ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1342/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, secția Civilă, la data de 19 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pârâtele C. S.A. și D. prin mandatar C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate:

- nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. b) din condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și de garanție nr. 103375 din 10.12.2007 și să oblige pârâtele la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte;

- nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. c) din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103375 din 10.12.2007, astfel cum a fost aceasta modificată ulterior prin actele adiționale semnate și să oblige pârâtele la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestor sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte;

- nulitatea absolută a clauzelor 6.1 teza I și 6.1.3 din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103375 din 10.12.2007, să dispună înghețarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea tuturor plăților efectuate în temeiul contractului menționat la valoarea din data de 10.12.2007 (2,1239 RON/CHF) și să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plății efective a debitului principal.

- să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanți.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 992, art. 994, art. 998 din C. civ. de la 1864, art. 453 din C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010).

La termenul de judecată din data de 21 septembrie 2016, instanța a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București având în vedere valoarea obiectului litigiului, luând în considerare punctul 3 referitor la nulitatea absolută a clauzelor 6-1., 6-1.3, înghețarea cursului de schimb valutar.

Prin sentința civilă nr. 7233 din 21 septembrie 2016, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului București.

Dosarul, astfel declinat, a fost înregistrat la 25 noiembrie 2016, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 4838 din 14 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D., a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzută de art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit și garanție nr. 103375/10.12.2007, a dispus obligarea pârâtei C. S.A. să restituie reclamanților suma de 2.800 CHF (echivalentul în RON la cursul B.N.R. din momentul restituirii) percepută cu titlu de comision de acordare, precum și dobânda legală aferentă acestui debit începând cu data plății și până la momentul restituirii și a respins capetele nr. 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată ca neîntemeiate

Totodată, a dispus obligarea pârâtelor să plătească reclamanților suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar, pe reclamanți, i-a obligat să plătească pârâtei suma de 2.153,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A dispus compensarea în parte cheltuielilor de judecată, obligând reclamanții să plătească pârâtei suma de 1.653,18 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 4838 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtele.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la 15 mai 2018, sub același număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 1650/2018 din 19 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelurile formulate de apelanții reclamanți B. și A. și de apelantele-pârâte C. S.A. și D., prin mandatar C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 4838/14.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 1650/2018 din 19 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond admiterea și a capetelor 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, iar pârâtele C. S.A. și D. au formulat recurs incident, prin care au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește soluția de respingere a apelului propriu cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, către instanța de apel.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au învederat, în esență, că instanța de apel a analizat și interpretat în mod nelegal prevederile art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul, aceștia criticând decizia instanței de apel și sub aspectul legalității și temeiniciei aprecierii și interpretării Directivei 93/13/CEE și Hotărârii date în Cauza C-l 86/16 a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cu privire la prima solicitare, de a constata abuzivă clauza prevăzută la art. 5 lit. c) din Convenția de credit, susțin că instanța de apel a constatat în mod greșit că aceasta prevede în mod clar atât cuantumul comisionului de administrare, cât și condițiile în care acesta este perceput de instituția de credit, precum și faptul că recurenții au avut posibilitatea să prefigureze consecințele economice ale clauzei în discuție, în condițiile în care prima instanță a constatat că nu au fost negociate clauzele din contract.

Consideră că acest comision este o dobândă mascată și creează, contrar opiniei instanței de apel, un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților.

Față de motivarea instanței de apel, care apreciază faptul că există o contraprestație a băncii pentru încasarea acestui comision, ce constă în monitorizarea rambursării creditului și că nu se poate pune în discuție un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, din moment ce nu exista la momentul încheierii convenției o reglementare cu privire la comisioane, recurenții susțin că banca nu a făcut dovada unor servicii suplimentare care să justifice încasarea unei sume atât de mari, dincolo de obligațiile ce-i incumbă ca operator bancar.

Se arată că instanța trebuia să analizeze caracterul abuziv al acestei clauze și al celei prevăzute la art. 6.1 și 6.1.3, prin raportare la condițiile impuse prin Directiva 93/13 și C-186/16.

Cu toate acestea, instanța a constatat că, în raport cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, clauzele în discuție (6.1 și 6.1.3) sunt excluse din domeniul de aplicare al acesteia.

Se mai susține și faptul că instanța nu a avut în vedere vasta motivare din paragrafele 44-51 ale hotărârii date în speța Andriciuc, potrivit căreia, caracterul clar și inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei și b) informarea în faza pre-contractuală, privind consecințele economice ale clauzei.

Făcând trimitere la ceea ce presupune, în accepțiunea C.J.U.E., cerința privind redactarea clară și inteligibilă și transparența clauzei, redate din cuprinsul paragrafelor mai sus amintite, recurenții afirmă că toate acele aspecte nu au fost analizate și avute în vedere de către instanța de apel, întrucât, în accepțiunea instanței, clauzele în discuție sunt excluse de la cercetarea caracterului abuziv.

Cu privire la lipsa totală de informare furnizată de bancă, pe care recurenții susțin că au invocat-o în apel, aceștia arată că instanța de apel nu a analizat-o pe același considerent, respectiv al circumscrierii analizei caracterului clar și inteligibil al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, susținând faptul că instanța trebuia să analizeze conform motivării din hotărârea Andriciuc dacă au fost informați cu privire la riscurile la care se supun.

În plus, afirmă că, din moment ce nu a avut nicio rezervă în a recomanda acest produs ca fiind cel mai sigur, cosmetizându-1 în așa fel încât să pară cel mai atractiv, nu se poate reține că, în aceste condiții, banca nu a reacționat cu rea-credință după majorarea excesivă a monedei CHF.

Cu privire la principiul nominalismului invocat de către instanță cu motivarea că nu s-a prevăzut în contract o derogare și, prin urmare, nu poate fi analizată clauza sub aspectul caracterului abuziv, recurenții-reclamanți consideră că acest principiu nu se aplică în cauza pendinte.

Sub acest aspect, arată că, în cauza Andriciuc, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a relevat că revine instanțelor naționale sarcina de a lămuri dacă art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este sau nu aplicabil.

Pornind de la faptul că instanța de apel a exclus de la analiză, sub aspectul caracterului său abuziv, clauza de risc valutar, pe considerentul că ea reflectă o normă din dreptul comun intern referitoare la nominalismul monetar, consacrat de art. 1578 C. civ. (de la 1864), recurenții arată că este necesar a fi lămurit dacă o clauză precum cea în discuție reflectă principiul nominalismului monetar.

În acest sens, susțin că, pentru a afla dacă respectiva clauză contestată este expresia principiului nominalismului, se impune o analiză comparativă a acestuia cu teza valorismului, nu înainte de a stabili sensul dispozițiilor legale care-1 consacră, ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea normei, în contextul istoric dat.

Precizând faptul că este unanim acceptată în doctrina clasică și cea contemporană valoarea supletivă a dispozițiilor art. 1578 C. civ., recurenții-reclamanți arată că, deși a fost recunoscută și de către instanța de fond, aceasta a constatat că, o asemenea derogare de la norma supletivă, nu reiese din contractul de credit, or, în opinia recurenților, derogarea o reprezintă însăși clauza prevăzută la art. 4.1., 4.3.

Totodată, recurenții susțin că, atâta vreme cât prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică, nu se poate vorbi de un acord reglementat de lege în sensul definit în prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

Făcând trimitere la contextul în care a fost adoptat C. civ. de la 1864, precum și la prima lege monetară, recurenții afirmă că, după data de 22 aprilie 1867, leul românesc a devenit singura specie aflătoare în curs pe teritoriul României, astfel încât, în opinia acestora, principiul nominalismului, așa cum este el reglementat de dispozițiile C. civ. de la 1864, nu poate avea în vedere valutele cotate. Așa fiind, recurenții consideră că, în interpretarea art. 1578 C. civ. de la 1864, noțiunea de "specie aflătoare în curs" este moneda națională, adică leul românesc.

Totodată, dezvoltând o amplă teorie cu privire la nominalismul monetar în accepțiunea C. civ. de la 1864 versus valorism, autorii recursului susțin că respectiva clauză contestată poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv, întrucât aceasta nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind, în realitate, o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului, astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și, pe cale de consecință, să suporte singur riscul valutar.

Afirmând faptul că soluția instanței este netemeinică și nelegală, întrucât motivarea se rezumă la a apăra banca invocând simplu numai beneficiile nominalismului, recurenții susțin că principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi în mod simplist transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist și un consumator, ci, el trebuie evaluat din perspectiva exigențelor impuse de legea specială în ceea ce privește clauza de risc valutar care vizează moneda de plată, clauză prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont.

Cu privire la caracterul clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, recurenții afirmă că, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că sistemul de protecție pus în aplicare de legislația în materie se întemeiază pe ideea situației de inferioritate în care se află consumatorul față de agentul economic și care îl determină să adere la condițiile redactate, în prealabil, de acesta, fără a putea exercita o influență asupra conținutului lor.

Conform aceleiași jurisprudențe, se arată că, la încheierea unui contract de împrumut în valută, consumatorii trebuie să poată evalua consecințele economice ale aplicării, la rambursarea împrumutului, a unui curs de schimb diferit de cel aplicabil la calcularea sumei împrumutului cu ocazia deblocării acesteia. Astfel, se arată că, în contractul de împrumut trebuie să se indice în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, astfel încât, un consumator mediu, rezonabil și normal informat să poată anticipa și, în cele din urmă, să înțeleagă consecințele angajamentului pe care și 1-a asumat, fiind necesar ca angajamentele să fie echilibrate sub aspectul drepturilor și obligațiilor părților.

Se mai arată că, în cauza Kasler, Curtea a reținut faptul că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca întreg contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Totodată, arată că, din considerentele hotărârii adoptate în cauza Andriciuc, reiese că obligația de transparență contractuală ce incumbă profesionistului presupune garantarea dreptului consumatorului de a înțelege prevederile contractului. Așa fiind, în opinia recurenților, asumarea de către consumator a riscului pentru variațiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă și conștientă, să aibă la bază simulări, astfel încât persoana împrumutată să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variațiile cursului de schimb valutar, iar variațiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare în proporția agreată de părți.

În esență, recurenții susțin că o clauză, cum este cea în discuție, care nu are ca premisă evaluarea impactului posibil al riscului valutar, are caracter abuziv, impunându-se a fi înlăturată din contract, întrucât, prin natura sa, este o sursă a dezechilibrului contemporană cu data perfectării convenției.

Cu referire la asumarea riscului valutar, autorii recursului susțin că aceasta poate avea loc numai în situația unui contract compatibil în integralitate cu exigențele impuse de Directiva 93/13, or, din perspectiva legislației privind protecția consumatorului, soluția atribuirii naturale a riscului valutar în sarcina consumatorului poate avea drept premisă o tranzacție ale cărei posibile consecințe patrimoniale sunt pe deplin cunoscute, înțelese și acceptate de consumator.

Totodată, recurenții susțin că banca avea obligația de a asigura o anumită protecție a consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice. Nefiind asigurat un astfel de cadru, recurenții afirmă că, în circumstanțele date, profesionistul a acționat în scopul de a-și prejudicia partenerul contractual, într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

Autorii prezentului demers judiciar încheie prin a afirma că, raportat la aceste considerente, decizia Curții de Apel București este nelegală și se impune a fi casată.

În drept, recursul principal a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 14 februarie 2019, intimatele-pârâte C. S.A. și D. au depus la dosar întâmpinare, în cadrul termenului legal, prin care au invocat excepția nulității recursului conform art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) și art. 176 C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului dosar.

Odată cu întâmpinarea depusă la recursul formulat de recurenții-reclamanți, intimatele-pârâte C. S.A. și D. au depus și recurs incident, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește soluția de respingere a apelului propriu și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel.

Cu ocazia rejudecării apelului, solicită admiterea apelului declarat de pârâte împotriva soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1. lit. b) din Contractul de credit nr. x/10.12.2007, precum și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

În motivarea recursului incident, recurentele-pârâte au susținut că hotărârea dată este rezultatul încălcării și aplicării greșite a prevederilor legale incidente în speță (motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv, a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul că, în mod greșit, instanța de apel a reținut caracterul nenegociat al clauzelor contestate, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul că, în mod greșit, a reținut instanța de apel existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, generat de perceperea comisionului de acordare, precum și a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că, în mod greșit, a reținut prima instanță faptul că acea clauză referitoare la comisionul de acordare nu face parte din obiectul principal al contractului.

Totodată, recurentele-pârâte au criticat decizia din apel și din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând faptul că hotărârea instanței cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel a reținut că Directiva 93/13/CEE este aplicabilă cauzei, urmând ca, în cuprinsul acelorași considerente, să rețină faptul că aceasta nu se aplică raportului juridic litigios.

În dezvoltarea primului motiv de recurs subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că, în mod eronat, a reținut instanța de apel caracterul nenegociat al clauzei referitoare la comisionul de acordare, făcând o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Evocând dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte afirmă că, așa cum rezultă din interpretarea textului de lege, ceea ce definește o clauză contractuală ca abuzivă este neacordarea posibilității reale, consumatorului, de a influența efectiv negocierea clauzei. Altfel spus, nu lipsa negocierii efective determină caracterul abuziv al clauzelor, ci lipsa acordării acestei posibilități.

Mai mult, se arată că trebuie realizată o distincție între obligația Băncii de informare a consumatorului și obligația de consiliere a clientului, fiind făcută mențiunea că aceasta din urmă nu poate fi folosită în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv îndeplinirea sau nu a obligației de negociere.

Pe de altă parte, se mai arată că, în respectarea obligație sale de a oferi protecție consumatorilor, comerciantul nu poate să se substituie clientului său în analiza oportunității contractării și chiar a negocierii.

În speță, recurentele-pârâte solicită a se observa că, ulterior prezentării de către Bancă a ofertei sale, ce avea o perioadă de valabilitate de 30 de zile, reclamanții nu au prezentat/propus o contraofertă Băncii, astfel încât, în lipsa unei astfel de situații, Banca nu putea din propria sa inițiativă să reducă costul, atât timp cât clientul nu o solicitase sau să înlăture perceperea unor comisioane.

Sub acest aspect, consideră că nu poate fi primit raționamentul greșit al instanței de apel, care a înțeles să-și motiveze soluția prin raportare la faptul că pârâtele nu au înfățișat probe care să susțină caracterul negociat al clauzei.

Sub acest aspect, arată că un asemenea raționament nesocotește dispozițiile art. 249 C. proc. civ., conform cărora "cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", afirmând că, la dosarul cauzei, nu se află vreun înscris care să ateste eventuale demersuri ale intimaților în vederea modificării prevederilor contractuale.

Prin urmare, în opinia recurentelor-pârâte, instanța de apel nu era îndreptățită să concluzioneze în sensul că Banca și-a încălcat obligațiile referitoare la negocierea clauzelor contractuale exclusiv prin raportare la susținerile nedovedite ale intimaților. În acest sens, subliniază că înseși răspunsurile formulate de reclamanți la această întrebare sunt contradictorii, aspect ignorat de prima instanță.

Totodată, în opinia recurentelor-pârâte, esențial este și faptul că, în raport de tipul creditului acordat, respectiv, credit ipotecar pentru investiții imobiliare, prevederile Legii nr. 190/1999 impun doar obligația punerii la dispoziția consumatorului a unei oferte scrise care va cuprinde detaliile/condițiile contractului, fără a condiționa încheierea contractului după expirarea duratei minime stabilite prin lege, or, împrejurarea că reclamanții au înțeles să renunțe la beneficiul termenului poate fi doar rezultatul unei opțiuni personale, care nu poate fi imputată Băncii.

Cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/200, se mai arată că, în accepțiunea legiuitorului, în ceea ce privește dovedirea caracterului negociat al contractului, trebuie să fie avute în vedere două aspect esențiale, și anume, pe de o parte, conduita generală a Băncii, respectiv, în ce măsură profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea de a negocia, influența sau modifica conținutul Contractului, iar, pe de altă parte, propria conduită a consumatorului, respectiv, dacă acesta a inițiat/declanșat procesul de negociere ulterior primirii informațiilor cu privire la aspectele esențiale ale contractului.

Se arată că, față de specificul activității de creditare, nu se poate impune unei bănci să redacteze într-o manieră personală fiecărui client, atât condițiile generale de creditare, cât și pe cele speciale, întrucât, potrivit legii, profesionistului îi revine doar obligația de a oferi posibilitatea consumatorului, persoană fizică, de a influența cuprinsul clauzelor standardizate de către Bancă.

În continuare, autoarele recursului afirmă că toate exigențele din domeniul protecției consumatorului au fost respectate, Banca prezentând reclamanților toate informațiile, inclusiv oferta contractuală, în care au fost prezentate principalele obligații contractuale ale acestora, respectiv, valoarea totală a creditului în sumă de 140.000 CHF, rata dobânzii pentru creditul acordat, comisioanele și alte costuri.

Totodată, recurentele subliniază faptul că semnătura reclamanților se află pe fiecare pagină a contractului, inclusiv la pagina 6, ce conține clauza 8.16, unde se arată:

"ÎMPRUMUTATUL/CODEBITORUL declară că au citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările ulterioare."

În acest context, se afirmă că, a reține faptul că nici măcar o asemenea declarație expresă și neechivocă nu face dovada caracterului negociat al clauzelor contractuale echivalează cu impunerea unor standarde de probațiune nerezonabile, prohibitive, de natură să blocheze întreaga activitate de creditare, astfel încât, în raport de argumentele mai sus prezentate, apreciază ca nelegală și netemeinică concluzia instanței de apel, conform căreia, clauzele contractuale analizate nu au fost negociate.

În altă ordine de idei, recurentele-pârâte susțin că, în mod greșit, a reținut instanța de apel faptul că perceperea comisionului de acordare generează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, întrucât, pe de o parte, Banca nu ar justifica perceperea acestui comision printr-o contraprestație proprie, iar, pe de altă parte, cuantumul acestuia ar fi disproporționat de mare în raport cu activitatea desfășurată de Bancă.

Evocând prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, autoarele recursului apreciază că soluția instanței de apel are caracter nelegal, deoarece instanța a analizat doar existența unui dezechilibru financiar, iar nu unul juridic, raportându-se exclusiv la valoarea acestui comision, pe care o consideră disproporționată în raport cu activitatea desfășurată de Bancă.

Contrar acestei aprecieri, în opinia recurentelor-pârâte, clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) din Contract nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, întrucât, respectivul comision de acordare a fost perceput pentru toate activitățile pe care Banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem și punerea la dispoziția clientului a sumelor acordate prin facilitățile de credit aprobate, activități pe care recurentele le și precizează, totodată.

Se arată că, în situația dedusă judecății, instanța de apel invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative a Băncii față de obligațiile intimaților de a achita comisioanele percepute, însă, având în vedere că nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, acesta trebuie să fie unul semnificativ.

În plus, se mai arată că, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o serie de obligații pe care Banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare, care îi pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum, astfel încât, pentru fiecare convenție de credit, Banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat, ulterior, în sarcina consumatorilor.

Așadar, în opinia autoarelor recursului, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, față de obligațiile ce incumbă Băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziția intimaților (140.000 CHF) și intervalul de timp îndelungat acordat acestora pentru restituirea împrumutului (30 de ani), dispozițiile inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, neputând fi considerate abuzive.

Totodată, se arată că argumentele referitoare la cuantumul mult prea mare al acestui comision în schimbul căruia nu s-ar fi prestat un serviciu nu pot fi primite, întrucât legislația privind protecția consumatorilor exclude posibilitatea instanțelor de a verifica în ce măsură sumele de bani restituite de consumator ar fi sau nu mult prea mari și împovărătoare.

Se mai arată că, datorită faptului că Banca trebuie să aibă ea însăși la dispoziție suma acordată cu titlu de împrumut consumatorului, atrage o serie de costuri care nu reprezintă o cheltuială standard, ci implică un cost direct proporțional cu valoarea sumei care face obiectul creditului.

Se precizează, așadar, că, pentru acest motiv, comisionul de acordare se percepe într-un cuantum proporțional cu valoarea creditului acordat. De altfel, în opinia recurentelor, având în vedere și dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 pe care îl evocă, acest aspect nu este suficient pentru a reține caracterul abuziv al respectivei clauze.

Pe acest aspect, autoarele recursului conchid în sensul că, în măsura în care clauza prevăzută la art. 5 lit. b) din Contract este exprimată într-un limbaj clar, lipsit de echivoc, fiind determinat cuantumul acestui comision, atât sub formă procentuală (2% din valoarea creditului), cât și sub formă explicită, prin indicarea cu exactitate a sumei care reprezintă contraprestația consumatorilor (2800 CHF) pentru serviciul oferit de Bancă, instanța nu poate reține caracterul abuziv al acesteia, nefiind în competența instanței să analizeze în ce măsură acest preț este justificat din punct de vedere economic, stabilirea prețului fiind exclusiv atributul voinței părților la momentul manifestării consimțământului, în sensul angajării în raportul juridic civil.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte afirmă că, prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut faptul că dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu ar fi aplicabile în speță, întrucât acestea au fost introduse prin Legea nr. 363/2007 ce a transpus dispozițiile art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE care, în accepțiunea instanței, nu poate fi nici ea aplicabilă raportului juridic dintre părți, deoarece, nefiind transpusă la momentul încheierii contractului, nu are efect direct orizontal, ceea ce înseamnă că nu poate fi invocată în raporturile dintre particulari.

Astfel, se arată că, deși în ceea ce privește apelul reclamanților, instanța a reținut în mod corect că prevederile Directivei 93/13/CEE sunt aplicabile, cu toate acestea, aceeași instanță a reținut în mod greșit că, în ce privește apelul Bancii, aceste dispoziții europene nu sunt aplicabile.

În consecință, se arată că hotărârea instanței de apel este contradictorie, întrucât instanța a procedat în mod greșit la neanalizarea clauzei privind comisionul de acordare prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu toate că acestea erau, astfel cum a reținut chiar instanța de apel, aplicabile raportului juridic litigios.

Totodată, se mai arată că, deși a reținut faptul că respectiva clauză, referitoare la comisionul de acordare, a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, ceea ce ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceasta este exclusă de la controlul judecătoresc, în mod inexplicabil, instanța de apel a reținut în cuprinsul deciziei tocmai contrariul, respectiv, faptul că aceasta nu intră în obiectul contractului, nefiind, așadar, incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Față de aceste aprecieri, recurentele-pârâte fac apel la instanța de recurs să observe că acest comision face parte din obiectul contractului, reprezentând contravaloarea unor servicii prestate de Bancă, care trebuie să fie remunerate.

Evocând definițiile cuprinse la art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE, recurentele-pârâte afirmă că, în cauza dedusă judecății, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar clauza din contract cu privire la comisionul de acordare a fost clară și redactată fără echivoc, fără posibilitatea interpretării exclusive din partea Băncii, fiind însușită de reclamanți prin semnarea contractului de credit și, mai ales, a ofertei precontractuale ce face dovada existenței unui întreg proces de negociere.

Pornind de la premisa recunoscută chiar de către legiuitor, potrivit căreia, comisioanele sunt elemente ce formează costul total al creditului și care, împreună cu marja de profit a Băncii, formează prețul contractului, autoarele recursului afirmă că o modificare a convenției de credit, prin înlăturarea perceperii acestor comisioane, ar aduce atingere principiului specialității de folosință a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate), cât și dreptului de proprietate al Băncii, consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, se arată că lipsirea Băncilor de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.

Pe lângă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se mai arată că anularea acestor clauze ar determina și o nesocotire a art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Suplimenar, recurentele invocă și Decizia Curții Constituționale a României nr. 230/2007, menționând, totodată, că libera exercitare a activității economice nu poate fi restrânsă decât în condițiile art. 53 din Constituție, în ipotezele prevăzute de acest articol și sub condiția proporționalității.

Mai mult decât atât, autoarele recursului solicită a se observa că, la data semnării Contractului, dreptul Băncii de a încasa acest comision de acordare nu era interzis nici de prevederile Legii nr. 289/2004, care, potrivit celor susținute de recurente, se referă în repetate rânduri la noțiunea de costuri și de cheltuieli ce pot fi puse în sarcina debitorilor.

În raport de aceste argumente, recurentele încheie prin a aprecia ca fiind incontestabilă încadrarea comisionului de acordare în noțiunea de "obiect al contractului", acesta fiind exclus de la controlul judecătoresc, de vreme ce, așa cum au reținut instanțele de fond, această clauză a fost exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

În concluzie, reiterează solicitarea de admitere a căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, cu obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată avansate de Bancă în vederea soluționării prezentului dosar.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe art. 444, art. 483, art. 488, art. 496, art. 498 C. proc. civ. și art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Față de recursul incident formulat de pârâte, precum și față de întâmpinarea formulată de recurentele-pârâte la recursul reclamanților, aceștia din urmă au depus, în termen legal, atât întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului pârâtelor raportat la art. 496 alin. (1), coroborat cu art. 489 alin. (2) și art. 176 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cât și un răspuns la întâmpinarea pârâtelor față de recursul principal, solicitând respingerea excepției invocate de pârâte, precum și înlăturarea apărărilor formulate pe fondul cauzei, urmând a fi avute în vedere argumentele prezentate atât în cererea principală de recurs, cât și în întâmpinarea formulată la recursul declarat de Bancă.

Recurentele-pârâte nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar, prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte a respins atât excepția nulității recursului principal declarat de recurenții-reclamanți, cât și excepția nulității recursului incident declarat de recurentele-pârâte și a admis în principiu ambele recursuri.

Totodată, fiind sub incidența dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020 publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 212 din 16 martie 2020, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluția din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părțile fiind citate pentru termenul din 14 iulie 2020, dată la care instanța a rămas în pronunțare.

Analizând recursul principal al recurenților-reclamanți prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Primul motiv de nelegalitate vizează caracterul abuziv al clauzei 5.1 lit. c) din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și de garanție nr. 103375 din 10 decembrie 2007 încheiat cu intimata-pârâtă C. S.A., reprezentată de mandatarul acesteia, E. S.A., prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a achita un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a, în cuantum de 210 CHF.

În esență, nemulțumirile recurenților-reclamanți rezidă în cuantumul acestui comision, care, în accepțiunea acestora, disimulează o dobândă, fiind de natură a crea un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților. Totodată, învederează și faptul că Banca nu a făcut dovada unor servicii suplimentare care să justifice încasarea unor sume atât de mari.

Cu privire la critica mai sus amintită, instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurenților, că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale, în ceea ce îi privește. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultă din stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Nu pot fi reținute nici afirmațiile recurenților-reclamanți potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Tot din perpectiva motivului de nelegaliate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că, în cauza pendinte, au fost analizate și interpretate în mod nelegal prevederile art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar, criticând decizia din apel și sub aspectul legalității și temeiniciei aprecierii interpretării Directivei 93/13/CE și a Hotărârii date în Cauza C-186/16 a CJUE.

Cât privește hotărârea pronunțată în Cauza Andriciuc C-186/16, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În esență, recurenții-reclamanți critică statuările instanței de apel prin care aceasta a reținut că, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de recurenții-reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație, categorie în care sunt incluse și creditele bancare, va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților. Mai mult decât atât, recurenții-reclamanți s-au obligat în mod expres prin art. 6.1 din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103375/10.12.2007 să restituie creditul în moneda în care le-a fost acordat, respectiv în CHF.

Așadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenții-reclamanți reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, aceeași concluzie reieșind și din decizia atacată.

În mod corect instanța de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale și soluții jurisprudențiale.

Directiva 93/13 stabilește în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și că, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de C.J.U.E. în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova.

În același sens sunt și considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc, pe care o invocă și recurenții-reclamanți.

În această speță, se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Nu în ultimul rând, într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., CJUE a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menționate, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică și clauzelor contractuale care redau conținutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speța de față, clauzele contractuale în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, Înalta Curte va respinge în totalitate critica subsumată acestui motiv de nelegalitate, fiind de prisos a mai analiza aspectele relative la transparența clauzei sau la obligația de informare precontractuală. Nici criticile relative la caracterul clauzei în discuție, de clauza de indexare, nu pot fi primate întrucât, pe de o parte, sunt formulate omisso medio. Pe de altă parte, împrumutul a fost acordat în CHF, această monedă nefiind stipulată în convenție ca mijloc de reevaluare a obligației pecuniare de restituire a creditului.

Luând în analiză recursul incident formulat de recurentele-pârâte, instanța supremă reține că, sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a menținut hotărârea instanței de fond în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale inserate la art. 5.1 lit. b) din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și de garanție nr. 103375 din 10 decembrie 2007, decizia atacată este legală.

Cu toate că, prin recursul incident, au fost formulate critici prin care autoarele recursului au învederat o încălcare și aplicare greșită a prevederilor art. 4 alin. (2), (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, instanța supremă constată că art. 4 alin. (2), (1) din Legea nr. 193/2000 au fost invocate în mod formal, întrucât, în realitate, prin criticile formulate, recurentele reliefează aspecte de fapt, de temeinicie și nicidecum de nelegalitate. Cât privește aplicarea greșită a art. 4 alin. (6) din același act normativ, instanța supremă reține că, deși acesta a fost indicat în criticile subsumate primului motiv de nelegalitate, recurentele-pârâte au făcut vorbire de acest articol în secțiunea dedicat