ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2092/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la 3 februarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6.1 și art. 6.1.3 din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și de garanție nr. 100837 din 26.10.2007, să dispună înghețarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăților, la valoarea de la momentul semnării contractului (2,0032 RON/CHF) și să dispună obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plății efective a debitului principal; să constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din Condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 100837 din 26.10.2007 și să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 992, art. 994, art. 998 din C. civ. de la 1864 și art. 453 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 4619 din 26 mai 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2016 s-a admis excepția de necompetență materială a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 17 iunie 2016, sub dosar nr. x/2016.

Prin încheierea din 7 septembrie 2016 au fost respinse ca neîntemeiate excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 6972 din 2 noiembrie 2016 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. și s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) (privind comisionul de acordare) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 100837/26.10.2007.

A fost obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamant a sumelor achitate cu titlu de comision de acordare perceput în baza contractului mai sus menționat, precum și la plata dobânzii legale de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a debitului.

A fost totodată obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamant a sumei de 4.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții au formulat apel ambele părți.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 845 din 13 aprilie 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 6972 din 2 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

A admis apelul formulat de pârâtele B. S.A. și C. reprezentată prin mandatar B. S.A. împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A respins cererea în integralitate, inclusiv cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

A menținut în rest sentința apelată și a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă B. S.A. a sumei de 3221,21 RON cu titlu de cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamant A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în urma rejudecării schimbarea soluției pronunțate de instanța de apel cu consecința respingerii apelului formulat de pârâte și admiterea apelului formulat de reclamant.

În raport de acest motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a susținut aplicarea greșita a normelor de drept material prevăzute de art. 1578-1579 C. civ., instanța de apel aplicând cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deși era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000. In acest context, recurentul susține că instanța de apel a statuat că nu poate îngheța/converti creditul în RON și îngheța cursul de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia, deoarece aceste dispoziții ar fi în contradicție cu art. 1578 din C. civ. de la 1864, referitor la principiul nominalismului monetar.

Astfel, atât în fata instanței de fond cât și în fața instanței de apel recurentul a susținut că nu poate fi aplicată dispoziția generală prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 cu prioritate față de Legea specială nr. 193/2000, aceasta din urmă aplicându-se cu întâietate față de dispozițiile C. civ.

In primul rând, recurentul susține că a învestit instanța de fond cu o cerere în constatarea nulității absolute a clauzelor menționate, formulată în baza legii speciale (Legea nr. 193/2000), fără a întemeia vreo pretenție pe dispoziția generală prevăzută de art. 1578 C. civ.

Se mai susține că în mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 din vechiul C. civ. (principiul nominalismului monetar), statuând că solicitările sale sunt neîntemeiate, deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere excepția de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

In acest sens, arată că în practică, debitorii-apelanți au avut doar impresia că au primit creditul în franci elvețieni, aceasta deoarece, consumatorii nu au dorit, în niciun moment, contractarea unui credit în franci elvețieni, ci au fost "conduși" spre acest tip de credit, fie pentru că "nu se calificau" pentru aceeași sumă în RON, euro sau dolari, fie prin dobânzi (marja fixă) mult mai mici, fie pentru că francul elvețian era prezentat ca cea mai stabilă monedă din lume.

Conform art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864, chiar dacă este stabilit în contract obligația restituirii sumei împrumutate în aceeași specie și calitate, în caz de fluctuație a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului prețului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost împrumutată. De aici consecința ca cazul creditelor în valută, dacă exista o fluctuație a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs identic cu nivelul celui din data acordării creditului. Acesta este "prețul intrinsec" al monedei în timpul în care a fost împrumutată. In caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plată: instanța va putea să-1 oblige să accepte o astfel de plată la un curs înghețat în timp la momentul acordării creditului.

Astfel, recurentul consideră că instanța de apel trebuia să aplice cu prioritate excepția de la art. 1579 alin. (3) C. civ., care în viziunea legiuitorului reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Așadar, instanța de apel a aplicat în mod greșit norma de drept reprezentată de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a CJUE în sensul că a statuat excluderea de la analiza, inclusiv a clauzei referitoare la obligația reclamanților de a restitui creditul în CHF (indiferent de valoarea cursului de schimb LEU/CHF) prin raportare la o norma supletivă (principiul nominalismului monetar - art. 1578 din C. civ. de la 1864).

Prin urmare, recurentul susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit norma de drept material reprezentată de paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-16/13, concluzionând că instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Față de aceasta concluzie a CJUE, prin raportare la aplicarea greșita a art. 4 din Legea nr. 193/2000, recurentul solicită să se constate faptul că această clauză referitoare la comisionul de acordare nu trebuie numai să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci este necesar ca în contract să fie expus în mod transparent mecanismul de funcționare al acesteia. In cazul de față, având în vedere lipsa oricărei mențiuni contractuale cu privire la activitățile efectuate de către intimate aferente plății comisionului de procesare face ca să nu fie respectată condiția expunerii transparente a mecanismului de funcționare a clauzei contestate.

Reținerea instanței de apel este în discordanță cu concluziile cauzei C-16/13, astfel cum s-a arătat anterior, lipsa mecanismului de funcționare a clauzei, fiind echivalentă cu lipsa caracterului clar și inteligibil al acesteia.

În temeiul acestui motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Intimatele-pârâte C. prin B. S.A. și B. S.A. au depus întâmpinare, la 23 iulie 2018, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 1 noiembrie 2018, intimata depunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 13 decembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluția instanței din 30 mai 2019, părțile au fost citate pentru termenul de judecată din 26 septembrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și discutarea admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunțată la 26 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 845 din 13 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019.

Prin încheierea pronunțată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

In cadrul acestui motiv de recurs, recurentul susține că atât prima instanța cât și instanța de apel ar fi respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute de art. 6.1 și art. 6.1.3 în raport de argumente fundamentate pe dispozițiile dreptului comun, respectiv incidența principiului nominalismului monetar, deși, ar fi avut obligația de a analiza pretențiile deduse judecații în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000.

Aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât se susține că instanța de apel ar fi aplicat cu prioritate prevederile generale de drept în detrimentul celor speciale, care s-ar fi aplicat cu prioritate.

Prin art. 1578 C. civ. de la 1864 legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut, potrivit căruia, o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanțat acest principiu când în discuție apar consumatorii în raporturile cu profesioniștii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziții derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispozițiile prevăzute de art. 1578-1579 C. civ. și Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală-lege specială.

Această ipoteză este confirmată și de decizia pronunțată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reținut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurentul s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutului de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituției de credit pentru că, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Mai susține recurentul, că în mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situația împrumutului în bani, aceeași sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadență, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

Așadar textul de lege vorbește de monede de aur și argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ., prin urmare nu are caracter de excepție de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziție, cum greșit susțin recurenții.

Nu este fondată nici critica prin care se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligația reclamanților de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ. iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C186/16, concluzionând ca instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, Curtea a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerații rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative, deoarece dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor considerații se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părțile nu au încheiat un acord diferit.

Într-o altă critică adusă deciziei atacate, recurentul se referă la modalitatea în care instanța de apel a analizat în ce măsură clauzele privind perceperea comisioanelor ar fi abuzive sau nu, susținând că perceperea comisionului de acordare s-ar fi făcut în mod nelegal, în lipsa unei contraprestații din partea băncii, iar exprimarea utilizată de aceasta nu ar fi fost clară pentru a oferi recurentului posibilitatea unei alegeri în cunoștință de cauză.

Astfel, sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzei contractuale inserate la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit și de garanție nr. 100837 din 26 octombrie 2007, se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze.

Prin această clauză s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligația de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 4.738,52 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului și care se achită integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei tragerii din creditul acordat.

Nemulțumirile recurentului sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate și, contrar susținerilor acestora, denumirea comisionului și modul de redactare a art. 5.1 lit. b) nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că recurentul, în calitate de beneficiar al creditului, a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

De asemenea, în hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CJUE a statuat că "art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut care impune consumatorului plata unui comision de acordare poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract doar dacă instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat".

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, fiind demonstrate serviciile prestate.

Referitor la cererea intimatei B. S.A. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 5541,47 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin factura fiscală existentă la pagina 78 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul să plătească intimatei C. suma de 5541,47 RON, constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 845 din 13 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și va obliga recurentul să plătească intimatei B. S.A. suma de 5541,47 RON constând în onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 845 din 13 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. PRIN B. S.A. și B. S.A.

Obligă recurentul la plata sumei de 5541,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.