ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 114/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 18 iunie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. România S.A., a solicitat sa se constate existența și să fie declarate nule absolut și înlăturate clauzele abuzive din contractul de credit ipotecar nr. x din 12 iunie 2007 și din contractul de credit de nevoi personale cu garanție imobiliară nr. x din 19 iunie 2007. Astfel reclamanta a solicitat în principal constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1, coroborat cu art. 1.2 și art. 5.4 din fiecare contract de credit privind dobânda variabilă; obligarea pârâtei la recalcularea valorii ratelor lunare, având în vedere cursul CHF de la data semnării contractelor de credit, denominarea în moneda națională a plăților, respectiv din CHF în RON, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, și plata în continuare a costurilor presupuse de contractele de credit în RON; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.4 prin care în situația în care operează majorarea dobânzii, iar împrumutatul nu acceptă noile condiții, acesta este obligat la restituirea întregului credit utilizat într-un termen de 30 de zile, împreună cu dobânzile și comisioanele datorate până la data plății; constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3 lit. a), b) și c) din contractele de credit, respectiv perceperea comisionului de acordare, a comisionului de rambursare anticipată și a comisionului de conversie, precum și obligarea pârâtei la restituirea acestora; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 7.2 din contractele de credit privind posibilitatea acordată băncii de a rezilia în mod unilateral contractele de credit; constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2 și art. 4.3 din contractele de credit, privind obligativitatea încheierii asigurării de viață și a asigurării imobilului ipotecat cu o societate de asigurare agreată de bancă; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.5 din contractele de credit, referitoare la penalizări; obligarea pârâtei la eliminarea tuturor clauzelor abuzive anterior menționate din contractul de credit ipotecar nr. x și din contractul de credit de nevoi personale cu garanție imobiliară nr. x. Ca efect al repunerii părților în situația anterioară și al aplicării principiului plății nedatorate, a mai solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive, stabilite prin intermediul expertizei contabile judiciare; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent întregii perioade de creditare, având în vedere noua formulă a dobânzii curente; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, la nivelul dobânzii de referință stabilit de BNR, aplicată la sumele încasate necuvenit; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de obiect a capătului de cerere referitor la comisionul de rambursare anticipată față de adoptarea actului adițional.

Prin sentința civilă nr. 7263 din 18 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată excepția lipsei de obiect, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractele de credit nr. x din 12 iunie 2007 și nr. x din 19 iunie 2007: art. 1.2, în ceea ce privește caracterul variabil al marjei; art. 5.1, în ceea ce privește modificarea dobânzii în funcție de variația marjei, conform deciziei băncii și art. 5.4 alin. (1); a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.2 și art. 4.3 în ceea ce privește agrearea de către bancă a societății de asigurare din contractul de credit ipotecar nr. x din 12 iunie 2007; a obligat pârâta la plata către reclamantă a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform indicelui de referință inițial convenit începând cu data încheierii contractului, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăți și până la data achitării efective a debitului, a respins în rest cererea ca neîntemeiată și a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2797/2016 din 6 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea privind completarea dispozitivului, formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta A. și pârâta B. România S.A. Prin apelul formulat, B. România S.A. a solicitat și înlăturarea considerentelor instanței de fond referitoare la caracterul pretins nenegociat și de adeziune al contractelor (pagina 15 din sentință) și înlocuirea acestora cu propriile considerente reținând caracterul negociat al contractelor de credit.

Prin decizia civilă nr. 138A din 25 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 7263 din 18.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a admis apelul formulat de apelanta B. S.A. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2 și 4.3. din contractul nr. x din 12 iunie 2007, ca neîntemeiată și a menținut în rest celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A obligat apelanta-reclamantă A. la plata către apelanta-pârâtă B. S.A. a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs A. și B. România S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele invocate de recurenta-reclamantă sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile de drept material privind nominalismul monetar care, în opinia recurentei, reprezintă regula care permite conversia în RON a creditelor încheiate în altă monedă decât moneda națională și înghețarea cursului valutar la nivelul celui de la data acordării creditului.

Recurenta-reclamantă arată că riscul contractual trebuie asumat de ambele părți, aspect pe care curtea de apel nu l-a reflectat în motivarea sa întrucât a reținut că nu există niciun dezechilibru contractual în ciuda faptului că obligațiile de plată ale recurentei au crescut față de momentul încheierii contractelor. Mai arată că recurenta nu a fost informată cu privire la posibilitatea aprecierii monedei elvețiene.

Printr-o altă critică se afirmă că în mod eronat instanța de apel a reținut că nu se poate da curs solicitării reclamantei de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, deși recurenta-reclamantă a menționat că nu i s-a explicat în mod clar și inteligibil cum variază cursul valutar, iar contractele de credit au fost încheiate în variantă standard, fără a exista o negociere.

Recurenta apreciază că se impune executarea obligațiilor decurgând din contractele de credit în moneda națională având în vedere costul extrem de ridicat acestora, cost pe care nu și l-a asumat în cunoștință de cauză.

Se mai arată că, deși instanța de fond a reținut în mod corect caracterul abuziv al art. 5.4 din contractul de credit, instanța de apel a greșit când a constatat că reclamanta nu a afirmat și nici nu a făcut dovada dezechilibrului între drepturile și obligațiile părților în ceea ce privește această clauză.

Autoarea căii de atac critică soluția curții de apel și legat de comisionul de acordare pe care îl apreciază ca fiind excesiv de mare și în schimbul căruia recurenta-pârâtă nu a prestat niciun serviciu. Apreciază că și clauza care prevede comisionul de conversie este abuzivă deoarece nu a fost negociată și creează un prejudiciu în patrimoniul recurentei prin perceperea de sume suplimentare. Consideră că nici comisionul de rambursare anticipată nu este justificat și că prevederea contractuală prin care recurenta-pârâtă poate modifica în mod unilateral acest comision dovedește reaua-credință a acesteia.

Recurenta-reclamantă afirmă că în contracte nu sunt clar definite situațiile în care poate fi dispusă rezilierea acestora, clauza de la art. 7.2 neîndeplinind criteriile de transparență prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât nu este circumstanțiată gravitatea neexecutării obligației și prin faptul că și în cazul executării întocmai a obligațiilor decurgând din contractele de credit încheiate cu recurenta-pârâtă, recurenta-reclamantă ar putea fi prejudiciată dacă neexecutarea privește contracte încheiate cu terți.

În ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obligativitatea încheierii unei polițe de asigurare de viață a asigurării imobilului ipotecat cu o societate de asigurare agreată de bancă, se susține că instanța de apel nu a avut în vedere că recurenta încheiase o astfel de poliță, dar banca nu a luat-o în considerare. Se mai susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că "inexistența unor criterii în funcție de care să poată fi stabilită politica băncii de a agrea sau nu contractarea cu o societate de asigurare nu demonstrează existența dezechilibrului contractual."

Prin memoriul de recurs se critică și cele reținute de curtea de apel legat de caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.5 din contractul de credit referitoare la dreptul băncii de a retrage din contul recurentei-reclamante sumele datorate ulterior scadenței. Se reține în decizia atacată că nu este relevant din punct de vedere al caracterului abuziv comportamentul băncii, acesta fiind un aspect care ține de executarea contractului, dar recurenta-reclamantă nu este de acord cu aceste considerente și arată că valoarea procentului de penalitate aplicat de bancă este foarte mare, fiind stabilit în temeiul unei clauze care nu a fost negociată și pe care recurenta-reclamantă nu a înțeles-o. Apreciază că această clauză încalcă dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 313/1879 deoarece finalitatea clauzei penale este incompatibilă cu contractul de împrumut și că dreptul băncii de a percepe dobânzi penalizatoare nu exista la data încheierii contractelor de credit, fiind reglementat ulterior prin art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010.

Mai solicită și obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate și casarea în parte hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că decizia curții de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 întrucât nu se poate aprecia asupra caracterului nenegociat al unei clauze contractuale în măsura în care consumatorul nu materializează în scris intenția sa de a negocia. Mai arată că banca nu a împiedicat-o pe recurenta-reclamantă să negocieze conținutul contractelor de credit.

Autoarea căii de atac consideră că prevederile clauzelor contestate de recurenta-reclamantă sunt clare și fără echivoc, au fost însușite de aceasta prin semnarea contractelor de credit și au constituit un element determinant în formarea voinței de a contracta. Se apreciază că recurenta-reclamantă a cunoscut faptul că dobânda este variabilă în funcție de marja băncii și indicele LIBOR la 3 luni din art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.4, iar conținutul contractelor de credit este reglementat de legislația bancară și de normele de drept comun.

Într-o altă critică se susține că nu a fost corect aplicat criteriul bunei-credințe, care ar fi trebuit apreciată prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 363/2007. Se mai susține că recurenta-reclamantă nu a răsturnat prezumția de bună-credință care decurge din art. 1899 alin. (2) C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, nu este îndeplinită nici condiția existenței dezechilibrului semnificativ la momentul încheierii contractelor deoarece din contractele de credit rezultă obligațiile esențiale ale părților, obligații pe care acestea și le-au asumat.

Se invocă și aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 deoarece recurenta-reclamantă putea opta între mai multe tipuri de credite, iar clauzele contestate reprezintă condiții contractuale despre care aceasta a luat cunoștință la semnarea contractelor.

Se apreciază că a existat o motivație întemeiată a creșterilor de dobândă, în acord cu dispozițiile alin. (1) lit. A) din Anexa la Legea nr. 193/2000 pe care curtea de apel le-a ignorat, reprezentată de acoperirea costurilor de refinanțare pe piața bancară internațională, chiar dacă această motivație nu a fost inclusă în contract. Criteriile de variabilitate a dobânzii au fost clar menționate în contractele de credit, iar ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 marja a devenit fixă, arată autoarea căii de atac. Mai arată că recurenta-reclamantă a fost notificată în ceea ce privește majorarea marjei, dar nu a uzat de posibilitatea de a rezilia contractul.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă. Prin întâmpinarea depusă, recurenta-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta-reclamantă față de cele reținute de instanța supremă în Decizia nr. 52/2018, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse și a răspunsului la întâmpinare formulat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 5 iunie 2019 a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamantă, cu motivarea că în contextul publicării în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2019 a Deciziei nr. 874 din 18 decembrie 2018 a Curții Constituționale a României, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admisibilitatea căii de atac a recursului se va determina prin raportare la cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României la 20 iulie 2017. Prin aceeași încheiere au fost admise în principiu ambele recursuri și s-a stabilit termen pentru soluționarea acestora la 16 octombrie 2019, în ședință publică.

La termenul de la 16 octombrie 2019 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 27 ianuarie 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursurilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în ambele cereri de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, instanța supremă va înlătura criticile prin care se invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1578 C. civ. din 1864 care reflectă principiul nominalismului monetar. Aprecierea autoarei căii de atac în sensul în care acest principiu reprezintă regula potrivit căreia este permisă conversia în RON a creditelor încheiate în altă monedă decât moneda națională și înghețarea cursului la nivelul celui de la data acordării creditului este eronată.

Conform art. 1578 C. civ. din 1864, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Argumentele recurentei-reclamante referitoare la existența dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elvețian și a lipsei de informare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzelor contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislației europene și naționale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul și în art. 1 alin. (2), "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc, dar și în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva C.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă va înlătura susținerile prin care se solicită denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională întrucât aceste solicitări ale recurentei-reclamante tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voință al părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Cu privire la argumentele prin care se reiterează caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.4 din contractul de credit, instanța supremă constată că dispoziția de la alin. (1) al acestui articol referitoare la variația dobânzii în funcție de indicele de referință a fost anulată de instanța de fond, iar soluția a fost menținută în apel. În aceste condiții, alin. (2) din art. 5.4, referitor la situația în care se majorează dobânda ca urmare a majorării marjei băncii și se prevede obligația împrumutatului la restituirea creditului în cazul în care nu acceptă noile rate a dobânzii, nu mai are aplicabilitate și, ca urmare, nu poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul recurentei-reclamante. De altfel, așa cum a reținut curtea de apel, un astfel de dezechilibru nici nu a fost dovedit.

Autoarea căii de atac invocă și greșita soluționare a apelului pe aspectul constatării caracterului abuziv al dispozițiilor art. 1.3 lit. a) (comisionul de acordare), lit. b) (comisionul de rambursare anticipată) și lit. c) (comisionul de conversie), susținând în esență că aceste comisioane au o valoare prea mare, că nu au fost negociate și că în contractele de credit nu sunt menționate contraprestațiile la care se obligă banca.

Aceste critici vor fi înlăturate deoarece analizând clauzele contractuale în discuție, curtea de apel a constatat în mod corect că serviciile prestate de recurenta-pârâtă rezultă din chiar denumirea acestor comisioane, iar cuantumul acestora este clar exprimat. Recurenta-reclamantă a luat cunoștință de aceste aspecte la încheierea contractelor, nefiind obligatorie descrierea amănunțită în contractele de credit a tuturor serviciilor prestate de intimata-pârâtă în schimbul acestor sume, astfel cum se reține și în Cauza C-621/17 Kiss. Instanța europeană a reținut că simpla împrejurare că prevederile contractuale în discuție, referitoare la comisioane, "nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenți, în contradicție cu cerința de bună-credință."

Instanța supremă va înlătura și criticile prin care se susține că are caracter abuziv clauza referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractele de credit deoarece recurenta-reclamantă reia în esență argumentele susținute în fața curții de apel și pe care aceasta s-a pronunțat. Astfel curtea de apel a reținut în mod corect că dreptul băncii de a rezilia unilateral contractele este permis conform dispozițiilor C. civ. și este o aplicare a regulilor generale de drept privind rezoluțiunea contractelor pentru neîndeplinirea obligațiilor din contractele de credit. Recurenta-reclamantă critică lipsa de transparență a clauzei contractuale, argument pe care instanța de apel îl contrazice invocând textul art. 7.2 din contract și arătând că modalitatea de neexecutare este expres prevăzută și că există un mecanism de aplicare a acestei clauze. Recurenta-reclamantă nu arată în concret de ce au fost greșit aplicate criteriile de analiză ale caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Or, nu se poate cere instanței de recurs să revadă clauzele contractuale din perspectiva unor elemente de fapt (cum ar fi efectul suficient de grav al neexecutării în raport de durata și suma împrumutată sau efectele unei neexecutări a unei obligații din alt contract), acesta fiind un demers care nu poate fi realizat în această etapă procesuală.

Referitor la criticile prin care se invocă lipsa unei analize a instanței de apel a dispozițiilor art. 1549 C. civ. din 1864 (dreptul la rezoluțiune sau reziliere) și a dispozițiilor alin. (1) lit. f) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în conformitate cu care "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor și serviciilor furnizate cu prevederile contractuale", Înalta Curte reține că acestea sunt invocate omisso medio. Recurenta-reclamantă nu a prezentat aceste argumente în memoriul de apel, astfel că ele nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel și nu pot fi aduse în discuție direct în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește susținerea că dispozițiile art. 4.2 și art. 4.3 din contractul de credit de nevoi personale cu garanție imobiliară nr. x din 19 iunie 2007 ar avea caracter abuziv, instanța supremă observă că recurenta-reclamantă reiterează afirmațiile din memoriul de apel, arătând în esență că instanța devolutivă nu a avut în vedere că încheiase deja o poliță de asigurare a imobilului care a făcut obiectul contractului de credit, poliță pe care recurenta-pârâtă a ignorat-o, încheind o altă poliță de asigurare. Aceleași argumente referitoare la corespondența dintre părți cu privire la încheierea poliței de asigurare și la plata sumelor legate de aceasta au fost supuse spre analiză și instanței de apel. Aceste chestiuni de fapt nu constituie veritabile critici de nelegalitate, întrucât aduc în discuție aspecte de netemeinicie care nu justifică reformarea deciziei atacate.

De asemenea, aspectele legate de modul în care părțile au pus în executare art. 5.5 din contract, respectiv sumele de bani depuse de recurenta-reclamantă în cont, valoarea dobânzii de achitat, faptul că banca a cunoscut că valoarea ratelor lunare va crește, nu pot fi analizate de instanța de recurs fiind aspecte de netemeinicie.

Celelalte critici prin care se invocă caracterul abuziv al art. 5.5, întemeiate pe încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 313/1879, nu vor fi reținute deoarece recurenta-reclamantă a învestit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea nulității absolute a respectivei prevederi contractuale reclamând caracterul abuziv al acesteia prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Conform acestui text de lege, instanța trebuie să analizeze aspectele legate de negocierea clauzei și dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, aprecierea recurentei că prevederea contractuală de la art. 5.5 ar avea caracter abuziv deoarece ar contraveni prevederilor Legii nr. 313/1879 nu este un argument care să poată fi analizat din perspectiva criteriilor mai sus menționate.

Înalta Curte reține că solicitarea recurentei-reclamante din memoriul de recurs de a se aplica dobânda legală la sumele de restituit în urma constatării caracterului abuziv și constatării nulității anumitor clauze contractuale nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate. Autoarea căii de atac formulează un capăt de cerere care privește fondul pricinii, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie care nu poate fi analizat în stadiul procesual al recursului.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanța supremă va înlătura susținerile referitoare la caracterul negociat al contractelor de credit deoarece pentru a stabili dacă un contract a fost sau nu negociat la momentul încheierii sale, judecătorul ar trebui să reanalizeze contextul factual în care s-a realizat acordul de voință al părților, demers care este incompatibil cu rolul instanței de recurs care examinează numai aspectele de nelegalitate, nu și pe cele de netemeinicie.

Înalta Curte va avea în vedere considerentele prin care curtea de apel a reținut, în urma unei analize judicioase și cu o motivare pertinentă, că cele două contracte de credit încheiate între recurenta-reclamantă și recurenta-pârâtă (banca) au un caracter nenegociat.

Criticile prin care recurenta-pârâtă susține că nu este corectă soluția prin care s-a reținut caracterul abuziv al prevederilor de la art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.4 alin. (1) din contractele de credit deoarece instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) referitoare la buna-credință și existența dezechilibrului contractual și dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 vor fi înlăturate.

Art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.4 alin. (1) din contractele de credit, în varianta lor inițială, prevăd, în esență, că dobânda aplicată creditului este una variabilă, calculată în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni și de o marjă de 4,2%, variabilă. Această dobândă se revizuiește la fiecare 3 luni, în funcție de noua valoare a indicelui de referință și de marja băncii, modificare care depinde de decizia băncii. Se mai prevede că indicele de referință este o informație publică și că revine împrumutatului obligația de a urmări fluctuațiile acestui indice și a de a se prezenta la bancă pentru a primi noul grafic de rambursare, iar în cazul modificării marjei, banca va comunica împrumutatului noua rată a dobânzii și graficul de rambursare aferent care va fi considerat acceptat automat de către acesta.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 atunci când a reținut că din redactarea clauzelor în discuție rezultă că banca stabilește în mod unilateral dobânda contractuală, fără ca acest mecanism de stabilire a unuia dintre elementele esențiale ale contractului de credit să poată fi influențat în vreun fel de împrumutat.

Nu pot fi reținute argumentele prin care recurenta-pârâtă (banca) arată că pozițiile părților nu au fost dezechilibrate la momentul încheierii contractelor de credit deoarece autoarea căii de atac aduce în discuție aspecte conexe cum ar fi faptul că banca a oferit toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale privind caracteristicile creditelor propuse, opțiunea consumatorului la momentul încheierii contractelor, considerații legate de obligațiile esențiale rezultând din contractul de credit. În Cauza C-226/12 Constructora Principado, instanța europeană a reținut că existența unui "dezechilibru semnificativ" "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contract". Prin memoriul de recurs nu se formulează critici concrete care să contrazică cele reținute de curtea de apel referitor la îndeplinirea condiției existenței unui dezechilibru semnificativ, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Instanța supremă va înlătura și criticile prin care se susține că au fost greșit aplicate prevederile art. 970 C. civ. raportat la dispozițiile Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor întrucât Legea nr. 363/2007 a fost publicată în Monitorul Oficial la 28 decembrie 2007, ulterior încheierii contractelor de credit în luna iunie 2007. Mai mult decât atât, art. 970 din C. civ. din 1864 se referă la efectele convențiilor și nu la buna-credință, iar noțiunea de bună-credință în materia contractelor de credit încheiate cu consumatorii trebuie interpretată și raportat la jurisprudența europeană, nu numai la dispozițiile C. civ.. Astfel, în Cauza C-415/11 Aziz s-a reținut că relativ la problema cerinței de bună-credință, se impune a se verifica dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauzele în discuție în urma unei negocieri individuale. Prin decizia recurată s-a reținut pe de o parte caracterul nenegociat al contractelor, iar pe de altă parte că principiul bunei-credințe nu a fost respectat tocmai pentru că revizuirea ratei dobânzii este un drept prevăzut numai în favoarea băncii, nu și în favoarea consumatorului.

Criticile prin care se invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (5) și încălcarea dispozițiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu vor fi reținute deoarece se referă la textele de lege astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007, modificări care nu erau în vigoare în luna iunie 2007, când au fost încheiate contractele de credit în discuție.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. România S.A. împotriva deciziei civile nr. 138A din 25 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. ROMÂNIA S.A. împotriva deciziei civile nr. 138A din 25 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2021.