ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1479/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000 și art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 748 din 09 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea formulată, a fost anulată clauza referitoare la comisionul de acordare, precum și clauza de revizuire a comisioanelor prevăzută de art. 5.2 din contract și a fost obligată pârâta D. la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare. Totodată, au fost obligate pârâtele în solidar la plata către reclamanți a sumei de 2.480 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 17 august 2016, reclamanții au formulat o cerere de completare a dispozitivului sentinței menționate și de lămurire și rectificare a erorilor materiale cuprinse în conținutul acestuia cu privire la capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei 4.4. din contractul de facilitate credit și de garanție nr. x/28.02.2008, eliminarea tuturor clauzelor constatate ca fiind abuzive și obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale pentru sumele pentru care instanța a dispus restituirea de la data introducerii acțiunii până la plata plății efective.

În drept, reclamanții au invocat disp. art. 442-444 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 6714 din 24.10.2016, pronunțată de aceeași instanță, s-a respins cererea de lămurire și de completare a dispozitivului sentinței, formulată de reclamanții ca neîntemeiată.

De asemenea, reclamanții au formulat apel și împotriva sentinței civile nr. 6714 din 24.10.2016, prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârii în sensul admiterii cererilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la 4.4 din contract, eliminarea tuturor clauzelor constatate ca fiind abuzive în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000 și obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale pentru sumele pe care instanța a dispus restituirea către reclamanți de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective. De asemenea, reclamanții au solicitat lămurirea sau rectificarea erorilor din dispozitiv în sensul indicării careia dintre pârâte îi revine sarcina restituirii comisionului de acordare a creditului.

Prin decizia civilă nr. 643 din 21 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, în complet de divergență, cu majoritate, a respins apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 748 din 09.02.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat și a admis apelul formulat de pârâte, împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și nulității absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare ca neîntemeiat și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

De asemenea, curtea de apel a admis apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 6714 din 24.10.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, a schimbat în parte sentința apelată, a admis în parte cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 748 din 09.02.2016, pronunțate de aceeași instanță, și, în consecință, a completat dispozitivul respectiv, în sensul că a admis capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind dobânda variabilă numai în ceea ce privește sintagma "creditorul va avea dreptul, fără a fi obligat în niciun fel".

Totodată, instanța de apel, în complet de divergență, cu majoritate, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente contravalorii comisionului de acordare, ca neîntemeiat și a menținut celelalte dispoziții ale sentințe civile nr. 6714/24.10.2016.

De asemenea, curtea de apel a obligat apelantele pârâte la plata către apelanții reclamanți a sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În dezvoltarea motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia instanței de apel dată în complet de divergență, cu majoritate, de respingere a apelului reclamanților ca nefondat, a fost pronunțată cu încălcarea legii, fiind lovită de nulitate absolută deoarece tribunalul, prin sentința civilă nr. 748 din 09.02.2016, a omis să se pronunțe asupra capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de administrare în valoare totală de 127.691,72 CHF și eliminării acestei clauze. De asemenea, tribunalul a omis să se pronunțe asupra caracterului abuziv al comisonului de acordare a creditului și a clauzei privind perceperea dobânzii variabile de Libor 6M+4% pe an pentru comisioanele constatate ca fiind percepute abuziv.

Recurenții au învederat că instanța de apel nu putea să verifice pe calea apelului ce a hotărât prima instanță și dacă acea hotărâre este legală și temeincă, atât timp cât tribunalul nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, încălcând dreptul la un proces echitabil, precum și dispozițiile art. 969 C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituția României, art. 6 din CEDO.

Recurenții au mai arătat că sentința civilă nr. 748 din 9 februarie 2016 și sentința nr. 6714 din 24 octombrie 2016 sunt și ele nelegale având în vedere că în prima hotărâre, deși în considerente sunt analizate capetele de cerere arătate mai sus, instanța a omis să se pronunțe prin dispozitiv, iar sentința nr. 6714 din 24 octombrie 2016 este nelegala pentru că încalcă principiul continuității instanței, statuat la art. 214 C. proc. civ., în sensul că cererile de completare a dispozitivului și de îndreptare sau lămurire dispozitiv au fost pronunțate de un alt judecator, respectiv alt complet decât cel care a luat parte la dezbateri.

În acest context, în accepțiunea recurenților, instanța de apel ar fi trebuit să admită apelul, să desființeze în tot sentințele civile atacate și să dispună trimiterea cauzei primei instanțe pentru rejudecare.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că motivarea instanței de apel este străină de natura cauzei în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare și dobânda variabilă, obligarea băncii cedente C. la plata dobânzii legale la comisionul de acordare a creditului și comisionul de administrare a creditului, la eliminarea clauzelor constatate abuziv și nule din contractul de credit și respingerea cererilor de completare a dispozitivului sentinței nr. 784 din 9 februarie 2016 și de îndreptare sau lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 6714/24.10.2016.

În acest sens, s-a învederat că instanța de apel nu se putea pronunța și nu putea verifica legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, atât timp cât tribunalul a omis să se pronunțe asupra acestor capete de cerere, să le îndrepte ori să le lămurească, deoarece instanța de apel s-ar fi substituit primei instanțe, pronunțându-se pe fondul cauzei.

Recurenții au mai precizat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, referindu-se aici la opinia separată a doamnei judecător E. care confirmă parțial părerea acestora cu privire la admiterea apelului reclamanților, dar fără a arăta că admite în parte și obligă în mod corect și legal banca cedentă C. la plata comisionului de acordare a creditului și dobânzii legale aferente acestuia.

S-a subliniat că motivarea instanței de apel cu privire la respingerea apelului reclamanților A. și B. privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare și respingerea cererii privind obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale a acestui comision sunt străine de natura cauzei, întrucât acest comision nu face parte din prețul contractului, putând fi analizat din perspectiva constatării sau nu a caracterului abuziv.

Recurenții au arătat ca valoarea totală a creditului este de 382.360 CHF, în timp ce valoarea comisionului de administrare este de 127.691CHF, iar a comisionului de acordare de 7.647,2 CHF.

S-a mai învederat că nelegală și străină de natura cauzei este și măsura de reducere a onorariului apărătorului reclamanților la suma de 1200 de RON.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții susțin că decizia instanței de apel și sentințele tribunalului au fost date cu înalcălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2), art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a), art. 4 alin. (2) din Directiva Europena nr. 93/2013, art. 3 alin. (3) din anexa la Directiva nr. 13/1993, art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 969 din C. civ. și art. 44 alin. (2) din Constituția României.

Potrivit recurenților, clauza prevăzută la art. 4.4 din contract nu este formulată în mod clar, simplu, fără echivoc, nu se prevede pentru ce este percepută, este inclusă cu rea-credință, creând un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților cu impact împovărător pentru împrumutați.

În opinia recurenților, clauzele abuzive precizate mai sus transformă un contract de împrumut sinalagmatic comutativ în unul aleatoriu care depinde de evoluția dobânzii pe piața interbancară, de evoluția cursului de schimb al CHF și creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea reclamanților, banca fiind de rea-credința la încheierea contractului prin condițiile prestabilite.

La data de 20 decembrie 2018, intimatele-pârâte au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, în complet de filtru, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, părțile nedepunând puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 17 martie 2020.

Înalta Curte, prin încheierea din 17 martie 2020, a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020 iar, prin încheierea din 23 iunie 2020, a suspendat judecata recursului în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C- 269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curtea constată că argumentele dezvoltate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se circumscriu, de fapt, motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât acestea deduc instanței de control aplicarea normelor de procedură privind respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul continuității instanței potrivit art. 214 C. proc. civ. precum și principiul fundamental privind dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității.

Critica recurenților privind încălcarea dreptului la un proces echitabil prin imposibilitatea instanței de apel de a verifica în calea de atac temeinicia și legalitatea hotărârii primei instanțe, întrucât tribunalul nu s-a pronunțat pe fondul cauzei asupra tuturor capetelor de cerere, este nefondată.

Înalta Curte constată că instanța de apel potrivit art. 476 C. proc. civ. a analizat motivele invocate în fond privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă, comisioanele de administrare și de acordare, prin prisma caracterului devolutiv al apelului, atât cu privire la sentința nr. 748 din 09.02.2016, cât și cu privire la sentința de completare a dispozitivului acesteia nr. 6714 din 24.10.2016. Prin urmare, curtea de apel nu a încălcat reclamanților dreptul la un proces echitabil, ci dimpotrivă a analizat argumentele acestora în soluționarea acțiunii, în limitele judecății din căile de atac proprii precum și ale pârâtei.

Critica recurenților privind soluționarea greșită a instanței de apel care, prin admiterea apelurilor ar fi trebuit să schimbe în tot sentințele atacate și să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, avand in vedere încălcarea de către instanța de fond a principiului continuității în soluționarea cererilor de completare și îndreptare dispozitiv, este nefondată.

În primul rând, instanța de apel în mod corect a admis apelurile promovate de pârâte și reclamanți și a schimbat sentințele atacate, analizând argumentele părților.

În al doilea rând, criticile de nelegalitate ale reclamanților, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și care nu privesc decizia atacată, ci nelegalitatea sentințelor pronunțate de instanța de fond, nu pot fi analizate, întrucât instanța de recurs nu este învestită decât cu efectuarea controlului de legalitate asupra deciziei recurate.

De altfel, validând motivele reclamanților, instanța de apel a și admis apelul acestora având ca obiect sentința de completare a dispozitivului, care a fost schimbată, anularea ambelor hotărâri, inclusiv a sentinței al cărei dispozitiv a fost completat, nefiind posibilă în raport cu obiectul și limitele judecății în căile de atac promovate de reclamanți, având în vedere și dispozițiile de strictă interpretare ale art. 480 alin. (3) C. proc. civ., privind condițiile în care se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin că motivarea instanței de apel este străină de natura cauzei, deoarece instanța de apel nu se putea pronunța și verifica legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, atât timp cât tribunalul a omis să se pronunțe asupra unor capete de cerere. De asemenea, recurenții au susținut că în considerentele hotărârii instanței de apel se regăsesc motive străine de natura pricinii în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv al comisionului de administrare, respingerea cererii privind obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale a acestui comision și reducerea onorariului avocațial.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Contrar susținerilor recurenților, nu au fost identificate în considerentele hotărârii atacate motive străine de natura pricinii, instanța de apel motivându-și amplu raționamentul în baza căruia a statuat asupra tuturor solicitărilor recurenților-reclamanți, în legătură cu petitele deduse judecății și criticile din apel.

Nu este nici cazul unei contrarietăți a motivării deciziei atacate pronunțate cu majoritate, fiind admise atât apelul pârâtei asupra sentinței nr. 748 din 09.02.2016, cât și apelul reclamanților asupra sentinței de completare nr. 6714 din 24.10.2016, din considerentele deciziei desprinzându-se raționamentele logico-juridice ale instanței în fapt și drept, care stau la baza soluției pronunțate, de admitere în parte a acțiunii introductive.

Critica recurenților privind nelegala reducere a cuantumului onorariului avocatului vizează aspecte de netemeinicie, în acest sens fiind Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 5 martie 2020, prin care s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenții au invocat formal și motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. fără, însă, a se indica critici concrete circumscrise acestui motiv de nelegalitate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții au susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2) și (6) din Legea nr. 193/2000.

Contrar susținerilor recurenților, cu privire la dobânda creditului, instanța de apel a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.4 din contractul de credit în ceea ce privește sintagma "creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel", prin admiterea apelului reclamanților la sentința de completare a dispozitivului.

În acest sens, curtea de apel a reținut că se impune ca banca să se conformeze dispozițiilor legii și să prevadă în contractul de credit situația clară care să-i fi permis modificarea unilaterală sau nu a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, altfel spus consumatorul să fie în posesia tuturor informațiilor și să știe că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi modificată sau nu.

Nulitatea clauzei fiind parțială, referitor la restul clauzei privind dobanda varibilă practicată de bancă în funcție de Libor 6M + 4% pe an, se constată că aceasta conține indici de referință clar precizați, fiind circumstanțiate în mod clar și fără echivoc elementele obiective și verificabile care permit cuantificarea dobânzii contractuale, nefiind cazul unei aplicări ori interpretări greșite a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurenților privind caracterul abuziv al comisioanele de acordare și administrare credit, sunt, de asemenea, nefondate.

Instanța de apel a considerat că nu există niciun motiv pentru ca analiza clauzelor să fie exclusă, în măsura în care sunt redactate într-un limbaj clar și ușor inteligibil.

Relevantă în cauză este decizia CJUE din 3 octombrie 2019, nr. C-621/17, pronunțată în cauza Gyula KISS, prin care s-a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE și prin hotărârea din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și respectiv LG, PK împotriva F. S.A., prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestațiilor să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Referitor la transparența clauzei privind perceperea comisionului de administrare, instanța de apel a reținut în mod corect că reclamanții au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare lunar în cuantum de 0,15 %, art. 5.1 lit. c) din contract prevăzând în mod expres și la ce se raportează acest procent, respectiv la soldul facilităților de credit.

În mod just, instanța de apel a reținut că valoarea comisionului de administrare, modalitatea de calcul și scadența au fost stipulate clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă din chiar denumirea sa și a respins, în consecință, apelul reclamanților.

În ceea ce privește critica privind exprimarea în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la perceperea comisionului de acordare, instanța de apel, în mod corect, a reținut că scopul perceperii acestui comision sau activitatea prestată de bancă în schimbul acestuia rezultă din denumirea sa, detalierea acestor prestații nefiind impusă de nicio prevedere legală în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Mai mult, limbajul care definește comisionul în discuție este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia, respectiv acesta este perceput în scopul acordării creditului, deci pentru întocmirea documentației de credit și derularea tuturor operațiunilor necesare pentru punerea la dispoziție a sumei împrumutate.

De asemenea, formula de calcul a comisionului de acordare (art. 5.1 lit. b) este clară, neechivocă, acesta fiind stabilit ca sumă fixă în cuantum de 7.647,20 CHF, dar și procentual, de 2% din suma totală a creditului, fiind perceput integral, la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat, soluția de admitere a apelului pârâtei fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1 și 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000

Prin urmare, pentru considerentele expuse anterior, nefiind cazul unei nulități a clauzei privind comisionul de acordare, nu este utilă analiza criticilor din recurs în legătură cu lipsa stabilirii de către instanță a titularului obligației de restituire a sumelor încasate în temeiul acestei clauze și nici în legătură cu accesoriile acestei sume supuse restituirii, respectiv dobânda legală.

În continuare, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții invocă încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (3) din anexa la Directiva nr. 13/1993, art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 969 C. civ. și art. 44 alin. (2) din Constituția României, fără însa a dezvolta argumente întemeiate pe aceste prevederi legale pentru ca instanța de control judiciar să poată verifica aspectele de nelegalitateale ale hotărârii atacate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 643/2018 din 21 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte C. S.A. privind obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi ce atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3459,19 RON, solicitate prin întâmpinarea formulată în recurs, respectiv factura fiscală seria x-20 nr. 121 din 18 martie 2020, emisă de G. și ordinul de plată din 19 martie 2020.

Prin urmare, având în vedere că recursul recurenților a fost respins, Înalta Curte va admite cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, reprezentând onorariu de avocat, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 643/2018 din 21 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 3.459,19 RON, cheltuieli de judecată către intimata pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2021.