ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2575/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2575/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 noiembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, secția Civilă sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D. NV și D. (ROMÂNIA) S.A. ca, prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. b) și c) din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr. 103642 din 30 ianuarie 2008 și să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare și comision de administrare din momentul încheierii contractului și până la momentul achitării integrale a debitului, precum și la plata dobânzii legale calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte; să se constate nulitatea absolută a clauzelor 6.1 și 6.1.3 din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr. 103642 din data de 30.01.2008, să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar leu/CHF pentru efectuarea plăților, în temeiul contractului de credit menționat la valoarea de la momentul semnării contractului (2,3090 RON/CHF) și să se oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plății efective a debitului principal; să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 193/2000, art. 992, art. 994 și art. 998 din C. civ. de la 1864 și art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2162 din 14 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 6 București, secția Civilă a admis excepția propriei necompetențe materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Urmare a declinării, la 20 mai 2016 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 6163 din 10 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. b) și c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103642/30.01.2008, a obligat-o pe pârâta C. S.A. să restituie reclamanților sumelor achitate cu titlu de comision de procesare și de comision de administrare, percepute până la 31 martie 2009 și dobânda legală aferentă acestor sume de la încasarea lor până la achitarea integrală a debitului, să restituie reclamanților sumele achitate de aceștia cu titlu de comision de administrare, de la 31 martie 2009 și până la 5 decembrie 2011, cu dobânda legală aferentă de la data încasării acestor sume până la achitarea integrală a debitului, să restituie reclamanților sumele achitate de aceștia cu titlu de comision de administrare, de la 5 decembrie 2011 până la data executării hotărârii, precum și dobânda legală aferentă acestor ultime sume menționate de la data încasării și până la achitarea lor integrală. A respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 6.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii sus-menționate, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtele, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 666A/2018 din 3 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate atât apelul reclamanților, cât și pe cel al pârâtelor.

Împotriva deciziei evocate, pârâta D. ROMÂNIA S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu cheltuieli de judecată.

În memoriul depus la dosar, recurenta-pârâtă a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Deși a indicat doar cazul de casare mai sus menționat, recurenta a dezvoltat și critici în sensul nemotivării deciziei atacate, care pot fi subsumate cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea prezentului demers judiciar a susținut că instanța de prim control judiciar nu a argumentat înlăturarea criticilor sale, formulate prin memoriul de apel, referitor la caracterul negociat al contractelor de credit, la conformitatea comisioanelor percepute cu legislația în vigoare la momentul încheierii contractului, la greșita analiză și interpretare făcută de tribunal probelor administrate și la caracterul clar și explicit al clauzelor contractuale.

Din această perspectivă, recurenta a susținut că, deși curtea a apreciat ca fiind întrunite în speță dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, această concluzie nu este fundamentată, iar condițiile prevăzute de această lege pentru a califica o clauză ca fiind abuzivă nu sunt întrunite cauză.

În finalul acestei critici, autoarea a susținut că intimații-reclamanți au cunoscut și acceptat încă din perioada precontractuală costurile financiare ale viitorului contract de credit, astfel că nu se poate aprecia contractul în litigiu ca fiind un contract de adeziune doar pentru că aceste costuri au fost incluse în niște clauze redactate de bancă, întrucât ele sunt expresia acordului părților.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992 și C. civ.

Concretizând, a susținut că, în speță, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, prevăzute de art. 948 C. civ., sunt îndeplinite, iar intimații-reclamanți au cunoscut, încă de la încheierea contractului și și-au însușit prin semnătura conținutul clauzelor acestuia, devenind astfel incidente prevederile art. 969 C. civ., care reglementează principiul pacta sunt servanda.

A mai precizat autoarea recursului de față că nu se poate reține caracterul preformulat al contractului dedus judecății, câtă vreme respectă structura/elementele ce formează conținutul unei convenții, iar clauzele referitoare la comisioanele bancare respectă întocmai dispozițiile art. 9

3

lit. b) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În continuare, recurenta a susținut că intervenția instanței în mecanismul contractual și modificarea prețului contractului, element esențial al convenției, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate.

Pentru toate cele anterior expuse, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 5 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 28 iulie 2020, a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. sunt nefondate.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului pârâtei și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidențiind faptul că acestea reprezintă prestații accesorii și nu fac parte din obiectul principal al contractului de credit, nefiind astfel excluse de la analiza caracterului abuziv în reglementarea consacrată de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la criticile pârâtei privind lipsa motivării în ceea ce privește caracterul nenegociat al contractului de credit dedus judecății, instanța supremă constată că, în cadrul demersului de analiză a legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că acesta are caracterul unui contract de adeziune, impunând profesionistului dovedirea caracterului negociat al clauzelor contestate de debitor, ca garanție a acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea clauzelor respective în contract.

Curtea a statuat și asupra faptului că prezumția lipsei de negociere, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, nu a fost răsturnată de apelantele pârâte, acestea neaducându-se dovezi concrete în sprijinul unei negocieri individuale a contractului sub acest aspect; s-a reținut că, simplul fapt că banca a informat apelanții reclamanți în legătură cu oferta și caracteristicile produsului financiar și le-a pus la dispoziție un interval de exprimare a acceptului, nu întrunește semnificația unei negocieri a clauzelor cu reclamanții.

Raportat la toate circumstanțele prezentei cauze, Curtea a considerat că nu existau premise ca apelantele-pârâte să considere că reclamanții ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, aceste clauze.

Considerentele deciziei recurate relevă faptul că analiza caracterului abuziv al clauzelor denunțate făcută de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000 s-a realizat în raport cu situația specifică contractului de credit încheiat de părțile cauzei, nefiind o chestiune care să fie tratată exclusiv din perspectivă teoretică, în lumina art. 4 din Legea nr. 193/2000, ci cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al unor clauze contractuale în concret este de altfel în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Se reține, de asemenea, că instanța de apel a răspuns criticilor formulate de pârâtă în apel referitoare la conformitatea comisioanelor percepute cu legislația în vigoare la momentul încheierii contractului, la greșita analiză și interpretare făcută de tribunal probelor administrate și la caracterul clar și explicit al clauzelor contractuale.

Aceste aspecte au fost examinate de instanță din perspectiva obligației de transparență reglementată de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care incumbă profesionistului și presupune utilizarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

În acest sens, instanța de apel a reținut că limbajul clar și inteligibil nu presupune o exprimare corectă exclusiv din punct de vedere morfologic și semantic, ci implică o revelare lipsită de echivoc a prestațiilor contractuale ale părților; în speță, ceea ce face ca prevederea referitoare la comisionul de administrare să fie ambiguă este și lipsa totală a descrierii prestației la care banca se obligă și a rațiunii perceperii comisionului.

S-a reținut că, în cauză, comisionul de administrare nu este descris clar în contract, ca urmărind să acopere operațiuni distincte privind administrarea creditului, altele decât cele standard, pentru care costurile sunt acoperite de dobânzi și de celelalte comisioane.

Instanța de apel a considerat că, din modul de percepere a acestui comision, s-ar putea concluziona că, în realitate, maschează o dobândă suplimentară, ceea ce denotă lipsa bunei-credințe a băncii pârâte, ceea ce presupune că, în absența unei negocieri directe a unei clauze, comerciantul să rupă echilibrul prestațiilor reciproce, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.

Curtea a observat că, în speță, comisionului contestat de reclamant nu îi corespunde o contraprestație specifică, definită ca atare în cuprinsul contractului și că, în acest sens, explicațiile oferite de pârâta apelanta privind justificarea unui asemenea comision, nu pot suplini absența definirii acestuia chiar în cuprinsul convenției asumate de părți. S-a mai remarcat absența oricărui reper de calcul care să permită consumatorului verificarea modului în care banca îl percepe, fiind precizat doar procentul, dar nu și baza de calcul.

S-a arătat în considerentele deciziei că, prin instituirea acestui comision pe calea unei clauze nenegociate, se produce un dezechilibru semnificativ, ca urmare a faptului că îi revine consumatorului obligația de a suporta un cost lunar împovărător, raportat la soldul total al creditului, pentru o prestație a băncii care nu este definită în contract și, deci, nu poate fi supusă controlului ambelor părți, urmărind, de fapt beneficiul exclusiv al profesionistului.

Aceleași considerente au fost considerate valabile și în privința comisionului de acordare. Astfel, s-a statuat asupra faptului că, deși stabilit într-un cuantum determinabil, fiind doar din acest punct de vedere redactat într-un mod clar, acesta nu este însoțit și de o explicitare a rațiunii perceperii sale și o descriere a prestațiilor băncii; simpla denumire a comisionului nu a fost considerată lămuritoare, întrucât pentru aceeași etapă preliminară a contractului a fost perceput și un alt comision în valoare fixă, intitulat "comision de analiză".

S-a apreciat că ceea ce este esențial, din punct de vedere al protecției consumatorului, este existența unor clauze lipsite de echivoc, din care obligațiile părților să transpară cu ușurință.

Totodată, în considerentele deciziei s-a reținut că nu se poate primi apărarea pârâtei apelante în sensul că nu ar fi interzisă existența unor comisioane duble, întrucât din dovezile administrate nu reiese acordul împrumutaților la inserarea unor comisioane cu scop identic și care nesocotesc rațiunile legislației de protecție a consumatorului.

Considerentele deciziei atacate relevă faptul că cele două clauze, privind comisionul de acordare și cel de administrare, sunt neclare sub aspectul individualizării obligațiilor asumate de bancă, iar în ce privește comisionul de administrare, chiar și în ceea ce privește obligațiile de plată asumate contractual de împrumutat.

S-a reținut, de asemenea că, în ceea ce privește condiția inserării clauzelor cu nesocotirea exigențelor bunei-credințe, aceasta este întrunită și decurge din ambiguitatea clauzelor menționate și, pe de altă parte, din faptul că, în lipsa oricărei definiri a prestației băncii, încasarea unui comision apare ca lipsită de cauză, fiind incidente dispozițiile art. 966 C. civ. din 1864.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Acestea vizează, în esență, faptul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, cu nesocotirea art. 948 și 969 C. civ., recurenta-pârâtă punctând asupra faptului că intervenția instanței în mecanismul contractual înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate.

În materia protecției drepturilor consumatorilor, România a transpus Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii prin Legea nr. 193/2000, act normativ în conformitate cu care la nivel național, s-a cristalizat deja o practică relevantă în sensul constatării caracterului abuziv și anulării diverselor clauze contractuale din convențiile de credit.

Totodată, preluând cele statuate de art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE, prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 definesc noțiunea de clauză abuzivă ca o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și care este contrară cerințelor de bună credință. Astfel, în materia clauzelor abuzive, Legea nr. 193/2000 constituie actul normativ de importanță majoră care reglementează principiile de bază operabile în domeniu, alături de criteriile de apreciere a unor clauze contractuale ca fiind abuzive.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la comisionul de administrare și la comisionul de acordare sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 30 ianuarie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunțate a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifică fiecărui contract în parte, pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare credit și comisionul de acordare și a reținut, în mod corect, că acestea nu au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată nu se regăsește în cele două clauze.

Referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta nu este redactată clar și inteligibil în condițiile în care nu conține suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din conținutul său. Valoarea comisionului de administrare și metoda de calcul nu rezultă din stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți nefiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește.

În ceea ce privește comisionul de acordare, este de relevat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanța de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum și raporturile acestei clauze cu alte dispoziții ale contractului.

A rezultat astfel că, pentru același serviciu financiar, constând în acordarea creditului ce include activitățile privind întocmirea și analiza documentației de credit, constituirea ipotecii și garanțiilor aferente, evaluarea bonității, au fost percepute două costuri diferite, prin două clauze distincte: cea reglementând comisionul de acordare (art. 5 pct. 1 lit. b) din contract și cea reglementând comisionul de analiză (art. 5 pct. 1 lit. a) din contract). Așadar, suprapunerea a două costuri pentru același serviciu este evidentă.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, instanța de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că, deși redactată corect din punct de vedere gramatical și logic, aceasta creează un evident dezechilibru între drepturile și obligațiile părților atâta timp cât finalitatea inserării ei în contract este perceperea unor sume în plus față de prețul contractului.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunțată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv și în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13 reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuție.

În concluzie, este de relevat faptul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5 pct. 1 lit. b) și c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103642 din 30 ianuarie 2008, a avut în vedere elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, existența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. ROMÂNIA S.A. împotriva deciziei civile nr. 666 A/2018 din 3 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. ROMÂNIA S.A. împotriva deciziei civile nr. 666 A/2018 din 3 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2020.