ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1928/2021

Ședința publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursurilor civile de față;

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D. și E. S.A. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzei 13.2 tezele a II-a și a III-a Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 1 octombrie 2007, să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăților, în temeiul contractului de credit menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului (2.0160 RON/CHF) și să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plați și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plății efective a debitului principal, arătând că valoarea acestui capăt de cerere este de 120.000 RON; să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 1 octombrie 2007 și să fie obligate pârâtele la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte, valoarea comisionului de acordare fiind de 3410 CHF (14.223.45 RON); să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 1 octombrie 2007 și să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de administrare și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte, valoarea comisionului de administrare achitat până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată fiind în total de 3192,72 CHF (34172,65 RON), această sumă fiind obținută prin adunarea valorii sumelor plătite ca și comision de administrare de la data semnării contractului și până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată conform înscrisurilor atașate (extrase de cont, grafic de rambursare) și să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

B.Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 2022 din 24 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B.; a constatat nulitatea absoluta a clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate credit și de garanții nr. x din 1 octombrie 2007 privind comisionul de acordare; a obligat pârâtele să restituie reclamantului suma de 3410 CHF, încasată cu titlu de comision de acordare, precum și dobânda legală de la data încasării și până la data restituirii; a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate; a obligat pârâtele să plătească reclamanților suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamanții să plătească pârâtelor suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva sentinței Tribunalului București au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtele.

Apelantele-pârâte susțin că în ceea ce privește clauza privind comisionul de acordare, aceasta nu poate face obiectul controlului judecătoresc pentru a fi constatat caracterul abuziv.

Apelanții-reclamanți au susținut că prima instanță, în mod greșit a aplicat cu prioritate, principiul nominalismului monetar, în condițiile în care trebuia să analizeze clauzele contestate din perspectiva legislației speciale, respectiv a Legii nr. 193/2000, iar nu din perspectiva dreptului comun. Pe de altă parte, prin cauza C-186/16 CJUE a statuat modalitatea de realizare a obligației de informare a consumatorilor cu privire la posibilitatea creșterii cursului de schimb valutar.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 439 din 3 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelurile formulate de reclamanții A. și B. și de apelantele-pârâte C. S.A., E. S.A., D.., prin mandatar C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2022 din 24 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

E. Considerentele instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

În condițiile stabilirii obiectului contractului de credit într-o monedă străină, în speță CHF, obligația de plată a ratelor creditului în această monedă este conformă principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ. de la 1864, în sensul că împrumutatul are obligația de restituire a sumei arătate în contract, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.

Acest text trebuie coroborat cu art. 1576 care definește împrumutul de consumație, respectiv că este de esența acestui contract ca împrumutatul să restituie lucruri de aceeași specie și în aceeași câtime.

Toate aspectele invocate de apelanții-reclamanți în susținerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar reprezintă, în realitate, critici împotriva textului de lege ce consacră principiul nominalismului, ceea ce nu este permis de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Normele din C. civ. ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea, însă în speță nu au făcut-o.

Susținerile în ce privește situația de fapt se referă la apariția unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în timpul executării contractului, iar nu existent la momentul încheierii contractului.

Acordarea împrumutului în monedă străină este permisă în mod expres de lege, astfel că orice analiză în sensul nelegalității unui astfel de serviciu este exclusă.

Cu referire expresă la moneda CHF, se reține că nici un text de lege nu interzice acordarea creditelor de către bănci în această monedă, nici la momentul încheierii contractului și nici în prezent.

În ceea ce privește apelul pârâtelor, s-a reținut că examinarea clauzei privind comisionul de acordare sub aspectul condițiilor de la art. 4 alin. (1) din lege este permis.

În speță, contractul este standard, preformulat, iar clauzele în discuție, parte din acesta, nu au fost negociate. În conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală, îi revenea băncii sarcina de a proba caracterul negociat al contractului. Nefiind făcută această dovadă, este prezumat caracterul nenegociat al contractului și, implicit, al clauzelor.

Prin clauza de la art. 5.1 lit. b) din contract s-a stabilit un comision de acordare în cuantum de 3410 CHF, reprezentând 2% din valoarea creditului.

Scopul perceperii comisionului de acordare nu este lămurit de contract. Nu pot fi primite susținerile apelantelor, în sensul că acest comision privește serviciile legate de încheierea contractului de credit, căci acest lucru nu este prevăzut în contract.

Nu se poate reține că scopul perceperii acestui comision poate fi dedus din denumirea sa. Din aceasta se poate concluziona doar că scopul imediat este reprezentat de contraprestația băncii de a acorda creditul împrumutatului.

Aceasta este însă prestația principală a băncii în contractul de împrumut, pentru care împrumutatul trebuie să plătească dobânda. Curtea a apreciat că acest comision reprezintă, în realitate, o dobândă suplimentară, mascată, achitată anticipat.

Prin lipsa contraprestației băncii pentru comisionul pretins din clauza analizată, s-a creat un dezechilibru grav între drepturile și obligațiile părților contractante, contrar cerințelor bunei-credințe, astfel că această clauză are caracter abuziv.

Raportat la aceste argumente, Curtea a apreciat că apelurile sunt nefondate.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei Curții de Apel București au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtele.

Reclamanții A. și B. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Instanța de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deși era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000.

Aplicarea greșită a normelor de drept material rezidă din faptul că, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a CJUE, face distincție clară între normele obligatorii din dreptul național și cele supletive, în sensul că sunt excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflectă acte cu putere de lege (imperative).

CJUE a statuat că revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia (…) dacă clauza în discuție în litigiul principal, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă în care a fost acordat, reflectă actele sau normele obligatorii ale dreptului național în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 din vechiul C. civ., statuând că solicitările consumatorilor sunt neîntemeiate, deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere excepția de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Este adevărat că art. 1579 alin. (3) C. civ. se referă la împrumutul în monede de aur și argint, dar aceste lucruri sunt, ca și banii, bunuri perfect fungibile și deci, pot fi asimilate cu banii care nu au putere circulatorie pe teritoriul României.

CJUE a statuat în cauza C-186/16 că revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contradictorii unui împrumut în monedă străină, existența unui eventual dezechilibru, în sensul dispoziției menționate.

Din jurisprudența CJUE rezultă că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză, acestea trebuind să includă cel puțin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care își au domiciliul sau sediul împrumutații și majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutatului.

În speță, apelanții-reclamanți nu primesc veniturile în CHF, iar banca nu a prezentat posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar.

CJUE a stabilit că posibilitatea anticipării cursului de schimb valutar trebuie analizată prin raportare la cunoștințele profesionistului - banca.

Sunt invocate dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei, admiterea cererii de apel și schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtele C. S.A., E. S.A. și F. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate.

Decizia a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, reținându-se că banca nu și-ar fi respectat obligația de a asigura negocierea prevederilor contractuale.

Procesul de negociere este unul complex și este evident că banca nu poate obliga un consumator să se implice în procesul de negociere.

În mod greșit instanța de apel a considerat că nu sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE. Nu există nici o prevedere legală din care să rezulte obligația băncii de a enumera serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor.

Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului.

Comisioanele sunt elemente care formează costul total al creditului, o modificare a convenției de credit prin înlăturarea perceperii acestor comisioane ar aduce atingere principiului specialității de folosință a persoanei juridice cât și dreptului de proprietate al băncii consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța în aprecierea caracterului înșelător sau incorect al unei practici comerciale trebuie să se raporteze la criteriul consumatorului mediu informat și diligent, care este în măsură să analizeze consecințele unei tranzacții comerciale.

În cauza C-143/13, CJUE recomandă o transparență în ceea ce privește scopul perceperii anumitor comisioane, însă nu instituie obligația definirii și enumerării serviciilor prestate efectiv.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

G.Analizând recursurile, prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin încheierea de la 7 noiembrie 2019, completul de judecată a dispus suspendarea judecării recursurilor în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C- 81/19 aflată pe rolul CJUE. Ulterior cauza a fost repusă pe rol.

Urmare a decesului recurentului B. au fost introduși în cauză G. și H., în calitate de recurenți-reclamanți, moștenitori au defunctului B..

Criticile formulate de recurenții-reclamanți referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi primite, acestea sunt nefondate.

Față de conținutul clauzelor cuprinse în contractul de credit încheiat între părți și reținând principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, în vigoare în momentul încheierii contractului, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract, iar dacă se întâmplă o sporire sau o scădere a prețului monedelor înainte de epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, în speciile aflătoare în curs la momentul plății.

Recurenții-reclamanți au accesat un împrumut în franci elvețieni și aveau obligația de restituire a ratelor în valuta contractuală. Valuta se poate aprecia sau deprecia în raport de moneda națională, iar clauzele sunt multiple și greu predictibile. Simplul fapt că pârâta-bancă este profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar, mai ales că perioada contractuală este una îndelungată.

Art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 se referă la situația specială a împrumutului în aur sau argint, diferită de situația din prezenta speță. Legiuitorul a exceptat de la principiul nominalismului doar situația în care moneda contractată nu mai este în circulație, ceea ce nu este cazul CHF.

Normele din C. civ. ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea.

În cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Prin aceeași hotărâre, Curtea a adus argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi". Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Curtea a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive. În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Criticile referitoare la clauzele "de risc valutar" sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Verificarea legalității hotărârii recurate din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Față de aceste considerente, recursul declarat de recurenții-reclamanți este nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâte, Înalta Curte reține:

Criticile referitoare la inexistența caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare nu pot fi primite, acestea sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În ce privește caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, Înalta Curte reține că acesta nu a fost negociat de părțile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe a clauzei, instanța reține că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale și nu din deducțiile părților sau judecătorului.

Comisionul de acordare nu a fost definit și în realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Potrivit hotărârii CJUE pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Așa fiind, recursul declarat de pârâtele - bănci este nefondat.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, va respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți și de recurentele-pârâte, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., G. și H. și de recurentele-pârâte C. S.A., E. S.A. și D. împotriva deciziei civile nr. 439 din 05 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 30 septembrie 2021.