ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 37/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 iunie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub număr de dosar x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele S.C C. S.A. și D., au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1. b) din contractul de credit imobiliar nr. x/10.12.2007 și contractul nr. x din 03.12.2007 cu privire la comisionul de acordare în cuantum de 2%, respectiv 1,60% plătit la prima tragere și calculat la valoarea creditului, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract si restituirea sumei de 3.276 CHF, respectiv suma de 576.00 euro achitata cu acest titlu; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit si de garanție nr. x/03.12.2007, cu privire la perceperea unui comision de administrare de 1%/luna, aplicabil la sold, eliminarea acestei clauze abuzive din Contract si restituirea sumei achitată cu acest titlu, de la data semnării contractului și până la ultima plată efectuată reprezentând comisionul de administrare; obligarea pârâtei la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculata pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata efectuate cu acest proces, în raport cu dispozițiile art. 451 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 8108 din 20 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. S.A. și D. S.A., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la 24 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub număr de dosar x/2015

La termenul din 15 ianuarie 2016, tribunalul a disjuns capătul de cerere având ca obiect constatarea clauzelor abuzive din contractul nr. x din 03.12.2077 și formarea unui nou dosar.

La același termen de judecată, instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei coparticipării procesuale și lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 1198 din 26 februarie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015 Tribunalul București a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanții, care au solicitat admiterea apelului și anularea sentinței apelate și pe fondul cauzei să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1. b) din contractul de credit imobiliar nr. x/10.12.2007 și contractul nr. x din 03.12.2007 cu privire la comisionul de acordare în cuantum de 2%, respectiv 1,60% plătit la prima tragere și calculat la valoarea creditului, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract și restituirea sumei de 3.276 CHF, respectiv suma de 576.00 euro achitată cu acest titlu; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 03.12.2007, cu privire la perceperea unui comision de administrare de 1%/luna, aplicabil la sold, eliminarea acestei clauze abuzive din Contract si restituirea sumei achitată cu acest titlu, de la data semnării contractului, și până la ultima plată efectuată reprezentând comisionul de administrare; obligarea pârâtei la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces, în raport cu dispozițiile art. 451 C. proc. civ.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1364/A din 12 iunie 2018, a respins apelul formulat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A. și B. au declarat recurs.

Sub un prim aspect, recurenții arată că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât instanța a constatat, în mod greșit, că în prezenta cauză operează excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, obligația de restituire a creditului în moneda CHF neputând fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Apreciază că hotărârea recurată nu respectă considerentele deciziilor CJUE pronunțate în cauzele C-186/16, C-92/11, C-34/13, a Deciziei CCR 62/2017 și apreciază că instanța de apel trebuia să țină cont de jurisprudența CJUE relevantă, în problema calificării clauzei de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat (sau a întregului contract) ca fiind abuzivă precum și în chestiunea obligației de informare, sens în care recurenții fac trimitere și la Hotărârea Andriciuc și Alții vs. Banca Românească, Cauza C186/16 (în integralitate), Ordonanța Curții în Cauza CJUE, C-119/17, Liviu Petru Lupean et Oana Andreea Lupean contra S.C. OTP BANK emisă la data de 22 februarie 2018.

Recurenții fac referiri ample la dreptul Uniunii Europene în special la Cauza C-186/16 susținând că, raportat la exigențele acestei decizii, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

Recurenții trasează direcții de analiză a cauzei prin prisma principiilor instituite de Decizia 93/13, acestea vizând următoarele aspecte:

- instanța națională trebuie să țină seama, având în vedere în special obiectivul directivei respective, mai precis protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii, faptul că excepția instituită la articolul 1 alin. (2) din aceeași directivă este de strictă interpretare;

- pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit;

- acțiunea de informare a consumatorului nu poate fi pur formală și nici raportată la simpla achiesare a acestuia de a contracta un credit în CHF. Aceasta nu trebuie să fie doar clară și inteligibilă, pe plan formal și gramatical, ci trebuie să evidențieze efectele concrete ale acesteia, să permită înțelegerea faptului că moneda poate suferi aprecieri/deprecieri, să permită o evaluare a consecințelor pe care le-ar putea avea asupra executării contractului o atare asumare de rambursare a creditului si a accesoriilor sale (dobândă, comisioane), în moneda contractului;

- instanța trebuie să răspundă la următoarea întrebare: dacă că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie să fie interpretat în sensul că intră sub incidența noțiunii "obiect principal al contractului", în sensul acestei dispoziții, o clauză inserată într-un contract de credit încheiat în monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia creditul trebuie restituit în aceeași monedă, având în vedere că această clauză stabilește o prestație esențială care caracterizează acest contract;

- obligația de informare trebuia materializată în sensul oferirii unor date concrete si solide cu privire la caracteristicile acestei monede, în raport de care era previzibil că reprezentau un risc crescut pentru consumatori spre deosebire de alte monede si nu cu privire la faptul că este o valută care prin esență poate varia în raport de LEU, lucru cunoscut de toată lumea. Conform celor statuate de CJUE în Decizia pronunțată în cauza Andriciuc această obligație de informare trebuia materializată si în sensul oferirii consumatorului a unei proiecții asupra costurilor pe care urmează să le suporte în cazul în care cursul de schimb va creste;

- aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință ia momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv" (punctul 58 din Decizie).Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților s-a produs încă de la momentul încheierii contractului;

- în momentul analizării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, instanța trebuie să examineze, prin raportare și la celelalte clauze din contract și prin raportare la mecanismul efectiv de tragere a creditului și de plată a ratelor, dacă s-a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaților prin încălcarea obligației de informare și trebuie să verifice dacă s-a transferat riscul valutar în totalitate asupra consumatorului;

- contractul de împrumut trebuie sa indice in mod transparent motivul si particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine. Consumatorul mediu, rezonabil si normal informat trebuie sa poată anticipa și să înțeleagă consecințele angajamentului pe care si l-a asumat, iar angajamentele să fie echilibrate sub aspectul drepturilor și obligațiilor părților";

- în cadrul analizării și constatării dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, trebuie avute în vedere și toate împrejurările raportului juridic dintre părți, respectiv dacă ar fi existat o informare - părțile nu ar fi încheiat contractul sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiții;

- conform legislației unionale dar și naționale, intepretarea deciziilor CJUE trebuie realizată de către instanța națională în favoarea consumatorului, în spiritul obiectivului urmărit de Directiva 93/13;

- potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, instanța națională este obligată, în măsura posibilului, să interpreteze dreptul național în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 ultimul paragrafTFUE (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson și Kamann, cauza 14/83, Rec, p. 1891, punctul 26 și Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții, cauza C-397/01-C-403/01, Rec.,p. I-8835, punctul 113.) O astfel de obligație impusă autorităților unui stat și inclusiv autorității judecătorești, a fost dezvoltată prin afirmarea principiului interpretării conforme, în doctrină precizându-se că reprezintă principala formă de a conferi efect directivelor, fie că au fost corect transpuse, fie că au fost insuficient transpuse sau fie că nu au fost transpuse;

- în temeiul art. 288 ultimul pargraf din TFUE și a principiului interpretării conforme, instanța națională trebuia să soluționeze prezentul litigiu prin raportare la interpretarea data de CJUE Directivei 93/13 în cauza Andricuc și alții împotriva Băncii Românești, dar și a Ordonanței emis în cauza Lupean, în ceea ce privește capătul de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și a clauzelor asociate;

- dispozițiile art. 1268-1269 din C. civ., ce sintetizează opinia jurisprudențială și doctrinară majoritară aplicabilă înainte de octombrie 2011, prevăd ca în materia interpretării clauzelor contractuale îndoielnice se va ține cont în ordine de (i) sensul care se potrivește cel mai bine naturii, scopului și obiectului contractului, (ii) interpretarea acestora în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul, iar în subsidiar se vor interpreta în favoarea celui care se obligă (debitorul);

- raționamentul utilizat de legiuitor în privința interpretării clauzelor contractuale susceptibile de mai multe sensuri trebuie extins și în privința intepretării normelor legale, ale considerentelor Curții Constituționale sau ale Curții Europene de Justiție, al mijloacelor de probă și al elementelor de fapt, ce prin modul lor de redactare permit conturarea unor opinii contradictorii, sens în care se solicită instanței ca în interpretarea textelor legale și a jurisprudenței constituționale să aibă în vedere criteriile arătate.

Cu privire la buna-credință, recurenții precizează că, în jurisprudența Inaltei Curți de Casație, prin decizia nr. 302/2014, s-a arătat ca în analiza cerinței bunei-credințe, trebuie examinată poziția de negociere a părților pentru a se verifica dacă profesionistul a acționat corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuia să se țină cont.

Neîndeplinirea condiției bunei-credințe decurge firesc din stipularea unor clauze pentru o prestație inexistentă sau injustă, fiind înfrânt principiul consacrat de art. 969-970 C. civ.

Cea de-a doua critică vizează faptul că instanța de apel a statuat, în mod greșit, că instanța nu poate interveni în contract, dacă anularea clauzelor sau a contractului în ansamblu său, pune consumatorul într-o situație prejudiciantă.

Consideră recurenții că din jurisprudența Curții Europene de Justiție se desprinde o obligație a instanței de judecată de a stabili în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze, consecințele eliminării acesteia din Contract si modalitatea în care acesta urmează să producă efecte pe viitor, obligație existentă pentru a se atinge scopul Directive 93/13/CEE, acela de a proteja consumatorii și nu de a le crea o situație mai grea acestora în urma aplicării prevederilor acesteia, sens în care recurenții redau considerente din Hotărârea pronunțată la 30 mai 2013 în cauza Erika Joros v Aegon Magyaroszag Hitel Zr. (C-397/11), considerente din Decizia CJUE din Cauza C-26/2013 cu privire la aplicarea articolului 6 din Directiva nr 93/13/CEE, Directiva transpusă prin Legea 193/2000 și care sunt obligatorii pentru instanțele naționale.

Recurenții apreciază că instanța trebuie să răspundă la cea de a treia întrebare: dacă articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În opinia recurenților, simpla constatare a nulității absolute a dispoziției din Contractul de credit nu ar constitui un remediu suficient, sens în care, pentru reechilibrarea raportului dintre părți, instanța de judecată trebuie să recurgă la principiile de bază ale contractelor sinalagmatice și aplicând principiul solidarismului si art. 970 din vechiul C. civ., să reechilibreze Contractul.

Se arată că un remediu efectiv, apt să înlăture consecințele negative care derivă din instituirea clauzelor abuzive supuse controlului instanței, îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților pe toată perioada contractuală, sens în care recurenții citează din Decizia nr. 590/2016 a Curții de Apel Cluj.

Consideră că reechilibrarea raportului juridic de către instanța de judecată este posibilă din punct de vedere juridic, dar și imperios necesară pentru a se asigura acest efect, fiind permisă prin corelarea principiului bunei-credințe și cel al echității (art. 970 vechiul C. civ.), sens în care, precizează că au invocat în subsidiar, aplicarea "teoriei impreviziunii".

Plecând de la premisa că judecătorul va putea înlocui clauza cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, de natură să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, precum și incidența art. 970 C. civ. de la 1864, recurenții apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză, este ca lipsirea de efecte a clauzei de risc valutar să îmbrace forma restituirii ratelor creditului în moneda națională, la cursul de schimb CHF/RON avut în vedere la data încheierii contractului (raport la care s-a efectuat și analiza bonității clientului).

Cea de-a treia critică vizează faptul că, referitor la clauza 5.1. lit. b), hotărârea atacată a fost pronunțată cu greșita interpretare a art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13, precum și a art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000.

Consideră recurenții că interpretarea instanței de apel este incorectă și în dezacord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Deciziile 578/14.02.2013 și 2797/2014) în condițiile în care a reținut că contra prestația pentru perceperea comisionului de acordare reiese din însăși denumirea comisionului, că profesionistul întreprinde activități concrete în etapa pre-contractuală pentru acordarea creditului, că clauza este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil ce nu necesită cunoștințe tehnice sau de specialitate.

În ceea ce privește clauza privind comisionul de acordare, se arată că acesta nu respectă exigențele bunei credințe, inserarea acestuia vătămând interesele patrimoniale ale reclamanților, prin includerea acestui comision urmărindu-se în realitate obținerea de avantaje disproporționate față de prestațiile efectuate de bancă, impunerea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unui cost mai mare decât cel menționat cu titlu de dobândă în contract, în detrimentul apelanților reclamanți. Comisionul de acordare nu face parte din prețul Contractului și în consecință poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv pentru următoarele motive:

- comisionul de acordare se plătește o singură dată la data acordării creditului, iar perceperea acestuia condiționează acordarea creditului de această plată;

- perceperea acestui comision nu se justifică, deoarece obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere de credit, întrunește condițiile de creditare, revine băncii, a furnizorului de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel care impune aceste verificări;

- operațiunile realizate de angajații băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităților astfel desfășurate;

- prestațiile băncii sunt anterioare întrunirii acordului de voință, consimțământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obțin creditul solicitat, deși aceleași resurse se consumă și în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit;

- împrumutații au achitat de altfel din surse proprii taxele notariale, înscriere în AEGRM, intabularea dreptului de ipotecă al Băncii, etc.;

- așa-zisele operațiuni efectuate de bancă sunt cuantificate nu în raport de aceste activități, ci de soldul creditului raportarea procentuală realizându-se la aceasta și nu la volumul operațiunilor efectiv realizate (aspect ce rezultă din clauza contractuală);

- în cazul comisionului de acordare, nu se justifică în contract care este rațiunea pentru care se percepe un astfel de comision lunar a cărui modalitate de calcul este tot procentuală, raportată la soldul creditului. De altfel, nici pe parcursul procesului creditoarea nu a dovedit, în niciun fel, care a fost exact contraprestația care justifica perceperea acestei sume;

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, excepția nulității recursului, iar, pe fond, respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 februarie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 8 noiembrie 2019, au fost respinse excepțiile inadmisibilității și nulității recursului; a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 17 ianuarie 2020.

La 17 ianuarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1364/A din 12 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 20 ianuarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările formulate prin întâmpinare, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenții au susținut caracterul abuziv al clauzei caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1. b) din contractul de credit imobiliar nr. x/10.12.2007 și contractul nr. x din 03.12.2007 cu privire la comisionul de acordare în cuantum de 2%, respectiv 1,60% plătit la prima tragere și calculat la valoarea creditului, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract; precum și obligarea pârâtei la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit.

Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relativ la comisionul de acordare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, instanța de apel a reținut cu justețe că scopul perceperii comisionului de acordare rezultă din chiar denumirea sa, respectiv acela de contraprestație a serviciilor legate de procesarea cererii de credit, respectiv pentru tot ce presupune verificarea condițiilor pe care le îndeplinește solicitantul în funcție de tipul de credit pentru care optează.

Potrivit art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/10.12.2007 împrumutatul trebuia să plătească "comision de acordare 3.276 CHF reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat".

Prin urmare, prezentarea comisionului de acordare s-a făcut prin indicarea lui ca având caracter unic și prin menționarea atât a sumei totale cât și a procentului de determinare de 2% ce se calcula prin aplicarea procentului la valoarea totală a creditului, fiind de necontestat că această clauză este clar exprimată, terminologia folosită fiind una comună limbajului curent, care nu necesită definiții exprese și explicații suplimentare.

S-a apreciat cu justețe lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât convenția părților sub acest aspect este suficient de clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului.

Nu în ultimul rând, cuantumul comisionului nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din lege.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reținut în mod corect a rețiut de instanța de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute de recurenți, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Totodată, recurenții-reclamanți nu pot invoca o greșită aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenți, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1364/A din 12 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenților în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei D. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenților-reclamanți B. și A. la plata sumei de 5550,64 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă D. S.A., conform înscrisurilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1364/A din 12 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți B. și A. la plata sumei de 5550,64 RON către intimata-pârâtă D. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2021.