nivelul de 5,5% dobândă/an, dobânda stabilită de părți pentru primul an de creditare. În apel, instanța de prim-control judiciar a validat această soluție, apreciind că valoarea dobânzii în raport cu care s-a calculat suma achitată în plus cu acest titlu, după primul an de creditare, nu reprezintă o intervenție din partea instanței în contract și nu este de natură să încalce voința părților.

În conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum și a jurisprudenței C.J.U.E. în materia clauzelor abuzive, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, aceasta nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul acestei clauze (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Credito, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasch, C-125/18 pct. 59).

Cu privire la remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, din interpretarea articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Înalta Curte reține că instanța trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca.

Relevante în evaluarea conformității deciziei recurate cu normele legale și jurisprudenta C.J.U.E. sub acest aspect, sunt și statuările C.J.U.E. în cauzele C-269/19 și C-566/21, în cuprinsul cărora a reiterat că instanța națională care constată nulitatea unei clauze abuzive nu poate să completeze contractul, modificând conținutul clauzei; în caz contrar, s-ar aduce atingere obiectivului pe termen lung urmărit prin art. 7 din Directiva 93/13, cu consecința eliminării efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că aceste clauze abuzive pur și simplu nu sunt aplicate față de consumator; în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, și dacă acestea sunt invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională, ar fi garantat, practic, în acest mod, interesul respectivilor profesioniști; în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de credit și atunci când acesta nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive respectiv, dacă anularea contractului ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului le-ar putea provoca; astfel, nimic nu se opune, printre altele, ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească impunerea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama, printre altele, de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13; Directiva 93/13 nu prevede posibilitatea consumatorului de a beneficia de un avantaj care să depășească această protecție.

Prin urmare, subsecvent constatării caracterului abuziv al unor clauze, instanței naționale îi revine numai obligația să adopte toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului, consecința fiind fie derularea contractului cu acordul acestuia din urmă, în ipoteza în care acesta poate continua, fie rezilierea lui, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acestuia. Contractul conținând clauza anulată ca abuzivă trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea respectivei clauze, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În cauză, ulterior momentului constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la modificarea dobânzii anuale începând cu cel de-al doilea an de creditare, instanța de apel a stabilit faptul că restituirea dobânzii încasate începând cu cel de-al doilea an, peste valoarea de 5,5%/an, care reprezintă dobânda stabilită de părți pentru primul an de contract, nu este de natură să încalce voința acestora și nici nu reprezintă o ingerință nepermisă a instanței în contract.

Soluția instanței contravine, însă, statuărilor anterioare referitoare la interdicția instanței naționale de a interveni în contractele de credit prin modificarea ratei dobânzii, în măsura în care formula de calcul adoptată la determinarea sumei încasate în mod nedatorat, în temeiul clauzelor abuzive, are la bază o altă statuare și are drept rezultat fixarea dobânzii contractuale, începând cu cel de-l doilea an de creditare, la valoarea de 5,5%/an, suplinind practic acordul de voință al părților.

Aceasta, deoarece, prin înlăturarea clauzelor referitoare la modificarea dobânzii după primul an de creditare, contractul a rămas, practic, fără dobândă, iar stabilirea pe cale judiciară a ratei dobânzii la valoarea celei din primul an reprezintă o intervenție efectivă a instanței în contractul părților.

În acest context, singurul remediu compatibil cu jurisprudența CJUE ce se impunea în cauză era invitarea părților la negocieri asistate în vederea stabilirii dobânzii anuale începând cu cel de-al doilea an de creditare.

Înalta Curte nu neagă dreptul părților de a redobândi prestația executată în plus, în baza unei clauze declarate nule, însă apreciază că în privința clauzelor privind dobânda, instanța nu are posibilitatea, la momentul pronunțării hotărârii, să determine cuantumul sumelor încasate necuvenit, de vreme ce nu există niciun element de referință privitor la cuantumul dobânzii datorat ulterior primului an de creditare și nici la perioada pentru care modificarea operează. Așadar, nu se poate determina împrejurarea dacă există sume încasate în plus și, în caz afirmativ, care este cuantumul acestora.

În atare condiții, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel asupra capătului accesoriu privind restituirea dobânzii încasate peste limita de 5,5%/an, contravine statuărilor anterioare referitoare la interdicția instanței naționale de a interveni în contractele de credit, împrejurare de natură să producă recurentei o vătămare, constând în pronunțarea unei soluții nefavorabile, care nu poate fi acoperită decât prin admiterea recursului acesteia și casarea hotărârii recurate, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8, raportate la cele ale art. 175 alin. (1) și art. 179 C. proc. civ.

Referitor la criticile recurentei privind declararea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare și administrare, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate pentru cele ce succed.

În prealabil, se reține faptul că asupra caracterului nenegociat al clauzelor contractuale, instanța supremă s-a pronunțat în cuprinsul considerentelor expuse în validarea soluției instanței de apel de confirmare a dispoziției primei instanțe referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă, considerente care, pentru identitate de rațiune, sunt aplicabile și pentru această ipoteză.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în conformitate cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În aprecierea caracterului clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit în discuție, cu efect obligatoriu se reține interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene din hotărârea preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții), în cuprinsul căreia au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, în legătură cu criteriile ce trebuie avute în vedere de instanțele naționale la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare. Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în sensul că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, în decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca banca să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le achită.

Transpunând aceste elemente în analiza cauzei de față, Înalta Curte reține că în ceea ce privește comisionul de procesare, valoarea acestuia este clar determinată prin contract – 2,2 % din valoarea creditului – și că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului, prin reținere din suma împrumutată.

De asemenea, constată că valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, împrumutații fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice ce decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește, iar motivele impunerii acestuia sunt evidente, întrucât rezultă din însăși denumirea sa. Prin urmare, și această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

Totodată, se reține că obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii, tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare; în mod similar, având în vedere analiza documentației de credit efectuată de către bancă, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestații clare și distincte din partea băncii.

Toate aceste elemente sunt de natură să atribuie prevederilor contractuale în discuție, caracterul clar și inteligibil, astfel încât cerințele stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în acest sens sunt îndeplinite.

Întrucât, în cauză, instanța de apel a constatat caracterul abuziv al acestor clauze fără a avea în vedere aceste elemente concrete, care, de altfel, conduc spre o concluzie de legalitate și conformitate a clauzelor privind comisionul de procesare și de administrare, Înalta Curte constată că vătămarea produsă recurentei nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii și sub acest aspect, motiv care impune casarea deciziei recurate în ceea ce privește dispoziția instanței de prim-control judiciar de respingere a apelului pârâtei.

Cu referire la criticile recurentei privind efectele și consecințele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, momentul de la care curge dobânda legală penalizatoare, precum și capătul de cerere privind restituirea sumei capitalizate prin actul adițional din 21 martie 2011, instanța supremă constată că acestea nu pot fi primite, întrucât prin intermediul lor se readuc în discuție motivele de apel și nu chestiuni care să justifice nelegalitatea considerentelor expuse de instanța de apel sub acest aspect. Recurenta reia argumentele prezentate în fața instanței de apel, fără a ține cont de răspunsul oferit de către aceasta și fără a formula critici concrete împotriva raționamentului instanței de prim-control judiciar expus în justificarea soluției date asupra lor.

Mai mult, se remarcă că invocarea dispozițiilor art. 1088 C. civ. s-a realizat direct în recurs, omisso medio, sens în care ele nu pot face obiect de analiză în această etapă procesuală, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, susținerile părții privind suma capitalizată sunt fundamentate pe aspecte de fapt și elemente probatorii care scapă cenzurii instanței de recurs, al cărei control este limitat în actualul context legislativ numai la chestiuni de legalitate, iar nu de netemeinicie, potrivit art. 488 alin. (3) C. proc. civ.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că măsura casării deciziei recurate se impune numai în ceea ce privește soluția instanței de apel dată capătului de cerere accesoriu constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda percepută începând cu cel de-al doilea an de creditare, precum și celor referitoare la comisioanele de procesare și administrare, cu ocazia judecării apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe.

În rejudecare, ca o consecință a confirmării caracterului abuziv al clauzelor privind modificarea ratei anuale a dobânzii, în raport cu statuările instanței de casare, se va aprecia asupra posibilității continuării derulării contractului, precum și cu privire la măsurile necesare în vederea protejării reclamanților consumatori, prin îndrumarea acestora spre negocieri asistate și efective, susceptibile să genereze un acord de voință între părți, cu precizarea că prezumtivul eșec al acestora nu va putea fi acoperit în prezentul cadru procesual.

În ipoteza în care părțile vor ajunge la un consens asupra dobânzii anuale după primul an de creditare, instanța de apel urmează a reanaliza soluția dată de prima instanță capetelor de cerere privind restituirea dobânzii încasate peste limita de 5,5%/an începând cu cel de-al doilea an de creditare.

De asemenea, reevaluarea instanței de trimitere va viza în rejudecare și caracterul clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, în acord cu indicațiile instanței supreme din cuprinsul prezentei decizii, prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin deciza preliminară pronunțată în cauza C-621/17.

Subsecvent, instanța de apel urmează a reexamina solicitarea reclamanților privind restituirea sumelor achitate în baza clauzelor ultim-enunțate, dar și cea referitoare la restituirea sumei capitalizate cu care s-a majorat debitul în urma restructurării creditului în martie 2011, precum și acordarea dobânzii legale, având în vedere că, la baza admiterii acestui ultim capăt de cerere, s-au avut în vedere atât sumele încasate cu titlu de dobândă, asupra cărora instanța supremă a statuat anterior, cât și cele achitate cu titlu de comision de procesare și comision de administrare, care, de asemenea, au făcut obiectul examenului de legalitate în prezenta fază procesuală.

Totodată, reținând că etapa devolutivă a avut ca obiect apelurile declarate de ambele părți litigante, iar soluția casării este justificată exclusiv din perspectiva aspectelor deduse judecății pe calea apelului declarat pârâtă, instanța supremă urmează să caseze în parte decizia atacată și să trimită cauza