ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1020/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 26 octombrie 2015, sub nr. x/2015, și, ulterior, declinată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, la data de 16 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. București, C.- prin mandatar B. S.A. București și C. (România) S.A. București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate nulitatea absolută a clauzei art. 5.1. lit. b) din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate credit și de garanție nr. 101446 din 06.11.2007 și obligarea pârâtelor la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte, valoarea acestui capăt de cerere fiind precizată la suma de 1.340,59 CHF (5.487,44 RON), această sumă fiind valoarea comisionului de acordare perceput conform clauzei contestate; să constate nulitatea absolută a clauzelor art. 6.1. și art. 6.1.3. din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și de garanție nr. 101446 din 06.11.2007 și a art. VI din Actul adițional nr. x din data de 17.09.2012 la Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 101446 din 06.11.2007, să dispună înghețarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea tuturor plăților efectuate în temeiul contractului și actului adițional menționate, la valoarea din data de 06.11.2007 (2,0222 RON/CHF) și obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, sumă la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plății efective a debitului principal, valoarea acestui capăt de cerere fiind precizată la suma de 150.000 RON (obținută, a arătat reclamanta, prin apreciere); cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 8087, pronunțată la data de 21 decembrie 2016, în dosarul nr. x/2016, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. București, C.- prin mandatar B. S.A. București și C. (România) S.A. București, ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta la plata sumei de 6.740,19 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, reclamanta A., iar pârâtele B. S.A. București, C.- prin mandatar B. S.A. București și C. (România) S.A. București au formulat apel incident împotriva încheierii de ședință din data de 29 iunie 2016.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 663/A, pronunțată la data de 24 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2016, a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu apelantele - pârâte B. S.A., C. PRIN MANDATAR B. S.A. și C. (ROMÂNIA) S.A., împotriva sentinței civile nr. 8087/21.12.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, având ca obiect nulitate act juridic; a respins ca nefondat apelul incident formulat de pârâtele B. S.A., C.- prin mandatar B. S.A. și C. (România) S.A., în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A., împotriva încheierii de ședință din 29.06.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, având ca obiect nulitate act juridic și a compensat în tot cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs, iar pârâtele B. S.A., C. PRIN MANDATAR B. S.A. și C. (ROMÂNIA) S.A. au formulat recurs incident.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material ale Legii nr. 193/2000 ale art. 981, 1578- 1579 C. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a considerat în mod greșit că în ceea ce privește comisionul de acordare, acesta a fost perceput în mod legal, reținând ca în raport de dispozițiile art. 981 C. civ. 1864 nu era necesară stipularea acestei clauze detaliat, fiind subînțeleasă.

Interpretarea greșită a normelor de drept material, arată recurenta, rezidă în primul rând din faptul că, dispoziția prevăzută de art. 981 C. civ.. 1864 nu poate fi aplicată în detrimentul legii speciale ce reglementează raportul juridic de genul celui din cauză, Legea 193/2000, în virtutea principiului derogării legii speciale de la norma generală.

Instanța de apel a considerat ca prevederile contractuale contestate de către reclamantă sunt redactate într-o maniera clară și neechivocă, necreând un dezechilibru contractual.

În acest sens, a arătat recurenta - reclamantă, perceperea comisioanelor creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, aceștia fiind obligați pentru cauze necunoscute la plata unor importante sume de bani.

În speță, plății sumelor achitate în baza acestor costuri nu le corespunde nicio acțiune/fapt/contraprestație etc. din partea intimatelor, specificată în contract. Nicăieri în cuprinsul contractului său de credit nu este specificată acțiunea/faptul/contraprestația pârâtelor aferentă plății acestor sume. În acest sens, atât părțile contractului, cât și instanța nu pot presupune, completa clauze peste limita contractuală.

Instanța de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deși ea era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000.

Aplicarea greșită a normelor de drept material rezidă și din faptul că, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a CJUE, face distincție clară între normele obligatorii din dreptul național și cele supletive, în sensul că sunt excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflectă acte cu putere de lege (imperative).

Instanța de apel a aplicat în mod greșit această norma de drept în sensul că a statuat indirect excluderea de la analiză, inclusiv a clauzei referitoare la obligația reclamanților de a restitui creditul în CHF (indiferent de valoarea cursului de schimb LEU/CHF) prin raportare la o norma supletivă (principiul nominalismului monetar - art. 1578 din C. civ. Vechi).

Totodată, susține recurenta - reclamantă, instanța de apel a aplicat în mod greșit norma de drept material reprezentata de paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțata în cauza C-186/16, concluzionând că "instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică intre părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive(...) - pag 11, penultimul paragraf.

A mai susținut recurenta - reclamantă că în mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 din vechiul C. civ. (principiul nominalismului monetar), statuând că solicitările sale sunt neîntemeiate, deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere excepția de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Nominalismul monetar, astfel cum a fost el reglementat în C. civ. din 1864, este exact opusul acestei soluții. Nominalismul monetar este, de fapt, exact regula care permite conversia în RON a creditelor în altă monedă și înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului. Ca și principiu general statuat prin art. 1578 C. civ.., acesta admite și o excepție de la regula edictată, precizată expres de legiuitor prin art. 1579, mai exact, alin. (3) al art. 1579 C. civ.

Conform art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864, arată recurenta - reclamantă, chiar dacă s-a stabilit în contract obligația restituirii sumei împrumutate în aceeași specie și calitate, în caz de fluctuație a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului prețului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost împrumutată. De aici consecința că, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuație a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs identic cu nivelul celui din data acordării creditului. Acesta este "prețul intrinsec" al monedei în timpul în care a fost împrumutată. In caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plată, instanța va putea sa-l oblige să accepte o astfel de plată la un curs înghețat în timp la momentul acordării creditului.

Astfel, în opinia recurentei, instanța de apel trebuia să aplice cu prioritate excepția de la art. 1579 alin. (3) C. civ.., care, în viziunea legiuitorului reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că în mod greșit instanța de apel a constatat că intimatele și-au îndeplinit obligația de informare/avertizare si consiliere a consumatorilor, aplicând și interpretând greșit dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, în același sens, solicitând a se avea în vedere și conținutul Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în Cauza C 186/16 (Andriciuc și Alții împotriva Banca Românească), în data de 20.09.2017, față de interpretarea data de CJUE asupra aplicării Directivei 93/13/CEE, a cărei transpunere o reprezintă Legea nr. 193/2000, temeiul de drept al acțiunii sale, interpretare care este obligatorie pentru toate instanțele din România.

Cu privire la caracterul clar și inteligibil al clauzelor referitoare la riscul valutar (contestate in prezenta cauza), recurenta a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere punctele 44-49 ale hotărârii menționate, în esență, arătând că, în cazul de față, nu s-a realizat nicio informare (cu atât mai puțin una extensivă) a consumatorului cu privire la deprecierea severă a mijloacelor de plată și la majorarea ratelor împrumutului.

Clauzele contestate menționează exclusiv obligația de restituire a creditului în moneda CHF, fără niciun fel de informație legată de posibilitatea deprecierii severe a acestei monede, care a dus la creșterea ratelor împrumutului.

Mai mult decât atât, CJUE explică în cadrul punctului 50, ce înseamnă obligația de informare a profesionistului prin raportare la creditul în moneda străină, în speța de față, arătând recurenta - reclamantă, aceasta nu își primește veniturile în CHF, iar Banca nu i-a prezentat posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar.

Cu privire la respectarea de către intimatele-pârâte a cerinței bunei-credințe, recurenta - reclamantă a solicitat instanței de recurs să aibă in vedere punctele 55-57 ale hotărârii menționate. În esență, a susținut că nu s-a dovedit de către intimatele - pârâte faptul că a existat o negociere individuală și, de asemenea, este evident faptul că Banca nu se putea aștepta ca recurenta să accepte o asemenea clauză prin care riscul valutar se află exclusiv în sarcina ei.

C.J.U.E. stabilește la ce trebuie sa se facă raportarea posibilității de anticipare a creșterii cursului de schimb valutar, în cadrul punctului 58, Curtea stabilind că posibilitatea anticipării creșterii cursului de schimb valutar trebuie analizata prin raportare la cunoștințele profesionistului- banca; or, în cazul de față, având în vedere calitatea de profesionist a Băncii este evident faptul că, prin prisma cunoștințelor de specialitate în domeniul financiar- bancar, aceasta cunoștea posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar, acesta fiind și motivul pentru care nu a realizat informarea consumatorului.

Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile 3292/2017, admiterea cererii de apel și schimbarea in tot a sentinței pronunțate de către Tribunalul București, in sensul admiterii cererii de chemare in judecata, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată pentru fond, apel si recurs.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut, în esență, că soluția de respingere a apelului formulat împotriva încheierii de ședință din 29.09.2016, prin care s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsa coparticipării procesuale active este nelegală și netemeinică.

Recurentele - pârâte consideră că în mod greșit instanța de apel a apreciat ca intimata ar avea calitate procesuala activă.

Astfel, se arată că deși legiuitorul a prevăzut o excepție de la regula instituita la art. 1612 noul C. civ., în sensul că debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligația inițială, aceasta nu este însă o excepție veritabilă, întrucât, potrivit dispozițiilor generale în materia nulității, declararea nulității absolute poate fi cerută de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție (fără a fi necesar acordarea expresa a acestui drept). Este vorba, așadar, de un drept propriu, nu de un drept legat de creanță stinsă prin novație.

Recurentele - pârâte au susținut că în mod greșit a reținut instanța de apel că Legea nr. 193/2000 nu limitează calitatea procesuală activă în litigiile întemeiate pe acest act normativ numai la persoana împrumutatului și că intimata are calitatea de consumator în înțelesul Legii nr. 193/2000.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5.1. lit. b), singurul subiect de drept îndreptățit să învestească instanța de judecata cu o cerere de chemare in judecata este debitorul inițial D., acesta fiind cel care a achitat comisionul de acordare (conform Anexei 6 la întâmpinarea formulata împotriva cererii de chemare in judecata). În înțelesul Legii nr. 193/2000, calitatea de consumator nu o poate avea decât împrumutatul, beneficiarul direct al unui produs bancar.

S-a mai arătat că instanța de apel a respins în mod greșit excepția lipsei coparticipării procesuale active, instanța interpretând greșit dispozițiile art. 59 C. proc. civ., considerând că, în ce privește caracterul obligatoriu al coparticipării procesuale active, acesta trebuie să rezulte din dispoziții legale specifice, o astfel de dispoziție neexistând în cazul cererilor având ca obiect constatarea nulității clauzelor abuzive. Or, contrar susținerilor instanței de apel, în speță este relevantă natura raportului juridic dedus judecății, neputând fi acceptat ca o cerere de constatare a ineficacității unui act juridic (fie aceasta de anulare sau de reziliere/rezoluțiune) să nu se judece în contradictoriu cu toate părțile contractante.

Recurentele - pârâte susțin că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 59 C. proc. civ., considerând că cererea de chemare în judecată nu trebuia să fie introdusă și de codebitorul E., întrucât drepturile și obligațiile părților derivând din Contract sunt indivizibile și coparticiparea procesuală activă este obligatorie, ignorarea acestui aspect a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale, motiv pentru care se impune admiterea prezentului recurs.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentele - pârâte au invocat încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - motiv de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, au arătat recurentele - pârâte, în ceea ce privește excepția lipsei coparticipării procesuale active, au arătat primei instanțe faptul că, în conformitate cu Actul Adițional nr. 1/17.09.2012, la momentul formulării cererii de chemare în judecată părțile din Contract erau intimata A. și noul codebitor, E..

Instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 59 C. proc. civ., considerând că cererea de chemare în judecată nu trebuia să fie introdusă și de codebitorul E., cadrul procesual activ în prezenta cauză fiind astfel compus în mod greșit ca urmare a interpretării eronate a dispozițiilor procesual civile.

Prin urmare, judecarea cauzei fără participarea codebitorului E. încalcă dispozițiile art. 59 C. proc. civ., precum și principiile dreptului la apărare și al unui proces echitabil, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de finalitatea urmărită, cerința coparticipării procesuale active fiind obligatorie.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la recursul formulat de recurenta-reclamantă, recurentele - pârâte au invocat excepția nulității recursului solicitând, în principal, anularea recursului, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. 462;.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 12 iunie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 3 octombrie 2019 a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen la 21 noiembrie 2019 pentru judecarea pe fond în ședință publică.

Prin încheierea din data de 21 noiembrie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului principal și a recursului incident a fost suspendată până la soluționarea cauzelor C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior cauza a fost repusă pe rol în urma soluționării cauzei.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține următoarele:

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia instanța de apel a considerat în mod greșit că în ceea ce privește comisionul de acordarea, acesta a fost perceput în mod legal, este fondată.

La aprecierea caracterului abuziv al clauzelor trebuie analizat dacă produsele de creditare au fost transparente și dacă consumatorii au luat decizia de a se împrumuta în cunoștință de cauză și cu o reală posibilitate de a aprecia impactul contractării creditului și de a negocia.

Înalta Curte constată că în cuprinsul contractului încheiat între părți, la art. 5 lit. b) există comisionul "de acordare" care nu este definit și nu se arată la ce anume se referă și care ar fi activitățile prestate de bancă pentru care este perceput acest comision.

Totodată, se observă că instanța de apel, în analiza clauzei prevăzută de art. 5 lit. b) din contract, nu a avut în vedere dacă reclamanta a fost sau nu informată cu privire la acest comision sau dacă cuprinde elemente clare pentru determinarea tipului de cheltuieli pe care îl vizează acest comision de acordare a creditului.

Înalta Curte, reține că în ceea ce privește clauza privind comisionul de acordare, instanța europeană a statuat, prin pct. 41 din cauza C-621/17, că: "…revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă persoana interesată a fost informată cu privire la motivele care justifică plata acestui comision.".

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut la pct. 43 din aceeași cauză, că:

"… având în vedere protecția pe care Directiva 93/13 urmărește să o acorde consumatorului ca urmare a faptului că se află într-o situație de inferioritate față de profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferite costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează.".

De asemenea, prin pct. 44 din cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că:

"În cauza principală, instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului.".

Potrivit pct. 54 din aceeași cauză "…faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare și al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerința de transparență prevăzută la articolul 4 alin. (2) și la articolul 5 din Directiva 93/13, cu condiția ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său.".

Având în vedere că susținerea recurentei privind analiza defectuoasă a clauzei privind comisionul de acordare prevăzut de art. 5 lit. b) din contract întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A., va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului reclamantei A. în privința clauzei prevăzute de art. 5 lit. b) din contractul de credit privind comisionul de acordare.

În acest sens, instanța de apel va reanaliza comisionul de acordare a creditului prevăzut de art. 5 lit. b) din contract având în vedere statuările Curtea de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-621/17, respectiv punctele 41, 43, 44 și 54, prin administrarea unor probe concrete privind respectarea dreptului de informare a consumatorului de către bancă privind acest comision.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la lipsa informării și a negocierii clauzelor contractuale, nu pot fi reținute, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește petitul referitor la riscul valutar, instanța reține că, prin aceste clauze, este reglementată restituirea sumei împrumutate, părțile stabilind ca plățile ratelor de credit să fie efectuate în moneda creditului, banca fiind autorizată să efectueze plata prin debitarea automată la scadență a contului curent corespunzător monedei creditului.

Contractul de credit (pentru nevoi personale garantat cu ipotecă) în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au fost supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 06.11.2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Or, în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea mai sus citată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziții de drept unional, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența C.J.U.E.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Referitor la obligația de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reține că pârâta avea obligația de informare corectă și completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului, însă variația cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuțiile ei privind informarea clienților.

Totodată, se reține că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluția cursului de schimb, iar fluctuațiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar și de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanței de apel, se reține că obligația de informare nu presupune depășirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget și să se substituie voinței consumatorului în alegerea unui produs.

În ce privește examinarea existenței unui eventual dezechilibru semnificativ, prin Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 și 23, C.J.U.E. a statuat că nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la convenție, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Totodată, se reține că așa cum a statuat C.J.U.E. în jurisprudența sa (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17), simpla împrejurare că la momentul încheierii contractului nu s-a cunoscut riscul valutar, nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul clauzelor contractuale, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului recurent, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va respinge criticile recurentei - reclamante privind riscul valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la lipsa informării și a negocierii clauzelor contractuale.

Este de subliniat, cu titlu prealabil, caracterul predominant al argumentației aduse de recurente în sprijinul criticii privind încălcarea dispozițiilor art. 59 C. proc. civ. și raportarea acesteia la situația de fapt stabilită de instanțele anterioare.

Întreaga argumentare a recurentelor privind încălcarea dispozițiilor art. 59 C. proc. civ., va fi înlăturată.

Potrivit art. 59 C. proc. civ.: "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Aceste dispoziții legale reglementează litisconsorțiul sau coparticiparea procesuală, care, în conformitate cu poziția părților, poate fi activă, pasivă sau mixtă.

În principiu, în funcție de rolul voinței părților în formarea sa, coparticiparea procesuală are un caracter facultativ, fiind însă și situații în care, datorită naturii litigiului, coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară, dar acest caracter obligatoriu rezultă din anumite dispoziții legale specifice.

În cauză se constată, cum corect a reținut și instanța de apel, că nu există o dispoziție legală specială care să impună coparticiparea procesuală activă în cazul formulării unei cereri având a obiect constatarea nulității clauzelor abuzive.

Calitatea procesuală activă în litigiile prin care se solicită să se constate existența unei clauze abuzive dintr-un contract în temeiul prevăzut Legii nr. 193/2000, o are numai consumatorul.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența acestei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Calitatea de consumator al reclamantei derivă din contractul de credit perfectat între părți, reclamanta fiind parte semnatară a contractului de împrumut în calitate de codebitor, calitate în care s-a obligat atât la plata comisioanelor (conform art. 8.1 lit. h) din condițiile generale de creditare), cât și la plata ratelor de credit (prin depunerea de numerar în valută sau prin debitarea directă a conturilor sale, conform pct. VI modalitatea 6.1 și 6.1.3 din contractul de împrumut, acestea fiind chiar clauzele contestate prin prezenta acțiune).

Instanța de apel în mod justificat a reținut că atâta timp cât codebitorul (reclamanta A.) s-a angajat alături de debitorul principal la plata comisioanelor și la plata ratelor de credit, fiind parte semnatară a contractului de împrumut, acesta are calitatea de consumator și, implicit, posibilitatea de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale în temeiul Legii nr. 193/2000.

Astfel fiind, se apreciază că instanța de apel a analizat și a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente, confirmând în mod corect cadrul procesual stabilit de prima instanță.

Celelalte aspecte prezentate de către recurente în sprijinul susținerii inexistenței calității procesuale active a reclamantei, cu referire la situația de fapt stabilită de instanțele anterioare, nu pot face obiectul controlului judiciar atât timp cât acestea privesc aspecte de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs.

Având în vedere aceste considerente Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul incident formulat de recurentele-pârâte C. S.A., C. prin mandatar B. S.A. și B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1663/A din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1663/A din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 8087 din 21.12.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, numai în ceea ce privește comisionul de acordare.

Menține celelalte dispoziții.

Respinge ca nefondat recursul incident formulat de recurentele-pârâte C. S.A., C. prin mandatar B. S.A. și B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1663/A din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2021.