ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1532/2020

Ședința publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 09.03.2015 reclamanții A., B., C., D. și E., au chemat în judecată pârâții F. S.A., G. și H. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:

1) pentru contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 18.04.2008 împrumutații A. și B.: a) să constate nulitatea absolută a clauzelor 6.1 si 6.1.3 din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 18.04.2008 și să oblige pârâtele la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF- LEU de la data semnării contractului, și la restituirea tuturor sumelor plătite în plus (cu titlu de rate si rambursări anticipate) rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plați și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte. b) să constate nulitatea absolută a clauzei 5.2 din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanție nr. x din 18.04.2008.

2) pentru contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 12.12.2007 (împrumutat C.). a) să constate nulitatea absolută a clauzelor 6.1 si 6.1.3 din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanție nr. x din 12.12.2007 și să oblige pârâtele la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF- LEU de la data semnării contractului, si la restituirea tuturor sumelor plătite in plus (cu titlu de rate si rambursări anticipate) rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte; b) să constate nulitatea absolută a clauzei 5.2 din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanție nr. x din 12.12.2007.

3) pentru contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 13.02.2008 (împrumutați D. si E.) să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată; a) să constate nulitatea absoluta a clauzelor 6.1 si 6.1.3 din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanție nr. x din 13.02.2008 și să oblige pârâtele la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se cursul CHF- LEU de la data semnării contractului, si la restituirea tuturor sumelor plătite in plus (cu titlu de rate si rambursări anticipate) rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plați și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării flecarei sume nedatorate si pana la achitarea debitului de către parate; b) să constate nulitatea absoluta a clauzei 5.2 din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanție nr. x din 13.02.2008.

Prin sentința civilă nr. 5345/02.10.2015 Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanți, a constatat nulitatea absolută a clauzei 5.2 din condițiile speciale ale contractelor de facilitate credit și de garanție nr. x/18.04.2008, x/12.12.2007 și x/13.02.2008 și a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate. A compensat în parte cheltuielile de judecată cuvenite părților și, în consecință, a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantul C. a sumei de 1.766,83 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, la plata către reclamanții D. și E. a sumei de 766,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și la plata către reclamantul B. a sumei de 766,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii integrale a acțiunii și obligarea pârâtelor la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate pentru fond și intimatele-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru apel.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 123 din 23 ianuarie 2018 a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., C., D. ȘI E., împotriva sentinței civile nr. 5345 din 02.10.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele F. S.A., G. prin mandatar F. S.A. și H. S.A.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs A. și B..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți susțin aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1578,1579 C. civ.. și Legea nr. 193/2000, întrucât instanța de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei prevederile de drept comun deși, era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000.

Instanța de apel a statuat că nu poate îngheța/converti creditul în RON și îngheța cursul de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia deoarece aceste dispoziții ar fi în contradicție cu art. 1578 din C. civ. vechi, referitor la principiul nominalismului monetar.

Recurenții susțin că, atât în fața instanței de fond, cât și în apel au arătat că nu poate fi aplicată dispoziția generală prevăzută de art. 1578 C. civ.. cu prioritate față de legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, aceasta din urmă aplicându-se cu întietate față de dispozițiile C. civ., instanța fiind învestită cu o cerere de constatare a nulității absolute a clauzelor menționate, formulată în baza legii speciale (Legea 193/2000), fără a se formula vreo pretenție pe dispoziția generală prevăzută de art. 1578 C. civ.

Se mai susține că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere excepția de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Din dispozițiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de ia 1864 rezultă că, dacă există o fluctuație a prețului monedelor, anterioară scadenței împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în "specia" aflătoare în curs la data plății.

La momentul edictării C. civ. din 1864 nu exista o monedă națională a României, Leul romanesc nefiind în circulație în 1864, ci abia începând cu 22 aprilie 1867 când, prin lege, a fost declarat moneda națională a României. Din acel moment, leul romanesc a devenit singura "specie" aflătoare în curs pe teritoriul României, plățile fiind liberatorii doar dacă erau efectuate în RON. Așadar, în caz de fluctuație a prețului monedelor, toate împrumuturile contractate după data de 22 aprilie 1867 în acele monede al căror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, în specia aflătoare în curs, adica în RON.

Recurenții au avut doar impresia ca au primit credit în franci elvețieni. În realitate, acești bani, care nu au circulație în România, ei fiind, practic, exclusiv monede de depozit și de tezaurizare, nu au fost nici deținuți de bancă la momentul creditării, nici remiși fizic sau prin virament bancar debitorului.

În opinia recurenților instanța de apel trebuia să aplice cu prioritate excepția de la art. 1.579 alin. (3) C. civ.., care în viziunea legiuitorului reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Aplicarea greșită a normelor de drept material rezidă și în faptul că Directiva 93/13 a CJUE, face distincție clară între normele obligatorii din dreptul național și cele supletive, în sensul că sunt excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflectă acte cu putere de lege (imperative).

Instanța de apel a aplicat în mod greșit aceasta normă de drept în sensul că a statuat excluderea de la analiză, inclusiv a clauzei referitoare la obligația reclamanților de a restitui creditul în CHF (indiferent de valoarea cursului de schimb LEU/CHF) prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.).

Instanța de apel a aplicat în mod greșit norma de drept material reprezentată de paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C186/16, concluzionând ca instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Printr-o ultimă critică se arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit Legea nr. 193/2000, precum și art. 1092 C. civ., considerând că nu poate fi determinată suma care ar trebui restituită reclamanților cu titlu de comision, de administrare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 26 septembrie 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului, a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen pentru judecata recursului la data de 14 noiembrie 2019, dată la care s-a constatat că judecata a fost suspendată pentru lipsa părților.

La termenul de judecată din 30 iulie 2020, Înalta Curte, după repunerea pe rol a cauzei, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurenții-reclamanți au susținut aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1578-1579 C. civ.. și Legea nr. 193/2000, arătând că instanța de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deși era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000, lege specială în raport cu C. civ.

Critica nu este fondată.

Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul stabilește un regim special și derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, care sunt prioritare față de norma de drept comun, care în astfel de situații se aplică numai unde legea specială nu dispune.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeasi valoare așadar, indiferent de evolutia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanțat acest principiu când în discuție apar consumatorii în raporturile cu profesioniștii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziții derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispozițiile prevăzute de art. 1578-1579 C. civ. și Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală-lege specială.

Această ipoteză este confirmată și de decizia pronunțată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reținut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituției de credit pentru că, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Recurenții au mai susținut că în mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 C. civ.. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Nici această critică nu poate fi primită.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situația împrumutului în bani, aceeași sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadență, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. când s-a facut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeasi specie și calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul pretului intrinsec ce acele monede avusesera în timpul în care au fost împrumutate.

Așadar textul de lege vorbește de monede de aur și argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ., prin urmare nu are caracter de excepție de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziție, cum greșit susțin recurenții.

Nu este fondată nici critica prin care se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligația reclamanților de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.) iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ. ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C186/16, concluzionând ca instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, Curtea a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerații rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative deoarece dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor considerații se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părțile nu au încheiat un acord diferit.

Înalta Curte constată că susținerea recurenților că instanța de apel a aplicat în mod greșit Legea nr. 193/2000, precum și art. 1092 C. civ., considerând că nu poate fi determinată suma care ar trebui restituită reclamanților cu titlu de comision de administrare este o critică formulată omisso medio ca atare, nu poate fi avută în vedere în analiza recursului.

În raport de considerentele reținute, Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 123 din 23 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C.,D. și E. și intimatele-pârâte F. S.A., G. prin mandatar F. S.A. și H. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 123 din 23 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C.,D. și E. și intimatele-pârâte F. S.A., G. prin mandatar F. S.A. și CREDIUROPANROMÂNIA S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iulie 2020.