ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2219/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului civil de față.

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, inițial, sub nr. x/2016, la data de 8 martie 2016, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D., prin mandatar C. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate nulitatea absoluta a clauzei 5.1 lit. b) din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr. 105515/15.05.2008 și să fie obligate pârâtele la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte;

- să se constate nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. c) din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit si de garanție nr. 105515/15.05.2008 și să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestor sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte;

- să se constate nulitatea absolută a clauzelor 6.1 si 6.1.3 din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit si de garanție nr. 1055/15.05.2008;

- să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar leu/euro pentru efectuarea tuturor plăților în temeiul contractului menționat, la valoarea din data de 15.05.2008 (3.6645 RON/euro);

- să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plății efective a debitului principal.

Prin sentința nr. 6912 din 14 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 6 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

La această instanță, dosarul a fost înregistrat la data de 18 octombrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 2728 din 4 iulie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

A obligat reclamanții să plătească pârâtelor suma de 3225,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanții, înregistrat la data de 6 noiembrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Instanța de prim control judiciar, prin decizia nr. 139 din 25 ianuarie 2018, a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței nr. 2728 din 4 iulie 2017, ca nefondat.

A respins, ca neîntemeiată cererea apelanților-reclamanți referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

A obligat reclamanții, în solidar, la plata către intimata-pârâtă C. S.A., a sumei de 3.323,74 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții A. și B., înregistrat la data de 11 mai 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material incidente, respectiv, prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și art. 45 din Legea nr. 296/2004, precum și jurisprudența CJUE relevantă, respectiv hotărârile pronunțate în cauzele C-26/13, C-226/12, atunci când a apreciat că nu este o clauză abuzivă cea referitoare la comisionul de acordare.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de prim control judiciar pentru aprecierea caracterului transparent al unei clauze contractuale nu este suficient ca aceasta să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci, așa cum rezultă din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-26/13, este necesar ca în contract să fie expus în mod transparent mecanismul de funcționare al acesteia. Or, neindicarea în contract a activităților efectuate de împrumutător în schimbul plății comisionului de acordare face ca o asemenea clauză să fie netransparentă, fiind greșit considerentul instanței de apel, în sensul că consumatorii puteau prevedea demersurile pe care banca le va efectua.

Din însăși conținutul textelor de lege invocate de instanța de apel, respectiv art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și art. 45 din Legea nr. 296/2004, rezultă că Banca era obligată să furnizeze împrumutaților toate informațiile relative la natura serviciilor pe care urma să le efectueze cu titlu de contraprestație pentru plata comisionului de acordare.

În sfârșit, cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare, recurenții au arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-226/12, reținând că Banca a acționat cu bună-credință.

În condițiile în care intimatele au perceput un comision de 2% din valoarea totală a creditului, neinformând recurenții cu privire la contraprestațiile aferente plății acestui comision, acestea nu au acționat cu bună-credință, neputându-se aștepta ca, în urma unei negocieri individuale, consumatorul să accepte o atare clauză.

Aceleași critici de nelegalitate au fost formulate de către recurenți și cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere în constatare nulitate clauză referitoare la comisionul de administrare, respectiv greșita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și a art. 45 din Legea nr. 296/2004, precum și a jurisprudenței CJUE relevante, respectiv a hotărârilor pronunțate în cauzele C-226/12 și C-26/13.

Astfel, contrar considerentelor deciziei atacate, denumirea comisionului de administrare nu este suficientă pentru a contura obligațiile corespondente asumate de împrumutător.

Pe lângă lipsa de transparență a clauzei, a fost încălcată și obligația de informare, iar clauza de comision de administrare a creat un dezechilibru semnificativ din punct de vedere economic și juridic, în detrimentul consumatorilor. De asemenea, furnizorul de servicii bancare a acționat cu rea-credință, neputându-se aștepta ca recurenții să accepte plata unor sume de bani fără a beneficia de un serviciu în schimb.

În ce privește soluția dată capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute a clauzelor referitoare la restituirea împrumutatului în moneda în care a fost acordat, respectiv în Euro și înghețarea cursului de schimb Leu/Euro la valoarea de la data perfectării convenției, 15 mai 2008, recurenții au susținut greșita aplicare a normelor de drept material (art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a CJUE).

Instanța de apel, în mod eronat, a exclus de la analiza caracterului abuziv o clauză ce transpune o normă de drept material supletivă (art. 1578 din C. civ. din 1864).

Apreciază recurenții că, din paragrafele 29 și 30 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-186/16, rezultă în mod evident că sunt excluse de la analiză numai clauzele ce transpun norme imperative ale dreptului național, nu și norme supletive.

După reproducerea dispozitivului hotărârii susmenționate, recurenții au expus și paragrafele 44-49, din care ar rezulta obligația ce incumbă profesionistului de a informa consumatorul cu privire la impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care își au domiciliul împrumutații le-ar putea avea asupra ratelor împrumutatului.

Ca atare, apreciază recurenții că intimatele nu și-au îndeplinit în mod corespunzător obligația de informare asupra posibilelor variații ale cursului de schimb valutar, ceea ce atrage nulitatea clauzelor contestate și, în aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, convertirea împrumutului în moneda națională, la cursul de schimb de la data încheierii contractului.

În sfârșit, recurenții au susținut greșita aplicare, de către instanța de apel, a normelor de drept material referitoare la impreviziunea contractuală, reproducând paragrafele 96, 97 și 98 din Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016.

Ca atare, concluzionează că recurenții-reclamanți au dovedit existența riscului supraadăugat în cazul derulării contractului de credit în litigiu.

În drept, au invocat dispozițiile art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatele-pârâte au solicitat, în principal, anularea recursului, conform art. 489 coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., întrucât criticile formulate de recurenții-reclamanți nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală. Au arătat, în esență, că nu se poate reține că Banca nu și-a îndeplinit obligația de informare față de recurenți cu privire la riscul valutar, iar calitatea de profesionist a acesteia nu instituie o prezumție de cunoaștere sau o posibilitate de prevedere a evoluției cursului de schimb al Euro.

Totodată, au relevat că acele clauze contractuale privind obligația restituirii împrumutului în moneda Euro reprezintă o transpunere în plan convențional a unei norme obligatorii, respectiv a prevederilor art. 1578 și urm. C. civ. de la 1864, iar prin jurisprudența CJUE s-a subliniat excluderea de la mecanismul de control al clauzelor contractuale a prevederilor legale dintr-un stat membru. Excluderea vizează și normele supletive, în măsura în care în contract nu sunt stipulate clauze de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare a acestora.

Au mai susținut intimatele că obligația rambursării creditului în moneda în care a fost acordat reprezintă clauze esențiale și fac parte din obiectul principal al contractului, astfel că sunt excluse de la analiză, atâta vreme cât sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. În același sens, și comisioanele de acordare și de administrare sunt elemente care țin de costul creditului și, atâta vreme cât sunt prevăzute prin clauze exprimate accesibil și fără echivoc, nu pot face obiectul analizei sub aspectul caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Cu privire la cele două comisioane, intimatele au arătat că din însăși denumirea comisioanelor este posibilă prefigurarea contraprestațiilor Băncii în schimbul perceperii acestora și că niciuna din clauzele contestate nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În drept, au invocat dispozițiile art. 488 și următoarele C. proc. civ., și art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, au fost respinse excepțiile inadmisibilității recursului și nulității căii de atac, pentru considerentele reținute în respectivul act procesural. Conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisioanele de acordare și de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

În acest context, reține că recurenții invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare și a comisionului de administrare. În esență, se susține că aceste clauze nu îndeplinesc cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Or, în mod corect a statuat instanța de apel că, potrivit art. 5 din Directiva 93/13, transpusă în dreptul național în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar și inteligibil.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzelor în discuție, instanța de apel a statuat că dispozițiile contractuale vizate le permit recurenților consumatori să evalueze consecințele economice care decurgeau din acestea. Astfel, a reținut că aceste clauze stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare și al comisionului de administrare, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora.

Instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE, în mod corect a statuat că Banca - intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura acestor contraprestații să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45). Mai mult, instanța de apel a verificat și dacă reclamanții au fost în măsură să verifice eventuala suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează, comparând contraprestațiile Băncii aferente atât comisionului de acordare, cât și comisionului de analiză.

Cu privire la pretinsa aplicare greșită, de către instanța de apel, a normelor legale naționale și a jurisprudenței relevante a CJUE relative la cerința de transparență a clauzelor contractuale ce instituie în sarcina consumatorului plata celor două comisioane, recurenții au invocat și prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și art. 45 din Legea nr. 296/2004.

În primul rând, instanța de recurs constată, în acord cu cele reținute de judecătorii din apel, că textele de lege pretins încălcate nu se referă la cerința de transparență a clauzelor contractuale scrise, ci la obligația de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenției. Conform acestor norme legale, consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

În al doilea rând, publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza contractuală în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună- credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinței de bună-credință și de echilibru, a fost în mod real și efectiv realizată de către instanța de apel.

În sfârșit, recurenții au criticat decizia pronunțată în apel, sub aspectul încălcării Hotărârii CJUE, pronunțată în cauza C-226/12, arătând că neinformarea consumatorilor cu privire la contraprestațiile aferente comisionului de acordare și comisionului de administrare, conduc, de drept, la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților din contractul de credit în detrimentul reclamanților, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Instanța de recurs constată că, potrivit jurisprudenței CJUE, în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, pentru a constata dacă cerința de bună-credință este respectată, judecătorul național trebuie să verifice dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11).

În ce privește examinarea existenței unui eventual dezechilibru semnificativ, prin însăși hotărârea invocată prin cererea de recurs (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 și 23), CJUE a statuat că nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la convenție, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Or, așa cum a reținut instanța de apel, perceperea comisionului de acordare și a comisionului de administrare este prevăzută în dreptul intern, respectiv art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Așa cum a statuat CJUE în jurisprudența sa recentă (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17), simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuție, referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenți, în contradicție cu cerința de bună-credință. Așadar, și această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi respinsă.

Referitor la soluția dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (Euro), recurenții au invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE (Cauza Andriciuc, C-186/16).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauzele prevăzute de art. 6.1 și 6.1.3 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 1055 din 15 mai 2008 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 și că, prin urmare aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de parte prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenții-reclamanți nu au formulat critici propriu-zise împotriva raționamentului logico juridic pe baza căruia instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat că în executarea contractului de credit perfectat de părți nu a intervenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului și că, dimpotrivă, creșterea cursului de schimb Leu/Euro este un risc inerent, asumat în mod voluntar de reclamantul-consumator.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față. Astfel, reproducerea a 3 (trei) paragrafe din Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016 nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât nu arată, în concret, modalitatea în care instanța de prim control judiciar a nesocotit aceste dezlegări ale instanței de contencios constituțional.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții-reclamanți nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp cu clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb Euro - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb Leu/Euro la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Constată că intimata C. S.A. a solicitat obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în etapa recursului, constând în onorariu avocat, în cuantum de 5541,47 Ron. Dovada existenței acestor cheltuieli a fost efectuată, în condițiile art. 452 C. proc. civ., cu factura fiscală și extrasul de cont depuse la dosar recurs.

Reține, de asemenea, că potrivit art. 451 alin. (2) teza I, instanța poate să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

În acest context, reține că valoarea cauzei nu este extrem de ridicată iar complexitatea dosarului a fost, de asemenea, de nivel mediu. Astfel, litigiile din domeniul dreptului consumatorului, relative la contractele de credit au fost frecvente pe rolul instanțelor judecătorești, cristalizându-se, treptat, nu numai o jurisprudență a instanțelor, ci și o "standardizare" a apărărilor pe care avocații, ce au în portofoliul de clienți bănci, le formulează prin diversele acte procesuale întocmite în astfel de litigii.

Cât privește activitatea desfășurată de avocat, reține, fără a relua cele statuate în precedentul paragraf, că aceasta a constat în formularea și depunerea unei întâmpinări, în formularea unui punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale depusă de partea adversă și în susținerea de concluzii orale la cele două termene de judecată acordate, în ședință publică, în prezenta etapă procesuală.

Fără a nega calitatea și valoarea muncii avocatului intimatei, ce trebuie remunerate în mod corespunzător de către clientul care tinde să își asigure standarde cât mai ridicate în susținerea cauzei sale, apreciem că această remunerație nu poate fi pusă, în totalitate, în sarcina părții adverse.

Așa fiind, în considerarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța constată că se impune reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, la 3000 de RON.

Văzând și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții, părțile care au pierdut procesul, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimata C. S.A., în cuantumul indicat în precedentele considerente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 139 din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata către intimata-pârâtă C. S.A a sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.