ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2094/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 17 august 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. și D.. au solicitat:

- să se constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x din 04.12.2007;

- obligarea pârâtelor la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării sumei nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte;

- să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6.1 teza I și 6.1.3 din condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x din 04.12.2007;

- să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea tuturor plăților făcute în temeiul contractului menționat, la valoarea din data de 04.12.2007 (2,1389 RON/CHF);

- obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plății efective a debitului principal; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 10320 din 9 decembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 9 ianuarie 2017 sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 1906/2017 din 19 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., pe care i-a obligat la plata la sumei de 3.232,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei S.C. C. S.A..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 153 din 26 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017 a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1906/2017 din 19 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, fiind obligați recurenții, în solidar, la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și în consecință, admiterea cererii de apel și schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecata pentru toate fazele procesuale.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenții au arătat că înțeleg să critice în integralitate soluția din apel, sub aspectul respingerii capetelor de cerere, ca urmare a aplicării greșite a normelor de drept material ale Legii nr. 193/2000 și ale art. 1578 din C. civ.

În susținerea recursului, reclamanții au susținut aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 4 alin. (2) și art. 6 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește comisioanele de acordare și de administrare, prin lipsa contraprestației băncii și dezechilibrul astfel creat, sens în care au arătat în ce constă neaplicarea invocatelor dispoziții legale.

Recurenții mai susțin că, instanța de apel a aplicat cu prioritate la judecata cauzei prevederile de drept comun, deși era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în temeiul Legii nr. 193/2000, așa încât, pretențiile lor nu sunt întemeiate pe dispozițiile art. 1578 din C. civ., ci în temeiul Legii nr. 193/2000, sens în care invocă jurisprudența instanței supreme și anume decizia nr. 3804 din 4 decembrie 2014 argumentând punctual criticile formulate raportate și la jurisprudența CJUE în materia protecției consumatorului în contractele de credit.

De asemenea, recurenții critică și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 - principiul nominalismului monetar - a căror regulă permite conversia în RON a creditelor în altă monedă și înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

Recurenții susțin că principiul evocat permite și o excepție de la regula edictată de legiuitor, precizată expres în art. 1579 C. civ. de la 1864, respectiv alin. (3). Sub acest aspect, recurenții redau textele de lege indicate și arată că în cauză, se impunea aplicarea excepției prevăzute de art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864 menționând și Cauza 186/16 Andriciuc și alții vs. Banca Românească.

În continuare, recurenții expun interpretările date în Hotărârea Andriciuc în contextul clarificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor referitoare la riscul valutar de către instanțele de judecată naționale în examinarea clauzelor contractuale într-un contract de credit în lumina protecției drepturilor consumatorului.

Totodată, recurenții mai susțin că în mod greșit instanța de apel a constatat că intimatele și-au îndeplinit obligația de informare/avertizare și de consiliere a consumatorilor, aplicând și interpretând greșit dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Prin întâmpinarea depusă, la 18 iunie 2018, intimatele-pârâte S.C. C. S.A. Timișoara și S.C. D. au solicitat, în principal, anularea recursului în raport de criticile formulate care nu îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 13 septembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 17 septembrie 2018, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 8 noiembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluția instanței din 30 mai 2019, părțile au fost citate pentru termenul de judecată din 26 septembrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și discutarea admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunțată la 26 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 153 din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019.

Prin încheierea pronunțată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prima critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) din Cap. V "Comisioanele și costurile creditului" al contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x din 4 decembrie 2007, prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a achita un comision de acordare în cuantum de 1.599,80 CHF, ceea ce reprezintă 2 % din valoarea totală a creditului și este plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

În esență, se invocă lipsa oricărei mențiuni contractuale cu privire la activitățile efectuate de către intimate aferente plății comisioanelor de acordare si de administrare, aspect ce face ca să nu fie respectată condiția expunerii transparente a mecanismului de funcționare a clauzei contestate. Recurenții susțin că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și de administrare și au reținut, contrar susținerii recurenților, că din chiar denumirea comisionului, se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În acest context, se constată că aceste critici sunt nefondate, având în vedere că soluția instanței de apel, care a constatat legalitatea acestui comision, întrucât au fost prevăzute clar, neinterpretabil în contract, într-un limbaj inteligibil, este legală prin raportare la dispozițiile exprese ale Legii nr. 193/2000, ale legislației europene și interpretării date de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În acest sens, motivul de recurs invocat de recurenți este neîntemeiat, având în vedere că jurisprudența CJUE valorizează caracterul inteligibil al unei clauze și predictibilitatea dimensiunii economice a prestației consumatorului, în cauzele Matei împotriva Volksbank și Kasler, unde s-a reținut că prin clauza transparentă în sensul Directivei 93/13 se are în vedere formularea clauzelor, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice ale respectivei clauze.

Din această perspectivă, se constată că a fost precizat atât sub forma procentuală cât și în cifre, potrivit art. 5.1 lit. b) din contract pentru comisionul de procesare, iar modul de calcul al acestui comision era ușor verificat, astfel că argumentele reclamanților în susținerea acestei critici sunt nefondate.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a reținut că recurenții-reclamanți au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisionului de acordare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care recurenții au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Totodată, se reține, contrar susținerilor reclamanților, dreptul băncii de a încasa comisionul de acordare, acesta nefiind interzis de art. 15 din Legea nr. 190/1999, potrivit căruia, "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente".

Așadar, textul de lege enunțat nu limitează in niciun fel natura comisioanelor percepute de către bancă, din interpretarea textului, rezultând că băncile pot percepe comisionare pentru întreg procesul de întocmire și de aprobare a creditului solicitat de consumator.

De altfel, pentru procesul de întocmire a documentației de credit, de regula, se percepe tocmai acest comision de acordare, iar momentul la care se achită acest comision este cel de la data semnării contractului de credit sau de la data primei trageri din credit.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei evocate și a reținut că aceasta a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Intr-o altă critică se susține că atât prima instanța cât și instanța de apel ar fi respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute de art. 6.1 și art. 6.1.3 în raport de argumente fundamentate pe dispozițiile dreptului comun, respectiv incidența principiului nominalismului monetar, deși, ar fi avut obligația de a analiza pretențiile deduse judecații în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000.

Aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât se susține că instanța de apel ar fi aplicat cu prioritate prevederile generale de drept în detrimentul celor speciale, care s-ar fi aplicat cu prioritate.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții - reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de aceștia clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Aserțiunile recurenților în susținerea posibilității denominării în moneda națională a creditului nu pot fi primite față de faptul că, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor.

Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai susțin recurenții, într-o altă critică, că în mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situația împrumutului în bani, aceeași sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadență, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

Așadar textul de lege vorbește de monede de aur și argint, iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepție de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziție, cum greșit susțin recurenții.

Referitor la cererea intimatei C. S.A. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 5541,47 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin factura fiscală existentă la pagina 13 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul să plătească intimatei D. suma de 5541,47 RON, constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 153 din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și va obliga recurenții să plătească intimatei C. S.A. suma de 5541,47 RON constând în onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 153 din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. și D. PRIN C. S.A.

Obligă recurenții la plata sumei de 5541,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.