ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2584/2020

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 26 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. a) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104665 din 26 februarie 2008 și, pe cale de consecință, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de analiză dosar în cuantum de 100 RON și comision evaluare imobil în cuantum de 700 RON, precum și la plata dobânzii legale, calculată de la data achitării sumei nedatorate și până la data plății; să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. b) din același contract și, pe cale de consecință, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision acordare credit în cuantum de 1.680 CHF, precum și la plata dobânzii legale, calculată de la data achitării sumei nedatorate și până la data plății; să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. c) din același contract și, pe cale de consecință, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plății; să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. d) din contractul de credit, referitoare la comisionul de rambursare anticipată; să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 2.5 și art. 6 din contractul de credit și să dispună modificarea acestora în sensul stabilizării cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate de credit, la cursul de la data încheierii contractului de credit (2.2546 RON), începând cu scadența primei rate și până la finalizarea contractului de credit; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 3583 din 9 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit și cu privire la capătul 5 de cerere; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la cererea de restituire a comisionului de evaluare; a admis excepția lipsei de interes cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. d) din contractul de credit; a respins cererea de restituire a comisionului de evaluare ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca lipsită de interes cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. d) din contractul de credit; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a obligat reclamanții la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.100,77 RON.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel, prin care au formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1029/A din 8 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea căii de atac și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel nu a motivat în fapt și în drept soluția dată capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar CHF/RON, rezumându-se la evocarea unor considerente de ordin teoretic și jurisprudențial. Recurenții au punctat asupra faptului că din considerentele deciziei atacate nu rezultă analizarea de către instanță a criticilor privind obligația de informare și limitele acesteia prin raportare la legislația națională și europeană aplicabilă contractului de credit, precum și la jurisprudența CJUE.

Recurenții-reclamanți au învederat că Banca nu a acționat cu bună-credință, întrucât nu și-a îndeplinit obligația de a furniza consumatorilor informațiile necesare pentru evaluarea impactului pe care fluctuațiile cursului valutar le-ar avea asupra ratelor de credit. Consideră că omisiunea Băncii de a informa împrumutații asupra riscului de hipervalorizare a francului elvețian constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european, întrucât este de natură să angajeze consumatorii pornind de la o imagine deformată asupra întinderii obligațiilor asumate. Au arătat că dezechilibrul major rezultat din contractul de adeziune constă în imposibilitatea consumatorilor de a cunoaște și anticipa întinderea obligațiilor contractuale.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au învederat că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În concret, titularii cererii de recurs au criticat considerentele prin care s-a reținut că prevederile contractuale referitoare la comisioanele bancare sunt clare și inteligibile și că respectă dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Recurenții-reclamanți au învederat că nu există nicio probă din care să rezulte că au avut posibilitatea alegerii unei oferte, în baza unei analize anterioare semnării contractului de credit.

Totodată, se arată, Banca nu a făcut dovada că a negociat direct clauzele contractuale, contractul cuprinzând clauze standard.

Caracterul abuziv al clauzelor care instituie obligația de plată a comisioanelor a fost invocat și din perspectiva încălcării art. 15 din Legea nr. 190/1999, conform cărora, "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente". În opinia recurenților, norma anterior evocată are caracter imperativ, astfel că părțile nu puteau deroga de la aceasta.

În partea finală a cererii de recurs, recurenții-reclamanți au conchis în sensul că prevederile contractuale contestate au caracter abuziv, întrucât nu au fost negociate și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 9 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 24 septembrie 2019, a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1029/A din 8 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantei și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidențiind faptul că acestea reflectă o normă legală ce consacră principiul nominalismului monetar ce permite achitarea ratelor în moneda la care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plății.

A punctat Curtea asupra faptului că intervenția instanței de judecată pentru echilibrarea prestațiilor efectuate din cauze imprevizibile, survenite ulterior încheierii convenției, s-ar constitui într-o încălcare a forței obligatorii a contractului.

Instanța de apel a mai reținut că respectivele clauze nu consacră o putere discreționară băncii de a alege cursul de schimb la care să facă conversia sumelor depuse de reclamantă, fiind vorba de conversia valutară efectuată de bancă în situația în care clientul optează pentru depunerea sumei datorate în altă monedă decât CHF. În această situație, banca nu stabilește în mod discreționar cursul de schimb, ci aplică propriile reguli obiective de conversie a sumelor de bani depuse în altă monedă. În același timp, Curtea, raportându-se la jurisprudența CJUE, a notat că statuările CJUE în cauza C-26/13 Arpad Kasler nu au aplicabilitate directă în speță.

Statuând, așadar, asupra faptului că prevederea ce reglementează riscul valutar nu poate face obiectul verificării caracterului abuziv, întrucât este o clauza ce reflectă o norma legală, cea reglementată de art. 1578 C. civ., instanța de apel nu avea temei pentru a analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate în raport de faptul că intimata-pârâtă nu a depus la dosar probe în dovedirea informării sale asupra riscului valutar decurgând din contractarea unui credit într-o monedă străină, astfel cum susține recurenta.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare succintă și neconcludentă, cum susține recurenta.

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat la o examinare efectivă și reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1)pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

O primă critică formulată de recurenți în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 se referă la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 15 din Legea nr. 190/1999 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele, cuprinse în art. 5.1 lit. a) (comisionul de analiză), în art. 5.1 lit. b) (comisionul de acordare) și în art. 5.1 lit. c) (comisionul de administrare) din contractul de credit x/26.02.2008.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit a fost încheiat la data de 26 februarie 2008 (contractul nr. x/26.02.2008), fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunțate a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de analiză, comisionul de acordare și cel de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în cele trei clauze.

Comisionul de analiză, în cuantum de 100 RON, reglementat de clauza inserată la art. 5.1 lit. a) din contract, plătibil la data depunerii cererii de credit are o finalitate clar determinată, fiind perceput pentru demersurile efectuate de bancă ce constau în operațiunile specifice pentru întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit - operațiuni desfășurate de către bancă în vederea acordării creditului solicitat de recurenți, astfel că nu se poate accepta ideea unei contraprestații din partea intimatei. Aspectul legat de existența comisionului de analiză perceput pentru aceleași costuri ca și comisionul de acordare se constituie într-o critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

În ceea ce privește comisionul de acordare, este de relevat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanța de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum și raporturile acestei clauze cu alte dispoziții ale contractului.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, instanța de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că el a fost perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în întocmirea tuturor documentelor necesare acordării efective a creditului și că aceste servicii de acordare a creditului nu se suprapun cu serviciul de analiză a cererii de creditare, activitățile întreprinse de bancă pentru acordarea efectivă a creditului fiind ulterioare, în mod logic, activității de analiză a dosarului.

Critica privind caracterul nelegal al "clauzei privind comisioanele" prin prisma dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 este invocată omisso medio și, prin urmare, nu poate fi primită.

Referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta este redactată clar și inteligibil în condițiile în care conține suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din conținutul său. Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a, calculat la soldul creditului, recurenții-reclamanți fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă. Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunțată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv și în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13 reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuție.

Rezumând, este de subliniat că dispozițiile contractuale referitoare la cele trei comisioane în discuție îndeplinesc criteriile legale de transparență, clauzele fiind clare și inteligibile, redactate în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5 pct. 1 lit. a), b) și c) din contractul de credit nr. x/26.02.2008, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil.

O altă critică de nelegalitate subsumată de recurenți aceluiași motiv de casare care poate fi desprinsă din argumentația adusă în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la aplicarea greșită a art. 1egii nr. 193/2000 din perspectiva nesancționării de către instanța de apel a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar rezultat din reaua-credință a Băncii care nu și-a respectat obligația de informare a consumatorului cu privire la riscurile creditării în CHF.

Totodată, recurenții - reclamanți au criticat și neanalizarea de către instanța de apel a clauzelor inserate în art. 2.5 și art. 6 din contractul de credit, aducând în susținere argumente de ordin general și care relevă neanalizarea de către instanța de apel a caracterului abuziv al acestor clauze prin prisma obligației de restituire a creditului în aceeași monedă în care el a fost acordat, respectiv CHF.

Ambele critici sunt nefondate întrucât, în mod legal, instanța de apel a statuat asupra faptului că aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care susține caracterul nefondat al acestei ultime critici adusă de recurenți deciziei atacate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1029/A din 8 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei - pârâte C. S.A. privind obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata - pârâtă C. S.A. a solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 4.080,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, dovedită prin înscrisul existent la paginile 115, 116 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., " partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții să plătească intimatei C. S.A. suma de 4.080,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1029/A din 8 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Totodată, va obliga recurenții-reclamanți A. și B. să plătească intimatei-pârâte C. S.A. suma de 4.080,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1029/A din 8 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenții-reclamanți A. și B. să plătească intimatei-pârâte C. S.A. suma de 4.080,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2020.