ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2439/2023

Constatarea nulității absolute a clauzei abuzive prevăzute la art. 4.3. din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/16.06.2008, privind posibilitatea acordată discreționar pârâtelor de a modifica nivelul dobânzii.

Constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.1. lit. c) din contract privind "comisionului de administrare lunar", în cuantum de 0,15%, ce a fost achitat de reclamanți începând cu scadența a 13-a. În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtelor la refacerea graficului cu privire la comisionul de administrare, suma reprezentând acest comision fiind în cuantum total de 213,13 CHF, plătibili în 336 tranșe lunare egale, pe toată perioada derulării contractului, respectiv suma de 0,63 CHF lunar.

În urma constatării nulității absolute a clauzei abuzive de la art. 5.1. lit. c) din contract, cu efect retroactiv, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 17.266,55 CHF, reprezentând comision de administrare achitat pentru perioada 27.07.2009-25.09.2016 și la plata comisionului efectiv încasat de fiecare dintre acestea, până în prezent, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 843 din 20 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, respectiv suma de 5.572,41 CHF de către pârâta C. pentru perioada 27.09.2009-31.03.2009 și 11.694,14 CHF de către pârâta C. aferent perioadei 31.03.2009-25.09.2016, cu mențiunea că pârâta D. nu a încasat comision până la cedarea contractului, în echivalentul în RON la data plății. De asemenea, sumele respective fiind purtătoare ale aceleiași dobânzi pe care pârâtele au încasat-o pentru creditul acordat în această perioadă, s-a solicitat restituirea sumelor actualizate cu această dobândă, precum și cu sumele ce vor fi achitate în continuare cu titlu de comision, până la restituirea efectivă, urmând să fie stabilit cuantumul exact printr-o expertiză contabilă. În subsidiar, reclamanții au solicitat restituirea sumei achitate în plus cu titlu de comision, în aceleași condiții și cu aceeași dobândă, în cazul în care suma reprezentând comisionul de administrare este în cuantum total de 213,13 CHF.

Constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.1. lit. d) din contract privind plata comisionului de rambursare anticipată.

Constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.2. din contract privind posibilitatea acordată discreționar pârâtelor de revizuire a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului "în funcție de politica sa de creditare".

Constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 8.6. din contract referitor la posibilitatea acordată discreționar pârâtelor de modificare unilaterală a clauzelor "privind valoarea ratelor de credit și rata dobânzii curente".

Constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive inserate la art. 8.14. și 8.15. din contract privind renunțarea la beneficiul termenului și posibilitatea acordată discreționar pârâtelor de a constata "cazul de culpă" și a trece la executarea silită, în condițiile arătate în articole.

Constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 8.3. din Condițiile generale de creditare privind posibilitatea acordată discreționar pârâtelor de a declara creditul scadent și de a avea posibilitatea să aplice sau nu prevederile art. 4.1. din Condiții, precum și dreptul discreționar al acestora de a declara scadent creditul dacă "constată că situația financiară a împrumutatului nu mai asigură condițiile de rambursare a creditului". De asemenea, reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtelor să achite sumele în continuare cu titlu de comision până la restituirea efectivă și ca toate sumele la care vor fi obligate pârâtele, prin hotărârea care va fi pronunțată, să fie convertite în echivalent RON, la data plății. Prin sentința civilă nr. 2381 din 19 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, fiind constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1. lit. c) și d) și art. 5.2. din contract. A obligat pârâtele să restituie reclamanților sumele percepute cu titlu de comision de administrare și dobânda aferentă, astfel: C.: 5.956,14 CHF, debit, și 343,62 CHF, dobândă, în RON, la cursul BNR din ziua plății, C.: 11.860,12 CHF, debit, și 2.561,33 CHF, dobândă, în RON, la cursul BNR din ziua plății, precum și la plata dobânzii până la achitarea integrală a debitului. A respins în rest cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată (3.000 RON reprezentând onorariu avocat și 1.000 RON, onorariu expert). Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâtele D., C. și C., solicitând schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.1. lit. c) și d) și art. 5.2. din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/16.06.2008; cu cheltuieli de judecată. Împotriva aceleiași hotărâri, reclamanții A. și B. au formulat apel incident, prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2018. Prin decizia civilă nr. 1398A din 27 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul pârâtelor și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5.1. lit. c), reprezentând comision de administrare. Totodată, a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de reclamanți. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanții, iar prin decizia nr. 1162 din 25 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis calea extraordinară de atac formulată, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului pârâtelor, în privința clauzei prevăzute de art. 5.1. lit. c) din contractul de credit. A menținut celelalte dispoziții. În esență, în considerentele deciziei de casare s-a reținut că instanța de apel, în analiza clauzei privind comisionul de administrare, a aplicat greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nu a luat în considerare jurisprudența C.J.U.E. Prin urmare, instanța de apel trebuia să analizeze clauza privind comisionul de administrare prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000 și a jurisprudenței C.J.U.E., și nu din perspectiva O.U.G. nr. 50/2010 ale cărei dispoziții nu erau aplicabile contractului încheiat între părți. De asemenea, s-a reținut faptul că, întrucât legislația ulterioară prevede posibilitatea perceperii unui astfel de comision nu înseamnă că acesta nu trebuie să respecte exigențele Legii nr. 193/2000 și ale jurisprudenței C.J.U.E. Prin decizia civilă nr. 1689 din 2 decembrie 2020, pronunțată în rejudecare, în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul pârâtelor împotriva sentinței civile nr. 2381 din 19 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. c), referitoare la comisionul de administrare lunar, din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/16.06.2008, la restituirea sumelor achitate cu acest titlu și la plata dobânzii aferente, ca neîntemeiate. A respins cererea reclamanților de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de expert, ca neîntemeiată. A obligat reclamanții la plata către pârâta C. (România) S.A. a sumei de 5.218,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac. A respins cererea intimaților-reclamanți de obligare a apelantelor-pârâte la plata cheltuilelilor de judecată efectuate în apel, ca neîntemeiată. Împotriva acestei decizii, la 25 aprilie 2021, reclamanții A. și B. au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Prin decizia nr. 541 din 8 martie 2022, pronunțată în dosar nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 1689 din 2 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut, în esență, că instanța de apel a dedus conținutul clauzei privind comisionul de administrare din modul de executare a clauzelor contractuale, stabilind că procentul de 0,15% se aplică la soldul creditului, fără însă a analiza modul de formulare a clauzei la data încheierii contractului, aspect relevant în constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate. De asemenea, a reținut că instanța de apel nu a reținut chestiunile de drept dezlegate prin jurisprudența C.J.U.E. reținute de Înalta Curte în prima decizie de casare, precum și că, în ceea ce privește clauza înscrisă la art. 5.1. lit. c) din contractul de credit, prin care s-a stabilit un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a, instanța de apel a efectuat o dezlegare greșită din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a jurisprudenței relevante a C.J.U.E. Așadar, pentru a stabili caracterul clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare, instanța de apel trebuia să constate dacă este definit acest tip de comision și dacă, din redactarea art. 5.1. lit. c) din contractul de credit, rezultă fără niciun dubiu cuantumul comisionului contestat și metoda de calcul a acestuia. Totodată, instanța de apel, în continuarea raționamentului, trebuia să analizeze dacă clauza contestată a produs în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin raportare la momentul încheierii contractului de credit. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la 11 iulie 2022, sub nr. x/2018**. Prin decizia civilă nr. 1339 din 03 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelantele-pârâte D., C. și C. (România) S.A, împotriva sentinței civile nr. 2381/19.06.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B.. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. c) din Contractul de credit nr. x/16.06.2008, la restituirea sumelor achitate cu acest titlu și la plata dobânzii legale, ca neîntemeiate. A obligat intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă C. S.A. a sumei de 5.218,02 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii, la 21.11.2022, reclamanții au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018**, la 24 noiembrie 2022, și repartizat aleatoriu, spre soluționare completului nr. 5. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., prin nesocotirea deciziilor nr. 1162/25.06.2020 și nr. 541/08.03.2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclurile procesuale anterioare. În opinia recurenților, ultimele două decizii pronunțate în apel au elemente asemănătoare și au fost infirmate de două ori prin deciziile de casare. Au susținut că, prin decizia recurată, nr. 1339/2022, instanța de apel a ignorat cele constatate de instanța supremă fără echivoc în deciziile de casare, precum și faptul că mențiunile din contractul de credit nu au fost exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. În plus, ar fi interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000. În concret, după redarea considerentului instanței de apel prin care s-a reținut că "această clauză privind comisionul de administrare, precum și graficul de rambursare, care trebuie avute în vedere împreună, sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, nu doar din punct de vedere gramatical, ci și din punct de vedere al conținutului", recurenții-reclamanți au învederat că se încalcă dezlegarea dată prin ultima decizie de casare, prin care s-a stabilit că dispozițiile privind comisionul de administrare trebuie să fie clare, iar claritatea acestora se apreciază doar prin conținutul clauzei respective, iar nu prin coroborare cu graficul de rambrusare și cu interpretarea judecătorului. Au arătat că, în realitate, nici din coroborarea cu graficul de rambursare nu s-ar putea înțelege nimic legat de comisionul de administrare, graficul neavând explicații care puteau fi înțelese de o persoană fără o specializare în domeniul financiar-bancar. Autorii recursului au mai susținut că reținerea limbajului clar și inteligibil al clauzei și a serviciilor prestate sunt contrare deciziilor de casare, prin care s-a reținut faptul că, "în realitate, în contractul încheiat de părți, comisionul de administrare este stabilit ca fiind lunar de 0,15%, fără să se precizeze asupra cărei baze de calcul se aplică acest procent, Înalta Curte apreciază că nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului si nu din deducțiile părților sau ale judecătorului", respectiv faptul că prin aceeași decizie, instanța supremă ar fi stabilit că nu rezultă în niciun fel din contract care este motivul pentru care este perceput acest comision și care este contraprestația băncii pentru încasarea unei sume atât de mare de bani. Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții au apreciat că decizia este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 4 alin. (1), (2) și (6) din Legea nr. 193/2000 și cu încălcarea art. 15 din Legea nr. 190/1999 și art. 75 și 78 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului. Au arătat că toate aceste aspecte au fost clar și definitiv dezlegate prin cele două decizii pronunțate în recurs. Totodată, au subliniat că instanța de apel a reținut că nu este abuzivă clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare, fără o motivare expresă pe acest aspect, ci doar a enumerat diverse activități care nu se regăsesc în contractul de credit, apreciind că sunt motive pentru încasarea și cuantumul comisionului de administrare. În opinia recurenților-reclamanți, faptul că dispozițiile clauzei contestate au putut fi cunoscute la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care nu au avut posibilitatea de a influenta conținutul respectivei clauze, putând doar să refuze încheierea contractului. De altfel, arată că Înalta Curte ar fi reținut că acesta este un contract de adeziune, iar nu unul negociat. În raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) teza II din Legea nr. 193/2000, au subliniat că, în cauză, nu se poate reține că interesele lor legitime au fost luate în considerare, în condițiile în care aceștia se află într-o poziție de inferioritate față de profesionist, atât în ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în condițiile unui contract de adeziune. Referitor la condiția bunei credințe, au susținut că este evident că banca nu a acționat corect și echitabil, aceasta neținând cont de interesele legitime ale recurenților în condițiile perceperii unui comision exorbitant, iar pretinsele activități care urmau a fi desfășurate de bancă nu au fost descrise în cuprinsul clauzei care prevede comisionul de administrare. Sub acest aspect, au solicitat să se constate că, în fapt, comisionul de administrare este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia. În opinia autorilor recursului, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a încălcat prevederile art. 75 și art. 78 din Legea nr. 296/2004, clauza privind comisionul de administrare nefiind exprimată într-un limbaj ușor inteligibil. În continuare, au mai arătat că un procent consistent din dobândă îl reprezintă comisionul de administrare, mărind artificial costul efectiv al creditului. Potrivit recurenților-reclamanți, faptul că acest comision este denumit "de administrare" și că ar fi fost menținut de O.U.G. nr. 50/2010 nu are nicio relevanță, atât timp cât acesta nu acoperă costurile reale ale creditorului și este introdus în contract cu unicul scop de a eluda anumite prevederi legale și de a crește artificial dobânda. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. La 19 decembrie 2022, recurenții-reclamanți au depus la dosar, semnată olograf, o cerere de renunțare la judecata căii de atac a recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1339 din 03 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2018. Cererea de renunțare a fost comunicată intimatelor-pârâte, acestea înaintând la dosar precizări, prin care au arătat că sunt de acord cu cererea de renunțare formulată de recurenții-reclamanți și au solicitat admiterea acesteia. Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin acesta constatându-se că recurenții au invocat critici de nelegalitate succeptibile de a fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În condițiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 09 mai 2023 s-a dispus comunicarea acestuia părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere la raport în 10 zile de la comunicare; nicio parte nu a formulat punct de vedere. Prin rezoluția din 26 iunie 2023, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilității recursului în completul de filtru, la 26 septembrie 2023. Prin încheierea completului de filtru din 26 septembrie 2023 s-a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți și s-a dispus prorogarea discutării cererii de renunțare la judecata recursului formulată de aceștia, în ședința publică la 21 noiembrie 2023. La 13 noiembrie 2023, recurenții-reclamanți, prin avocat, au depus la dosar cererea de renunțare la judecata recursului, prin înscris autentic. Examinând cu prioritate cererea de renunțare la judecata căii de atac a recursului formulată de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține următoarele: Prin declarația de renunțare la calea de atac a recursului, autentificată cu nr. x din 26 octombrie 2023 de Biroul Individual Notarial E., recurenții-reclamanți au arătat că înțeleg să renunțe la judecata căii de atac a recursului formulat împotriva deciziei nr. 1339 din 03 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel. Cu privire la manifestarea de voință a recurenților-reclamanți, în sensul renunțării la calea de atac a recursului, Înalta Curte reține că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție, care sunt acte de voință ale acestora cu privire la drepturile subiective deduse judecății sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște ori stabili aceste drepturi. Principiul disponibilității, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum și de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și constă în faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, respectiv declanșarea acestuia, ci au și libertatea de a-i pune capăt. Așadar, principiul disponibilității cuprinde și posibilitatea părților de a efectua acte de dispoziție, precum desistarea (renunțarea), achiesarea și tranzacția judiciară. Potrivit dispozițiilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., "Renunțarea se poate face și ulterior pronunțării, chiar și după declararea căii de atac, prin prezentarea părții înaintea președintelui instanței sau a persoanei desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanței, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanța competentă, dispozițiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.". Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor legale precitate rezultă că achiesarea la hotărârea atacată poate avea loc și ulterior exercitării căii de atac, după trimiterea dosarului instanței superioare, în cursul judecării căii de atac titularul acesteia putând oricând să se desisteze de continuarea judecății în calea de atac, ordinară sau extraordinară, caz în care se va face aplicarea art. 463 C. proc. civ., întrucât partea înțelege să-și retragă calea de atac. Cererea recurenților-reclamanți de renunțare la judecata căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum este formulată, reprezintă o achiesare la hotărârea atacată, în sensul avut în vedere de legiuitor prin art. 463 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, "Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre.". Așadar, manifestarea de voință a recurenților-reclamanți privind renunțarea la judecata căii extraordinare de atac a recursului, în sensul achiesării la decizia nr. 1339 din 03 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, reprezintă un act de dispoziție al acestora, care nu este supus cenzurii instanței. Se reține, totodată, că cererea de renunțare a fost făcută de recurenții-reclamanți cu respectarea cerințelor impuse de art. 406 alin. (1) și (2) C. proc. civ., declarația de renunțare îmbrăcând forma înscrisului autentic emis de Biroul Individual Notarial E. și autentificat sub nr. x din 26 octombrie 2023. Dat fiind faptul că cererea de renunțare la judecata căii de atac a recursului, astfel cum a fost formulată, se înscrie în limitele disponibilității procesului civil, a actelor de dispoziție permise părților pe parcursul judecării unei cauze, având în vedere, deopotrivă, și stadiul în care se află procesul, Înalta Curte, în temeiul art. 463 C. proc. civ., va lua act de renunțarea la judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 1339 din 03 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018. Având în vedere dispozițiile legale evocate precum și manifestarea expresă de voință a recurenților-reclamanți, care îmbracă forma prevăzută de legiuitor, în temeiul art. 463 alin. (1), raportat la art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 1339 din 03 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.