ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 284/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A.: să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5 lit. b) din Convenția de credit nr. x/04.12.2007, cu privire la comisionul de analiză dosar credit în sumă de 60 CHF, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract și restituirea sumei de 60 CHF; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5 lit. d) din Convenția de credit nr. x/04.12.2007, cu privire la perceperea unul comision de gestiune de 842 Ron, eliminarea acestei clauze abuzive din Contract și restituirea sumei achitată cu acest titlu; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 3 lit. d) din Convenția de credit nr. x/04.12.2007 cu privire la revizuirea ratei dobânzii, restituirea sumei achitată cu acest titlu; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 4 lit. a) din Convenția de credit cu privire la dobânda penalizatoare de 2% din suma împrumutată; să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzută la art. 5 lit. a) din Convenția de credit nr. x/04.12.2007, de 0,19% lunar aplicat la soldul creditului, restituirea sumelor achitate cu acest titlu de la data semnării contractului și până la ultima plată efectuată reprezentând comisionul de risc; obligarea pârâtei la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului (2,1389 RON la 04.12.2007), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit și să restituie reclamanților sumele de bani achitate cu acest titlu; obligarea pârâtei la conversia în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională, și pe cale de consecință, să convertească în Ron creditul acordat, la cursul de schimb CHF/RON de la momentul semnării contractului; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data introducerii acțiunii și până la data achitării efective a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1874/15.02.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înaintată Tribunalului București fiind înregistrată pe rolul secției a VI-a Civilă la data de 30.03.2016 sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 3805/21.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea a constatat nulitatea clauzelor de la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale din Convenția de credit nr. x/04.12.2007; a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele reprezentând diferența dintre dobânda variabilă aplicată conform art. 3 lit. d) din Condițiile speciale și dobânda de 4,25% pe an menționată în art. 3 lit. a) din Condițiile speciale, sume la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data achitării de către reclamanți și până la data restituirii efective de către pârâtă și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc, cu dobânda legală calculată de la data achitării de către reclamanți și până la data restituirii efective de către pârâtă.

Împotriva acestei soluții a formulat apel pârâta BANCA TRANSILVANIA S.A..

Prin decizia civilă nr. 2106A din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI- a civilă, a fost respins apelul incident declarat de apelanții - reclamanți A. și B., ca nefondat. A fost admis apelul principal declarat de apelanta - pârâtă BANCA TRANSILVANIA S.A.. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc și a dobânzii excedentare încasată ulterior datei de 01.10.2012 și a dobânzilor legale aferente acestora. Au fost menținute celelalte dispoziții. Au fost obligați apelanții-reclamanți la plata sumei de 1.231,91 RON cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă-Banca Transilvania.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții A. și B..

Recurenții-reclamanți și-au subsumat criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și au solicitat casarea deciziei atacate, admiterea pe fond a cererii de chemare în judecată și în consecință:

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel, în mod contradictoriu, deși a reținut că, clauzele inserate în cuprinsul contractului de credit care reglementează plata unui comision de risc, a unei dobânzi revizuibile sunt clauze abuzive, acestea nefiind negociate, totuși a considerat că recurenții nu sunt îndreptățiți la primirea sumei reprezentând diferența dintre dobânda variabilă aplicată conform art. 3 lit. d) din Condițiile speciale și dobânda de 4,25 % pe an menționată în art. 3 lit. a) și a) sumei reprezentând comisionul de risc încasat pe întreaga durată contractuală de către intimată.

Astfel, instanța de apel a considerat că instanța de fond, în mod corect, a dispus obligarea băncii la restituirea sumelor încasate, în plus cu titlu de dobânzi, însă cu toate acestea în cuprinsul deciziei atacate se precizează eronat că prima instanță a omis efectele pe care le-ar produce în cauză Actul adițional nr. x/14.10.2011 prin care s-a convenit ca începând cu data de 1.12.2012 dobânda aferentă convenției de credit să fie fixă respectiv 4,25 %.

Referitor la comisionul de risc, se arată că instanța de apel a statuat asupra faptului că natura comisionului de risc conduce la concluzia că perceperea sa reprezintă doar o formă mascată de a încasa o dobândă mai mare decât cea denumită ca atare iar dacă scopul comisionului ar fi fost, într-adevăr, acoperirea riscurilor, ar fi trebuit să se prevadă restituirea sumelor în discuție. Practic, prin mențiunile sale, instanța de apel a menținut considerentele primei instanțe și anume constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc și anularea acestuia din contractul de credit, însă în mod eronat aceeași instanță a considerat că intimata a restituit sumele încasate cu titlu de comision de risc prin diminuarea creanței deținute împotriva recurenților cu contravaloarea acestui comision în data de 24.02.2015 având în vedere faptul că prin Actul adițional nr. x/14.10.2011 comisionul de risc a fost înlăturat din contract.

Recurenții prezintă în continuare examenul juridic privind momentul și legea aplicabilă contractelor de credit, în aceeași formă prezentată prin cererea de chemare în judecată și prin apelul incident, fără a-și adapta însă criticile în funcție de soluția pronunțată de instanța de apel.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții invocă faptul că, printr-o greșită aplicare a normelor de drept material, instanța de apel a reținut ca nefiind întemeiată cererea cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, stabilizare și înghețare curs valutar, din convenția de credit, sens în care solicită instanței de recurs să rețină că între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, aceștia fiind singurii obligați să suporte riscul valutar, cu explicația concretă că deprecierea leului față de CHF a fost una extrem de ridicată. Banca a stipulat în convenție cu împrumutații obligația acestora de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără vreo distincție și limitare a întinderii acestei obligații.

Recurenții arată că instanța de apel a concluzionat în mod greșit că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, deși nu a făcut o analiză în acest sens.

Cu privire la stabilizarea cursului valutar și la impreviziune recurenții menționează că, având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă precum și faptul că nu au avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței părților. În continuare, cu referire la stabilizarea cursului valutar, la impreviziune și la aplicabilitatea Cauzei C-186/16 recurenții reiterează aceleași argumente prezentate în fazele procesuale anterioare.

Intimata - pârâtă Banca Transilvania S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 05 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 18 septembrie 2019 a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 06 noiembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluționarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

În mod concordant, instanța de apel, deși a reținut faptul că acele clauze inserate în cuprinsul contractului de credit care reglementează plata de către recurenți a unei dobânzi revizuibile - art. 3 lit. d) - și a unui comision de risc - art. 5 lit. a) - sunt clauze abuzive, a motivat, în mod pertinent cu privire la faptul că recurenții nu sunt îndreptățiți la încasarea/primirea sumei reprezentând diferența dintre dobânda variabilă aplicată conform art. 3 lit. d) din Condițiile speciale și dobânda de 4,25 % pe an menționate în art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și a sumei reprezentând comisionul de risc încasat pe întreaga durata contractuală.

Prevederea contractuală cuprinsă la art. 3 lit. d) din convenția de credit ce a permis variația dobânzii și-a produs efecte până la data de 30.11.2012, aceasta fiind rațiunea pentru care intimatei - pârâte nu-i pot fi imputate sumele încasate cu titlu de dobânzi în plus, ulterior acestei date.

În argumentarea raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate instanța de apel, în stabilirea întinderii obligației de restituire a sumelor încasate cu titlu de dobândă, s-a raportat la efectele pe care le-a produs în cauză Actul adițional nr. x/14.10.2011, necontestat de recurenți, prin care părțile au convenit ca, începând cu data de 01.12.2012, dobânda aferentă convenției de credit să fie de 4,25% (dobândă fixă), aceasta producându-și efectele până la 30 noiembrie 2012.

În ceea ce privește comisionul de risc instanța de apel a reținut caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit,

Referitor la obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, este de subliniat faptul că hotărârea atacată este motivată prin considerente necontradictorii în care se punctează asupra faptului că restituirea comisionului nu a avut la bază recunoașterea caracterului abuziv al acestuia de către bancă și a prezentat importanță numai sub aspectul întinderii obligației de reparare a prejudiciului cauzat prin introducerea acestei clauze abuzive în contract.

În motivarea soluției de eliminare a dispoziției instanței de fond de a obliga banca la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, instanța de apel, în stabilirea întinderii obligației de restituire a sumelor încasate cu titlu de comision de risc și dobânda legală aferentă acestor sume, a făcut trimitere la Actul adițional nr. x/14.10.2011 prin care s-a stipulat încetarea perceperii acestui comision și la precizarea de actualizare a creanței în sensul diminuării acesteia din data de 24 februarie 2016.

În concluzie, Înalta Curte reține caracterul concordant al considerentelor prin care instanța de apel și-a motivat decizia pronunțată, aceasta nefiind susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile subsumate de recurenții-reclamanți motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt de asemenea, nefondate.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar este, de asemenea, nefondată.

Prin acțiunea promovată recurenții-reclamanți au solicitat și eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluționare a cererii de înghețare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conține dispoziții care să permită instanței să intervină în acordul de voință al părților, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare inițiate. Asupra acestui aspect jurisprudența C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curții din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurenților, de modificare a contractului prin înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligație de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului și cu o valoare a dobânzilor și comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) și contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON).

Argumentele aduse de recurenți ce susțin, în mod incidental, teoria impreviziunii din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, nu vor fi primite întrucât odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voință a părților, acesta presupune un risc inerent.

Reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși au invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-reclamanți sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Cerința unui dezechilibru prezumat înfrânge însăși ideea de impreviziune și intră în contradicție cu alte reglementări din domeniul protecției consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist și consumator.

Referitor la cererea intimatei BANCA TRANSILVANIA S.A. privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata -pârâtă BANCA TRANSILVANIA S.A. a solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 1606,50 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurile existente la paginile 99,100 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții să plătească intimatei cheltuielile de judecată solicitat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2106A din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Totodată, va obliga recurenții să plătească intimatei BANCA TRANSILVANIA S.A. suma de 1606,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2106A din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenții să plătească intimatei BANCA TRANSILVANIA S.A. suma de 1606,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.