ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 618/2021

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Totodată, au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. c) din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și garanție nr. x/11.02.2008 și să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestor sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte. Valoarea acestui capăt de cerere este de 17.967,26 CHF, respectiv 73.730,45 RON, această valoare fiind obținută prin adunarea sumelor achitate lunar cu titlu de comision de administrare de la data semnării contractului, până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată.

Au mai solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 6.1 și art. 6.1.3 din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x/11.02.2008, să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar LEU-CHF pentru efectuarea tuturor plăților efectuate în temeiul contractului la valoarea din data de 11.02.2008, respectiv 2,2871 RON/chf, și să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plății efective a debitului principal. Valoarea capătului 3 al cererii a fost evaluat la suma de 120.000 RON.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 992, art. 994, art. 998 C. civ., art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 5521 din 17 iunie 2016, Judecătoria Sectorului 6 București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, raportat la capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.3 și 6.3.1, referitoare la înghețarea cursului valutar la data acordării creditului, în privința cărora instanța a reținut că nu sunt evaluabile în bani.

Prin sentința civilă nr. 7728 din 8 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au fost respinse ca neîntemeiate excepția prescripției extinctive și excepția lipsei de interes.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D. prin C. S.A. și E. S.A..

Au fost obligați reclamanții la plata către pârâta E. S.A. a sumei de 3.225,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că excepția prescripției extinctive și excepției lipsei de interes, invocate de pârâte, sunt neîntemeiate.

În privința clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului, tribunalul a reținut că modalitatea de redactare a clauzei este neechivocă fiind menționată expres suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar chiar din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.

În privința comisionului de administrare lunar, prima instanță a argumentat că, din întreaga economie a contractului se putea stabili în urma unui calcul matematic care este cuantumul sumei pretinse cu acest titlu și faptul ca acest comision se determina prin raportare la valoarea soldului, întrucât contractul cuprinde toate informațiile referitoare la cuantumul creditului, la dobânda, care de asemenea este exprimată într-un procent matematic, precum și la perioada pe care consumatorul o are la dispoziție pentru a-și îndeplini obligațiile.

Tribunalul a reținut că nu pot fi încadrate cele două tipuri de comisioane în prevederile pct. 1 lit. b) din Anexa la legea nr. 193/2000, consumatorii nefiind obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea de a lua cunoștință efectiv la data încheierii contractului, astfel ca nu se poate retine susținerea conform căreia banca nu și-ar fi executat obligația de informare și de asigurare a transparentei în etapa precontractuala. Dimpotrivă, clauzele contestate au fost redactate în mod clar fie prin individualizarea sumei globale, în cazul comisionului de acordare, fie prin exprimarea unui procent matematic, în cazul comisionului de administrare, a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorii să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.

Tribunalul a argumentat că natura juridică a contractului de credit este una complexă, întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care indiscutabil fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât și în privința acestora ele pot fi considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului, astfel încât fac parte din obiectul principal al contractului.

În aprecierea faptului că aceste două comisioane fac parte din obiectul contractului, tribunalul a reținut că legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul național Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Însă nici Legea 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, cu condiția exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț. Cele două clauze sunt exprimate însă într-un mod clar și inteligibil, astfel încât consumatorii au fost în măsură a cunoaște chiar de la data încheierii contractului întinderea obligației asumate.

Tribunalul a reținut că din cuprinsul denumirii celor două comisioane rezultă clar contraprestația băncii, chiar dacă aceste noțiuni, acordare a creditului și, respectiv administrare nu au fost definite expres în cuprinsul convenției.

Din chiar uzitarea acestor noțiuni rezultă care este scopul pentru care au fost percepute comisioanele, cu atât mai mult cu cât acestea au fost redactate în mod neechivoc printr-un limbaj ușor accesibil chiar și unui neprofesionist. Comisionul de acordare vizează demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului pentru verificarea bonității clienților, iar comisionul de administrare privește efectuarea de operațiuni de cont bancar efectuate de către creditor în scopul utilizării sau eventual a rambursării creditului.

Prima instanță a reținut că nu ar putea sancționa cu nulitatea absolută a clauzei pentru caracterul său abuziv împrejurarea că prestația efectuată de către bancă nu este corespunzătoare prețului stabilit, întrucât conform art. 4 alin. (6) din legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzei nu se asociază cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de-o parte și nici cu serviciile sau produsele oferite în schimb.

Prin urmare, tribunalul a motivat că cele două tipuri de comisioane fac parte din obiectul principal al contractului, fiind prevăzute în mod clar și inteligibil, astfel că nu există nici un argument pentru a considera că acestea au caracter abuziv.

A reținut tribunalul că, într-adevăr, art. 15 din legea nr. 190/1999 prevede ca în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecilor și garanțiilor aferente, însă nu înseamnă că această prestație a băncii poate fi evaluata, în câtimea sa, de instanța, care ar încălca principiul libertății contractuale daca ar aprecia asupra caracterului excesiv sau adecvat al sumei percepute de banca pentru prestația oferita clientului sau.

În al doilea rând, a argumentat prima instanță, norma legala citată nu poate fi înțeleasă a include doar costurile operațiunilor materiale de "întocmire a documentației de credit și constituire a ipotecilor și garanțiilor aferente", întrucât, pe lângă acestea, procesul de întocmire a documentației mai presupune și operațiuni nematerializabile în realitatea fizica.

În plus, a motivat tribunalul, chiar și în măsura în care s-ar considera că acestea nu fac parte din obiectul contractului, nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din legea nr. 193/2000, întrucât nu se poate reține existența niciunui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, constând în procurarea unui avantaj excesiv pentru profesionist în detrimentul consumatorului prin perceperea comisionului bancar.

Prima instanță a reținut că, potrivit art. 6.1 din contract, rambursarea ratelor se va efectua în valuta în care a fost acordat creditul și că împrumutații nu au avut posibilitatea sau banca nu a dovedit acest lucru, de a negocia clauze individuale ale contractului de credit.

Tribunalul a argumentat că mecanismul de funcționare a riscului valutar era cunoscut consumatorilor, nefiind necesar ca banca parata sa întreprindă măsuri de informare suplimentare a consumatorilor în privința riscului valutar privit în abstract. Acest risc valutar era sau ar fi trebuit sa fie cunoscut reclamanților intr-o măsura suficienta, el derivând din faptul evident ca francul elvețian este o moneda diferita fata de leul romanesc.

A mai reținut prima instanță că nu se poate imputa băncii evoluția ulterioara a cursului de schimb, aceasta fiind o împrejurare exterioara ariei de influenta a băncii și chiar în condițiile devalorizării monedei naționale, echivalenta prestațiilor nu a fost în nici un mod influențata. Astfel, banca a acordat reclamanților un împrumut intr-o anumita moneda și este îndreptățită la restituirea sumei împrumutate în aceeași monedă, neputând fi comparate decât lucrurile din aceeași categorie, iar nu lucruri din categorii diferite. Împrejurarea ca pentru reclamanți costurile de procurare a francilor elvețieni au crescut nu poate fi imputata băncii, care nu a avut vreo putere de influenta în aceasta privința.

Tribunalul a motivat că nu poate fi vorba despre un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților pe care clauza contestata sa îl provoace, întrucât dezechilibrul se analizează prin raportare la momentul încheierii contractului, iar nu prin luarea în considerare a unor împrejurări ulterioare aflate în afara ariei de influenta a vreuneia dintre părți.

A argumentat tribunalul că restituirea creditului în moneda în care a fost acordat tine de esenta contractului, nefiind o modalitate de garantare a castigului bancii. Partile au stabilit că prestatia bancii de a pune la dispozitia imprumutatilor suma de bani se executa în franci elvetieni, iar prestatia imprumutatilor de a restitui suma care le-a fost acordata se executa în franci elvetieni. Partile și-au exprimat acordul de vointa asupra unui credit în franci elvetieni, care implica anumite costuri, avute în vedere la data incheierii contractului. Interventia instantei în raportul contractual în sensul stabilirii obligatiei de restituire într-o alta moneda ar avea semnificatia modificarii contractului în datele sale esentiale. Pe langa aceasta, efectul ar fi acela al transformarii unui contract de credit acordat initial în franci elvetieni într-un contract de credit în RON, moneda solicitata de reclamanti, dar cu mentinerea costurilor aferente creditului în franci. O astfel de interventie a instantei ar fi în flagranta contradictie cu principiul libertății de vointa și cu cel al libertatii contractuale, a reținut prima instanță.

Nu poate fi vorba despre o îmbogățire fără justă cauză în condițiile în care banca nu primește decât o sumă exprimată în franci elvețieni, la care se adaugă costurile creditului, îndreptățirea băncii de a primi aceste sume de bani avându-și cauza în chiar contractul intervenit între părți.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și s-a constatat caracterul abuziv, precum și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1 lit. b), comision de acordare, și art. 5.1 lit. c), comision de administrare.

S-a dispus restituirea către reclamanți a sumelor încasate în temeiul celor două clauze abuzive precum și la plata dobânzii legale aferentă, de la data înregistrării acțiunii și până la plata efectivă.

Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată și a fost obligată intimata la 3000 RON cheltuieli de judecată către apelantă.

Au fost menținute dispozițiile sentinței atacate pentru celelalte clauze.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a analizat clauzele contestate de reclamanți în raport cu dispozițiile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori reținând că pentru a se constata existența unei clauze abuzive este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată, prin ea însăși o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.

Contractul de credit dedus judecății, a motivat instanța de apel, reprezintă un contract standard preformulat, prezumându-se astfel în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 caracterul nenegociat al clauzelor contestate, dovada contrară nerezultând din probele administrate în cauză.

Clauza contractuală referitoare la comisionul de acordare prevăzută la art. 5.1 lit. b) este abuzivă, a reținut instanța de apel, deoarece pârâta a încasat de la reclamanți un comision autonom de acordare a creditului în cuantum de 9.360,00 CHF, fără a explica tipul de servicii care au justificat perceperea comisionului, totodată, acest comision a fost perceput de bancă din valoarea creditului acordat.

A argumentat instanța de apel că perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului de activitate, într-un cuantum ridicat de 2% din valoarea totală a creditului, reprezintă un cost nejustificat, fără o contraprestație obiectivă din partea băncii și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contra bunei credințe.

Clauza contractuala stipulata la art. 5.1 lit. c) din contract care prevede în favoarea pârâtei dreptul de a percepe comisionul de administrare de 0,15 % lunar, aplicat la valoarea soldului, plătibil lunar la scadență, a reținut instanța de apel, este abuzivă, deoarece nu este clară, neechivoc exprimată, iar acest comision nu este definit lipsind transparența în edictarea clauzei privind comisionul de administrare deoarece banca nu a detaliat serviciile de administrare a creditului în contrapartida cărora percepe comisionul în valoare de 0,25% raportat la soldul creditului. De asemenea, respectiva clauză nu este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, în condițiile în care din contract nu reies activitățile prestate în schimbul perceperii acestui comision de administrate. Neexistând precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinația lui, a motivat instanța de prim control judiciar, este evidentă starea de constrângere în care s-au aflat reclamanții și dezechilibrul semnificativ pe care îl produce această clauză în detrimentul acestora.

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă irefutabilă a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor banci care acționau pe aceeași piața relevanta cu banca respectiva, dar care, în realitate, datorita adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase, și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Prin urmare, a reținut instanța de apel, clauza privind comisionul de administrare este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 republicată.

Cu privire la celelalte clauze pretins abuzive instanța de prim control judiciar a respins criticile apelanților-reclamanți ca nefondate, pentru considerentul că tribunalul a reținut în mod corect situația de fapt și a dat relevanță în mod judicios normelor de drept aplicabile speței, analizând și cenzurând argumentele și apărările invocate de părți în prezenta cauză, cu trimiteri la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene relevantă.

Instanța de apel a argumentat că, din verificarea clauzelor contractuale, tribunalul a reținut în mod corect că reclamanții au cunoscut că plata ratelor pe întreaga durată a contractului urma a se efectua în moneda creditului, CHF, iar valoarea acestuia putea fi influențată de cursul valutar. Posibilitatea modificării cursului unei monede străine în raport cu leul în cursul derulării contractului nu poate fi considerată o situație imprevizibilă la nivelul anului 2007, fiecare persoană, chiar cu un nivel mediu de cunoștințe financiare, cunoscând efectele fluctuațiilor valutare.

A mai reținut instanța de apel că dispozițiile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu erau aplicabile în cauză și că posibilitatea modificării pe viitor a cursului valutar a fost asumată implicit de reclamați la momentul contractării creditului într-o monedă străină, iar aceasta nu poate fi considerată de plano abuzivă, generatoare de dezechilibru semnificativ în defavoarea uneia dintre părți, deoarece fluctuațiile ar fi putut opera în mod variat, în favoarea sau defavoarea oricăreia dintre părți, într-un grad mai mare sau mai mic.

Instanța de apel a motivat că obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale, dar nu nerezonabilă.

Astfel, nu i s-ar putea impune băncii, în condiții de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF - leu în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

În continuare, a reținut instanța de apel, dezechilibrul apărut ulterior semnării contractului din cauza unor factori externi, modificarea cursului CHF-Leu, depășește cadrul regimului nulității care privește încălcarea cerințelor legale la data încheierii actului juridic.

În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 75,76 și 77 din Legea nr. 296/2004, art. 966 și 970 C. civ., instanța de apel a argumentat că aceste temeiuri de drept nu pot reprezenta fundamentul legal pentru modificarea contractului în sensul revizuirii efectelor acestuia. Astfel cum s-a arătat de către instanța de fond, teoria impreviziunii nu poate fi valorificată în raport de momentul încheierii convenției de creditare.

Recurentele-pârâte au învederat că, în cauză, criticile invocate în recurs se referă exclusiv la soluția instanței de apel prin care a fost schimbată în parte sentința tribunalului, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. b), privind perceperea unui comision de acordare și art. 5.1 lit. c) privind perceperea unui comision de administrare, precum și restituirea sumelor de bani percepute de bancă în temeiul acestor clauze contractuale.

Prin urmare, s-a subliniat că soluția instanței de apel prin care a fost menținută legalitatea sentinței tribunalului în ceea ce privește legalitatea clauzei contractuale prevăzute la art. 6.1 din contract, privind modalitatea de restituire a împrumutului este corectă.

Recurentele-pârâte au susținut că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii, această critică încadrându-se în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurentele-pârâte au susținut că decizia atacată este criticabilă în sensul că instanța de apel a prezentat o motivare contradictorie a soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) si c) din contract, în raport cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În plus, instanța de apel a reținut că cele două clauze analizate se circumscriu excepției prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar ulterior instanța a revenit și a reținut, în mod contradictoriu, că cele două clauze pot face obiectul analizei instanței de judecată deoarece nu se circumscriu excepției prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Așadar, instanța de apel a prezentat motive contradictorii sub aspectul apartenenței comisioanelor de acordare și administrare la obiectul principal al contractului sau la contravaloarea, respectiv remunerația aferentă unui serviciu prestata de bancă.

O altă critică invocată de recurente se referă la faptul că decizia instanței de apel a fost pronunțata cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a învederat că, în mod eronat instanța de apel a considerat că banca nu și-ar fi respectat obligația de a asigura negocierea prevederilor contractuale, fiind astfel aplicate greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Au susținut recurentele că, față de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale nu se face în raport de negocierea efectivă, ci de oferirea de către bancă a posibilității consumatorului de a influența conținutul sau natura clauzei, obligația de a oferi negocierea fiind una de diligență și nu de rezultat.

In raport de aceste prevederi legale, au arătat recurentele-pârâte, raționamentul instanței de apel este greșit, întrucât nu se poale susține caracterul de adeziune a convenției de credit și faptul ca banca nu ar fi permis negocierea prevederilor contractuale, in contextul in care banca a prezentat oferta sa contractuala, ce avea o perioada de valabilitate de 30 de zile, aspect ce rezida in oferta semnata de către intimați.

Totodată, s-a arătat că, în mod eronat instanța de apel a considerat că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale ce reglementează perceperea comisionului de acordare și a comisionului de administrare.

Recurentele-pârâte au susținut că raționamentul instanței de apel a avut la bază împrejurarea că nu ar fi menționate în contract motivele pentru care ar fi fost percepute respectivele comisioane și ca s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților in raport de valoarea mult prea mare a sumelor încasate in temeiul acestor clauze.

Sub un prim aspect, contrar susținerilor instanței de apel, recurentele-pârâte au arătat că nu există nicio prevedere legala din care rezultă obligația băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor. Din însăși denumirea data clauzelor si comisioanelor percepute rezulta in mod clar natura serviciilor pe care banca le prestează, care au fost înțelese și acceptate de către intimați prin încheierea contractului de credit.

Din interpretarea art. 9

3

din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, nu rezultă că banca ar fi avut obligația de a enumera în cuprinsul contractului serviciile pe care le prestează, mai cu seamă că prin încheierea actelor adiționale succesive intimații au cunoscut motivul și scopul perceperii acestor comisioane.

Recurentele-pârâte au solicitat a se observa că respectivele comisioane făceau parte din obiectul contractului, reprezentând contravaloarea unor servicii prestate de bancă și care trebuie să fie remunerate. Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clare și inteligibil exprimate.

Sub un al doilea aspect, recurentele-pârâte au susținut că modalitatea de redactare și de implementare a clauzelor contestate nu ar fi putut să pună probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de acordare și cel de administrare fiind percepute pentru amortizarea cheltuielilor pe care banca le suportă prin acordarea creditului.

Având în vedere că aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizata independent de aprecierea individuala, in fiecare caz in parte, a drepturilor si obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar in cauză, raportat la obligațiile ce incumba băncii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispoziția intimatului sunt semnificative si intervalul de timp acordat acestuia pentru restituirea împrumutului este îndelungat, dispozițiile inserate in convenția de credit nu sunt de natura să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și, în consecință, nu pot fi considerate abuzive, au arătat recurentele-pârâte.

Nu în ultimul rând, cele doua clauze contractuale nu creează niciun dezechilibru in raport de cele reținute în hotărârea pronunțată, în cauza C-143/13 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, întrucât în această cauză instanța europeană a recomandat o transparență în ceea ce privește motivele sau scopul perceperii anumitor comisioane, însă nu instituie obligația definirii și enumerării serviciilor prestate efectiv.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte au mai susținut că, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanța de apel nu oferă nici o motivare cu privire la apărările formulate de bancă privind respectarea obligației de informare și de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractului și, de asemenea, instanța de apel nu prezintă nici o motivare cu privire la apărările formulate de bancă privind enumerarea activităților pe care aceasta le întreprinde în legătură cu perceperea comisionului de administrare.

Astfel, au susținut recurentele, deși pârâtele au arătat instanței de apel că la data încheierii contractului, cât și în perioada precontractuală, au fost respectate prevederile legale în vigoare la momentul semnării acordului juridic, instanța de apel nu a avut în vedere aceste apărări, dar nici nu a menționat că le-a înlăturat și pentru ce motive.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurentele-pârâte au înțeles să își exercite acest drept, depunând la dosar punct de vedere la raportul întocmit asupra recursului.

La 11 aprilie 2019, recurentele-pârâte au formulat cerere de întoarcere a executării silite prin care au solicitat admiterea cererii și, in temeiul art. 500 alin. (2) si art. 724 C. proc. civ., repunerea părților in situația anterioara, în sensul obligării intimaților la restituirea sumelor rambursate de pârâte in temeiul deciziei instanței de apel și a sumelor reprezentând comision de administrare calculate de la data pronunțării deciziei, comision de administrare pe care pârâta a încetat să îl mai perceapă.

Recurentele-pârâte au susținut că au restituit intimaților suma de 14.906,39 CHF, reprezentând comision de administrare, suma de 4.278,5 RON, reprezentând dobânda legală aferentă comisionului de administrare și suma de 3.000 RON, reprezentând contravaloare cheltuieli de judecată. În dovedirea cererii de restituire au fost atașate extrasul de cont din 21.03.2018 pentru suma de 14.906,39 CHF și ordinul de plată nr. x din 20.03.2018, în valoare de 7.278,5 RON.

Ca efect al admiterii recursului și desființării deciziei atacate, recurentele-pârâte au arătat că devin incidente dispozițiile art. 500 alin. (2) și art. 723 C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de pârâtele E. S.A., C. S.A. și D. împotriva deciziei civile nr. 490 din 5 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a stabilit termen de judecată la 28 ianuarie 2020.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de pârâtele E. S.A., C. S.A. și D. împotriva deciziei civile nr. 490 din 5 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea dosarului nr. x/2020, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin decizia nr. 10 din 6 aprilie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 611 din 13 iulie 2020, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov pentru pronunțarea unui recurs în interesul legii asupra următoarelor probleme de drept: a) interpretarea sintagmelor "obiect al contractului" și "prețul contractului", prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum și a sintagmei "prețul total al contractului" prezentă în conținutul unor hotărâri judecătorești, respectiv dacă o clauză care reglementează valoarea unui comision de întocmire sau analiză dosar sau de gestionare sau administrare a creditului este inclusă în noțiunile menționate anterior, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv în măsura în care este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil; b) în aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la noțiunea de clauze "exprimate într-un limbaj ușor inteligibil", să se clarifice necesitatea menționării prestațiilor băncii ce urmează a fi efectuate în contrapartida comisioanelor, chiar și atunci când scopul perceperii comisioanelor poate fi ușor dedus din denumirea acestora sau din dispozițiile legale sau contractuale incidente, pentru a se considera că acele clauze sunt redactate într-un limbaj ușor inteligibil; c) în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se stabilească în ce măsură lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor, respectiv lipsa indicării prestațiilor/activităților efectuate de Bancă în contrapartida comisioanelor percepute creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului; d) în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se clarifice în ce măsură valoarea (cuantumul) comisioanelor poate fi un element în funcție de care se apreciază dezechilibrul semnificativ în defavoarea consumatorului.

Cauza a fost repusă pe rol, în ședința din 16 martie 2021, potrivit celor reținute în practicaua prezentei decizii.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtele învederând că, în cauză, criticile invocate în prin cererea de recurs se referă exclusiv la soluția instanței de apel prin care a fost schimbată în parte sentința tribunalului, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. b) privind perceperea unui comision de acordare credit și art. 5.1 lit. c) privind perceperea unui comision de administrare credit, precum și restituirea sumelor de bani percepute de bancă în temeiul acestor clauze contractuale.

Prin urmare, Înalta Curte reține că obiectul analizei recursului este limitat la aceste critici.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele au susținut că instanța de apel a prezentat o motivare contradictorie a soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) si c) din contract, în raport cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Au subliniat recurentele că instanța de apel a prezentat motive contradictorii sub aspectul apartenenței comisioanelor de acordare și administrare la obiectul principal al contractului sau la contravaloarea, respectiv remunerația aferentă unui serviciu prestata de bancă.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest motiv de casare poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în ceea ce privește clauzele referitoare la comisioane, că acestea intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar aceste clauze nu se pot încadra în noțiunea de obiect principal al contractului, dat fiind că prestația nu are caracter esențial, comisioanele de acordare și de administrare, nu definesc însăși esența raportului contractual de împrumut, obligația de plată a acestora nefiind stabilită în sarcina consumatorului ca o prestație caracteristică a acestui raport juridic, ci cu caracter accesoriu prin raportare la obligația principală de rambursare a creditului, împreună cu dobânda aferentă. În același timp, instanța de apel a reținut că, deoarece obligația de plată a acestor comisioane urmărește să asigure, astfel cum rezultă din chiar denumirea lor, anumite activități în legătură cu împrumutul acordat, acestea se includ în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preț în schimbul unor servicii prestate de bancă.

În aprecierea apartenentei comisioanelor la obiectul contractului, Înalta Curte reține că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul național Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Înalta Curte constată că, în speță, în raport cu textul legal evocat, pentru clauzele inserate la art. 5.1 lit. b) si c) din contractul de credit încheiat de părți, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiții, examenul caracterului abuziv al clauzelor menționate este posibil în speță, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestația esențială a convenției de credit, suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului, ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului, însă, aceste comisioane se includ în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preț în schimbul unor servicii prestate de bancă, așa cum a reținut instanța de apel.

Înalta Curte constată că decizia recurată nu conține motive contradictorii în sensul arătat de recurente, instanța de apel prezentând în mod logic argumentele în temeiul cărora a reținut în ceea ce privește clauzele referitoare la comisioane, că acestea intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar aceste clauze nu se pot încadra în noțiunea de obiect principal al contractului, în același timp, argumentând că, întrucât obligația de plată a acestor comisioane urmărește să asigure anumite activități în legătură cu împrumutul acordat, acestea se includ în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preț în schimbul unor servicii prestate de bancă.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte au mai susținut că, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanța de apel nu oferă nici o motivare cu privire la apărările formulate de bancă privind respectarea obligației de informare și de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractului și, de asemenea, instanța de apel nu prezintă nici o motivare cu privire la apărările formulate de bancă privind enumerarea activităților pe care aceasta le întreprinde în legătură cu perceperea comisionului de administrare.

Faptul că recurentele nu sunt de acord cu soluția pronunțată de instanța de apel, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte constată că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În speță, nu poate fi primită susținerea recurentelor în sensul că, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanța de apel nu oferă nici o motivare cu privire la apărările formulate de bancă privind respectarea obligației de informare și de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractului. Totodată, afirmația recurenților, potrivit căreia, instanța de apel nu prezintă nici o motivare cu privire la apărările formulate de bancă privind enumerarea activităților pe care aceasta le întreprinde în legătură cu perceperea comisionului de administrare, nu este întemeiată. Aceasta, întrucât, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelante în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind în realitate argumente în susținerea motivelor de apel analizate.

Împrejurarea că recurentele nu sunt de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe acest temei vor fi respinse.

În plus, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conținutul hotărârii recurate.

În cadrul recursului formulat, recurentele-pârâte au invocat nelegalitatea deciziei atacate și în temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, s-a susținut, mai întâi, că hotărârea atacată este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, arătându-se, în esență, că în mod eronat instanța de apel a considerat că banca nu și-ar fi respectat obligația de a asigura negocierea prevederilor contractuale. Astfel, față de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, raționamentul instanței de apel este greșit, întrucât nu se poale susține caracterul de adeziune a convenției de credit și faptul ca banca nu ar fi permis negocierea prevederilor contractuale, in contextul in care banca a prezentat oferta sa contractuala, ce avea o perioada de valabilitate de 30 de zile, aspect ce rezida in oferta semnata de către intimați.

În legătură cu susținerea că banca nu și-ar fi îndeplinit obligația de a negocia prevederile contractuale contestate, Înalta Curte reține că textul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 definește clauza nenegociată cu consumatorul ca fiind acea clauză stabilită fără a da posibilitatea consumatorului de a influența natura ei, cum ar fi cele din contractele standard, preformulate sau condițiile generale practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Se mai reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale anterior menționate rezultă că legiuitorul acordă preferință modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.

Instanța de apel a reținut că, în cauză, contractul de credit dedus judecății reprezintă un contract standard preformulat, prezumându-se în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 caracterul nenegociat al clauzelor contestate, dovada contrară nerezultând din probele administrate în cauză.

A mai reținut instanța de apel că "negocierea presupune purtarea unor minime discuții între părți în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală pentru partea contractantă de a influența poziția celeilalte părți în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta acesteia din urmă. Pârâta nu a probat că în raporturile cu reclamanții a avut loc o negociere, faptul semnării contractului subsumându-se cerinței încheierii valabile a actului din punctul de vedere al acordului de voință necesar chiar pentru formarea contractului. Nu echivalează cu negocierea nici alegerea de către reclamanți a unui tip de credit dintre cele existente în oferta băncii, acest drept de opțiune exprimat de către consumator fiind limitat de politica de creditare a fiecărei instituții de credit, în funcție de veniturile consumatorului și bonitatea acestuia".

Prin urmare, instanța de apel a stabilit, sub aspectul stării de fapt, a cărei reevaluare nu este posibilă în recurs, că recurentele-pârâte nu au dovedit existența modificării vreunei clauze la inițiativa sau solicitarea intimaților-reclamanți, astfel încât recurentele-pârâte nu au răsturnat prezumția relativă instituită de textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, a lipsei de negociere cu consumatorul.

În acest context, instanța de apel a reținut că nu echivalează cu negocierea nici alegerea de către reclamanți a unui tip de credit dintre cele existente în oferta băncii, acest drept de opțiune exprimat de către consumator fiind limitat de politica de creditare a fiecărei instituții de credit, în funcție de veniturile consumatorului și bonitatea acestuia.

Se constată, în plus, că această critică privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește respectarea obligației de a oferi posibilitatea de negociere a clauzelor contractului, este în realitate, o solicitare de reanalizare a situației de fapt conturate în cauză, în cadrul căreia s-a stabilit că banca nu a dovedit îndeplinirea obligației de a negocia prevederile contractuale contestate cu intimații-reclamanți.

Având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., critica menționată anterior nu poate fi primită, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea, prin prisma probelor administrate, a modului în care instanța de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Cât privește critica privind legalitatea aprecierii instanței de apel asupra inițiativei negocierii, Înalta Curte o va respinge, având în vedere că jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene arată că Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește pe o poziție de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

În raport cu poziția de superioritate a băncii în procesul de negociere, dar și cu obligațiile impuse profesioniștilor, oferta scrisă pusă la dispoziția consumatorului, care cuprinde condițiile contractului, deschide drumul unei eventuale negocieri a contractului de credit, care, în speță, s-a reținut că nu a avut loc.

Împrejurarea constatată de instanța de apel, potrivit căreia părțile au semnat un contract de credit standard, preformulat de bancă, constituie un element caracteristic situației de fapt, care nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Or, în raport cu aceste rețineri de fapt, sub aspect legalității caracterizării contractului de credit, Înalta Curte constată justificată concluzia instanței de apel, care a stabilit că acordul dintre părți dedus judecății întrunește toate caracteristicile unui contract standard preformulat.

Într-o altă critică recurentele au arătat că, în mod eronat instanța de apel a considerat că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale ce reglementează perceperea comisionului de acordare și a comisionului de administrare.

În acest sens, recurentele-pârâte au susținut că raționamentul instanței de apel a avut la bază împrejurarea că nu ar fi menționate în contract motivele pentru care ar fi fost percepute comisioanele și ca s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților in raport de valoarea mult prea mare a sumelor încasate in temeiul acestor clauze.

În privința clauzelor, contestate în recurs, conținute de art. 5.1 lit. b) și 5.1. lit. c) din contractul de credit, care instituie comisionul de acordare și comisionul de administrare credit, Înalta Curte reține că în cauză, instanța de apel a efectuat o dezlegare greșită din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Se constată, în acest sens, că decizia instanței de apel reține, în privința clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare că aceasta este abuzivă, deoarece pârâta a încasat de la reclamanți un comision autonom fără a explica tipul de servicii care au justificat perceperea comisionului și, totodată