ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2308/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra constatării perimării cererilor de recurs de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 5 mai 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea clauzei cuprinse în art. 4.1 lit. b) din contract, ca fiind o clauză abuzivă; anularea clauzei cuprinse în art. 4.3 par. II din contract, ca fiind o clauză abuzivă; anularea clauzei cuprinse în art. 6.1 din contract, ca fiind o clauză abuzivă; anularea clauzei cuprinse în art. 8.1 din contract, ca fiind o clauză abuzivă; ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 4.1 lit. b) și art. 4.3 par. II din contract, obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă nedatorată, începând cu data de 21.05.2008 (dată la care a expirat primul an de creditare în care dobânda a fost fixă și s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4.1 lit. b), situație în care dobânda a devenit revizuibilă raportat la evoluția pieței financiare) și până la data rămânerii definitive și irevocabile a prezentei hotărâri; ca urmare a constatării nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 6.1 din contract, obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de comision de administrare de 0,9%, calculate de la data 21.05.2007 (data încheierii contractului de credit) până la data de 07.07.2011 (dată la care plata comisionului a fost suspendată în baza actului adițional din 04.07.2011) și din data de 04.07.2016 până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce se va pronunța; obligarea conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 cu modificările și completările ulterioare, respectiv O.G. nr. 13/2011 cu modificările și completările ulterioare, la plata dobânzii legale aferente sumelor reprezentând plata nedatorată potrivit petitelor de mai sus, calculate de la momentul plății fiecărei sume de către reclamanți până la achitarea lor efectivă de către pârâtă; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6636 din 21 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte cererea astfel formulată de reclamanții A. și B. s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 4.3 teza a II-a și art. 8.1 din contratul de credit nr. x din 21 mai 2007, fiind obligată pârâta C. S.A. să restituie reclamanților diferența dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de 5,5%/an inițial convenită, de la data încheierii convenției și până la data pronunțării hotărârii judecătorești.

S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a constatat nulitatea apelului formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 6636 din 21 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. S.A..

S-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care o schimbă în parte în sensul că:

În complet de divergență, cu majoritate,

S-a respins și capătul de cerere având ca obiect restituirea dobânzii ca neîntemeiat, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Au fost obligați apelanții-reclamanți la plata sumei de 1.032 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă C. S.A..

Cu opinia separată a doamnei judecător D., în sensul admiterii în parte a capătului de cerere având ca obiect restituirea dobânzii și obligării pârâtei la restituirea către reclamanți a diferenței de dobândă doar pentru perioada cuprinsă între cel de-al doilea an de creditare și data de 28.09.2010.

Împotriva deciziei nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanții A. și B. au formulat recurs, iar pârâta C. S.A. a declarat recurs incident.

Motivele de casare privind recursul reclamanților A. și B..

Prin memoriul de recurs, reclamanții A. și B. au invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar raportat la situația din speța de față, motivul de recurs se referă la modalitatea în care instanța de apel a înțeles să soluționeze excepția nulității cererii de apel invocată din oficiu de către instanță.

Curtea de Apel București, analizând cu prioritate excepția nulității cererii de apel a constatat că recurenții au adresat cererea Curții de Apel București și nu instanței care a pronunțat hotărârea atacată, respectiv Tribunalul București. Față de aceste aspecte și fără o analiză suplimentară, instanța de apel a admis excepția invocată din oficiu și a constatat nulitatea cererii formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel, în mod greșit, s-a întemeiat pe prevederile art. 471 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia:

"Apelul și când este cazul, motivele de apel se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă sub sancțiunea nulității".

Or, textul legal aplicabil nu mai prevede în mod expres sancțiunea nulității pentru nedepunerea apelului la instanța a cărei hotărâre se atacă, caz în care sancțiunea incidentă ar putea fi numai o nulitate virtuală.

Nemaifiind vorba despre o nulitate expresă în care vătămarea este prezumata, decizia recurată este nelegală prin prisma faptului că instanța de apel nu a analizat condițiile prevăzute de art. 175 alin. (1) C. proc. civ. necesare pentru a putea constata nulitatea cererii de apel, respectiv:

"Actul de procedură este lovit de nulitate dacă, prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea acestuia".

În acest caz, este mai mult decât evident faptul că intimata nu a suferit nicio vătămare ca urmare a nerespectării cerinței legale prevăzute la art. XIV alin. (1) din Legea 2/2012.

Pentru aceste motive, recurenții solicită instanței de recurs să constate că soluția a fost pronunțată în temeiul unui text legal inaplicabil și cu o vădită încălcare a regulilor de procedură prevăzute la art. 175 C. proc. civ.. Prin încălcarea acestei reguli procedurale s-a produs o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea în parte a deciziei recurate.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În opinia recurenților, nulitatea prevăzută de dispozițiile art. 471 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă este o nulitate expresă, rămâne totuși o nulitate condiționată de producerea unei vătămări

Chiar și în ipoteza în care s-ar aplica prezentului litigiu dispozițiile art. 471 alin. (1) în forma actuală, recurenții apreciază că nulitatea, deși expresă, este o nulitate condiționată de producerea unei vătămări.

Textul de lege instituie o nulitate expresă, vătămarea părții fiind astfel prezumată, conform art. 175 alin. (2) C. proc. civ., partea interesată putând face dovada contrară. Această nulitate rămâne condiționată de existența acestei vătămări, obligativitatea depunerii cererii de apel la instanța a cărei hotărâre se atacă neîncadrându-se în niciunul din cazurile prevăzute de la art. 176 C. proc. civ., respectiv nulitatea necondiționată.

În situația condiționării de producerea unei vătămări, se verifică dacă aceasta este imposibil de înlăturat altfel decât prin desființarea actului, păstrându-și actualitatea soluțiile jurisprudențiale pronunțate sub imperiul vechiul C. proc. civ.

Cele două condiționări, respectiv producerea unei vătămări și imposibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului, exprimă concepția Noului C. proc. civ. privind înlăturarea unui formalism excesiv în reglementarea și aplicarea unor instituții juridice.

În concluzie, recurenții apreciază că și în reglementarea Noului C. proc. civ., producerea unei vătămări și imposibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului reprezintă cerințe esențiale ale nulității procedurale, întrucât procesul civil trebuie să se caracterizeze prin înlăturarea oricărui formalism inutil. Nulitatea ar trebui să opereze ca un ultim remediu, iar lipsirea de eficiență a unui act de procedură nu ar trebuie să constituie un scop în sine.

Instanța de apel nu a analizat niciunul dintre argumentele expuse, formulate prin concluziile scrise depuse în susținerea respingerii excepției nulității, limitându-se să reia dispozițiile legale și să interpreteze în sens contrar dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 303/2009, fără a respinge motivat aceste susțineri.

Pentru aceste motive, recurenții solicită instanței de recurs să constatate că soluția a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, având în vedere că nu s-au îndeplinit condițiile esențiale privitoare la producerea unei vătămări și imposibilitatea înlăturării acesteia altfel decât prin anularea actului.

Sancțiunea nulității instituită prin art. 471 alin. (1) C. proc. civ., este similară cu sancțiunea nulității impusă prin art. 288 alin. (2) vechiul cod de procedură, declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 303/2009.

Deși instanța de apel analizează susținerile reclamanților privitoare la aplicabilitatea considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 303/2009 și reglementărilor actuale ale art. 471 alin. (1) C. proc. civ., motivarea respingerii acestor argumente nu are legătură cu cele invocate.

Consideră recurenții, că exigentele impuse de Curtea Constituțională nu au fost respectate prin teza finală a art. 425 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora în dispozitivul hotărârii trebuie să se menționeze și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului.

Cu privire la vătămare, Curtea Constituțională, în cuprinsul deciziei sale, se referă și la această vătămare, stabilind că o cerere de recurs greșit îndreptată nu este susceptibilă să fie vătămătoare atât timp cât principiile constituționale privind liberul acces la justiție și folosirea căilor de atac impun "ca toate cererile greșit îndreptate sa fie transmise jurisdicției competente să le soluționeze", fiind bine cunoscut faptul că în cazul deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii atât dispozitivul, cât și considerentele acestora, chiar și sub imperiul vechiul C. proc. civ.

Instanța de apel nu a analizat aceste argumente, ci s-a limitat strict la a indica faptul că este incidentă o nulitate absolută expresă și că prin dispozițiile art. 425 alin. (3) C. proc. civ. sunt atenuate aceste consecințe. Or, modificarea art. 471 alin. (1) C. proc. civ., fiind o modificare relativ recentă, a fost aptă să conducă la erori, de natura celor din prezenta speță, care nu ar trebui să conducă la privarea accesului liber la justiție și la exercitarea unei căi de atac, fără îndeplinirea condițiilor privitoare la vătămare și imposibilitatea înlăturării acesteia altfel decât prin anularea actului. Vătămarea nu s-a produs, având în vedere că cererea de apel a ajuns chiar la instanța care a judecat apelul.

În concluzie, recurenții apreciază că textul de lege supus analizei impune sancțiunea nulității condiționată de producerea unei vătămări, chiar dacă aceasta este prezumată, iar în urma unei simple analize, instanța competentă să soluționeze apelul trebuia să constate că prin depunerea greșită a cererii de apel nu s-a produs nicio vătămare.

Pentru toate aceste motive, recurenții apreciază că decizia recurată este nelegală și netemeinică sub aspectul admiterii excepției nulității cererii de apel invocată de instanță din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 471 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, recurenții arată că soluția instanței este greșită sub aspectul admiterii apelului declarat de pârâtă C. S.A., cu consecința respingerii și a capătului de cerere având ca obiect restituirea dobânzii, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deși instanța de apel argumentează în mod corect și logic nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit și reține că se justifică restituirea sumelor încasate în temeiul ei, respinge cererea reclamanților având ca obiect restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă ca neîntemeiată.

Se susține că soluția este greșită întrucât, din dezvoltarea motivelor instanței de apel, rezultă că se creează o confuzie între obligația de restituire și dobânda aplicabilă în continuare contractului.

În privința întinderii obligației de restituire în practica instanțelor de judecată s-au conturat două opinii, respectiv (i) restituirea tuturor sumelor încasate în temeiul clauzei abuzive anulate și (ii) restituirea doar a diferenței peste dobânda fixă. A treia opinie, în sensul în care nu se poate restitui nimic, nu s-a conturat întrucât reprezintă practic un refuz de a soluționa o cerere.

Oricare dintre cele două soluții prezentate mai sus, nu reprezintă o intervenție nepermisă în contract, așa cum susține în mod greșit instanța de apel. Cele două soluții stabilesc doar întinderea obligației de restituire și nu dobânda aplicabilă contractului. Prin urmare, stabilirea întinderii obligației de restituire nu se confundă cu posibilitatea instanței de judecată de a înlocui clauzele referitoare la posibilitatea băncii de a modifica dobânda "în funcție de evoluția pieței financiare" așa cum reține instanța de apel.

În stabilirea întinderii obligației de restituire, recurenții apreciază că argumentul oferit de instanța de apel, în sensul că nu poate fi reținută aplicabilitatea în continuare a dobânzii de 5,5% fixă din primul an este corect, având în vedere următoarele argumente:

Astfel, în Convenția de credit nr. x din 21 mai 2007, care a stat la baza pronunțării deciziei recurate, spre deosebire de alte contracte de credit, spre deosebire chiar de contracte încheiate de aceeași intimată, nu se prevede, în art. 4.1 și în prima teză a art. 4.3 că dobânda din primul an este X % și că pentru perioada următoare banca are dreptul să modifice dobânda, pentru ca în teza a doua să arate modalitatea în care banca putea să facă această modificare.

Prin urmare, din modul în care chiar Banca a redactat contractul dintre părțile din cauză (un contract preformulat de bancă însăși) nu rezultă absolut deloc că dobânda din primul an continuă să își producă efectele și în anii următori, prin contractul dintre părțile din prezenta cauză Banca nu a stabilit că Banca are posibilitatea, facultatea, dreptul de a varia dobânda după primul an, ci că dobânda obligatoriu variază după primul an în funcție în funcție de "evoluția pieței financiare, (constatată nul absolut ulterior).

Prin urmare, în cazul contractului dintre părțile din prezenta cauză, modificarea dobânzii după primul an nu era o posibilitate lăsată la aprecierea Băncii, ci o chestiune definitiv tranșată a se produce obligatoriu.

În concluzie, obligând intimata doar la restituirea sumelor reprezentând diferența dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată, conform ratei de 5,5%/an inițial convenită de la data încheierii convenției, se înfrâng atât principiul repunerii părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unei clauze lovite de nulitatea absolută, principiu reținut și de instanța de fond dar nevalorizat, dar și funcțiile nulității absolute.

Soluția corectă ar fi fost obligarea intimatei la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă în temeiul clauzei anulate, iar nu a diferenței peste 5,5%.

Soluția instanței de apel, în sensul de a respinge capătul de cerere ca neîntemeiat, întrucât este neclar în ce măsură aplicarea clauzei de variație "evoluția pieței financiare" a produs efecte și, în orice caz, nefiind anulată clauza care permite băncii ca după primul an de creditare să pretindă o dobândă variabilă, cererea de restituire a dobânzii încasate după acest prim an de creditare nu putea fi admisă, este profund greșită.

Deși, instanța de apel nu neagă dreptul recurenților de a redobândi prestația executată în baza unei clauze declarate nule, dimpotrivă, reafirmă supremația principiului restitutio in integrum, apreciază în mod greșit că în privința clauzei privitoare la dobândă nu are posibilitatea, la momentul pronunțării acestei decizii, să determine cuantumul sumelor încasate necuvenit, întrucât, pentru creditul acordat, împrumutatul datorează băncii o dobândă revizuibilă, începând cu cel de-al doilea an de creditare.

Faptul că într-un contract de credit o bancă are dreptul la încasarea unei dobânzi nu are nicio relevanță asupra acestui capăt de cerere. Întreaga dobândă revizuibilă a fost determinată de intimată în mod discreționar începând cu al doilea an de creditare, iar în aplicarea principiului restitutio in integrum, instanța de apel, putea stabili întinderea obligației de restituire raportat la specificul contractului. A respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea la restituire, întrucât nu poate fi stabilită care ar fi fost dobânda variabilă corectă, echivalează cu un refuz nejustificat de a judeca.

Motivele de casare privind recursul incident declarat de pârâta C. S.A..

Prin memoriul de recurs, pârâta C. S.A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate, prin care a fost menținută soluția primei instanțe de constatare a caracterului abuziv și nulității absolute parțiale a clauzei prevăzută la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București, cu privire la clauza cuprinsa la art. 4.3 teza a II-a, obligarea recurenților-reclamanți la suportarea cheltuielilor de judecată.

În acest context, recurenta apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la apelul său referitor la capătul de cerere privind clauza 4.3 teza a II-a din contractul de credit este nelegală prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor la care acesta a făcut referire din Legea nr. 193/2000.

Analizând această clauză, instanța de apel a reținut existența caracterului abuziv exclusiv pentru că a apreciat că modul în care a fost redactată clauza în discuție nu conferă recurenților-reclamanți un criteriu clar exprimat de variație a dobânzii.

Prin urmare, analizând clauzele exclusiv din perspectiva modalității de redactare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 (1) din Legea nr. 193/2000, lăsând necercetate o serie de aspecte esențiale în determinarea caracterului licit sau abuziv al clauzei.

În măsura în care ar fi analizat toate condițiile prevăzute la art. 4 din Legea 193/2000, instanța de apel ar fi putut observa faptul că dispoziția contractuală în discuție exclude posibilitatea creării unui dezechilibru semnificativ în detrimentul recurentului-reclamant.

Astfel, analiza clauzelor criticate în prezenta cauză urmează să se facă potrivit dispozițiilor aplicabile la data încheierii contractului de credit, în temeiul principiului tempus regit actum.

Făcând aplicarea acestora, recurenta susține că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii au respectat intru totul dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului.

Astfel, contrar instanței de apel, recurenta apreciază că dobânda variabilă stabilită de către Banca, la aniversarea creditului este perfect legală, la data încheierii contractului, recurenta neavând obligația legală de a preciza în contract toți indicii variabili în funcție de care se calculau costurile de creditare ale băncii în perioada 2007-2010, ci trebuia să prezinte doar motivul care ar conduce la modificare dobânzii (Legea nr. 193/2000, Anexa alin. (1) lit. a) -"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, in mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat in contract si acceptat de consumator prin semnarea acestuia"), ceea ce s-a respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 4.3 teza a doua, iar recurentul-reclamant și-a asumat prin semnarea contractului de credit.

Referitor la condiția caracterului clar și inteligibil al clauzei 4.3 din contractul de credit, recurenta apreciază că aceasta este îndeplinită în cauză, sintagma "evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii" fiind pe înțelesul unui consumator mediu informat, cu atât mai mult a recurentului-reclamant, care are o pregătire profesională peste medie, nefiind de natura să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin urmare, criteriul de variație a dobânzii a fost clar exprimat, fiind pe deplin respectat alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, dar și lit. b), întrucât informarea recurentului-recurent cu privire la motivul de variație este de necontestat, fiind clar prevăzut în contract în cadrul clauzei 4.3 teza a II-a.

Mai mult, așa cum a arătat și în celelalte faze procesuale, acest criteriu de variație a dobânzii nici nu a fost aplicat în cazul de față.

După cum a arătat și în fata instanței de apel, la prima aniversare a creditului, potrivit clauzei 4.1 lit. b), apreciată de instanțe ca fiind perfect legală, banca a implementat dobânda revizuibilă de la acel moment, calculată potrivit formulei menționate în Condițiile Generale de Derulare a Afacerilor, aplicabilă creditelor cu dobânda variabila, și anume 5,90%.

Acesta este un alt tip de dobândă, care nu a fost niciodată majorat potrivit criteriului menționat în teza a II-a a art. 4.3 din Contract, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori (21.06.2010).

Dobânda revizuibila de 5,9%, stabilită la aniversarea creditului este un alt tip de dobândă, al cărui procent nu a fost stabilit în temeiul criteriului prevăzut de clauza criticată, și anume evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii.

Procentul de dobânda din anul II de creditare a fost calculat de către banca pe baza unor indici de referință și criterii pe care aceasta le-a utilizat inclusiv la stabilirea dobânzii inițiale, pentru care recurentul-reclamant a optat la contractarea creditului, fără a solicita explicații suplimentare cu privire la mecanismul de stabilire a acesteia.

Acesta era valabil pentru toți clienții băncii, fiind afișat la sediile acesteia, ca preț al tipului respectiv de produs.

Abia ulterior, în condițiile în care piața financiara ar fi evoluat de o asemenea natură, banca ar fi putut modifica dobânda contractuală în temeiul clauzei 4.3 teza a II-a, însă nu a făcut-o.

Prin urmare, dobânda contractuală nu a fost niciodată majorată, potrivit criteriului menționat în teza a II-a a art. 4.3 din contract.

Prin urmare, în perioada 2007-2010, în componenta dobânzii variabile, calificată de instanța de apel ca fiind perfect legală, se regăseau toate costurile de finanțare ale băncii, abia începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituțiile bancare fiind obligate să reflecte variația dobânzii doar în funcție de un indice de referință, în speță Libor, celelalte costuri de finanțare ale băncii fiind asumate de către aceasta.

Mai arătă recurenta, că determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară nici cerințelor bunei-credințe. Orice instituție de credit, atunci când acorda un credit pe termen lung, nu are o sursă de finanțare pe aceeași perioadă, de aceeași mărime și cu o structură similară respectivului credit (depozite ale clienților pentru care banca plătește, la rândul sau, dobânda), prin urmare, pentru acordarea împrumutului, banca cumpăra valuta de pe piața externă. De aceea, apare justificata inserarea unei clauze contractuale prin care părțile convin că dobânda se va modifica în funcție de aceste viitoare evoluții ale pieței financiare.

Referitor la dezechilibrul semnificativ, recurenta arată că nu se poate reține în detrimentul recurentului-reclamant, în condițiile în care dezechilibrul - condiție a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică.

Tot în același context, recurenta apreciază că nu poate fi reținută nici reaua-credință a Băncii în redactarea și executarea clauzei privitoare la dobândă, întrucât buna-credință se prezumă, în timp ce reaua-credință trebuie dovedită în condițiile art. 1169 C. civ. de la 1864. Or, în cauza pendinte nu se face nicio dovadă în sprijinul relei-credințe invocate în privința recurentei, dimpotrivă, buna-credință reiese din încheierea pe parcursul derulării contractului a celor patru acte adiționale de restructurare prin care costurile contractului au fost reeșalonate, la cererea împrumutatului, care se confrunta cu dificultăți financiare, acordându-se intervale de timp cu dobândă fixă redusă.

Față de cele prezentate, rezultă că, sintagma analizată nu are caracter abuziv, câtă vreme reprezintă doar o aplicare a dreptului conferit băncii prin art. 4.1 din contract, formularea, în sensul că banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, având în vedere indicatori obiectivi și cu caracter determinabil.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, acesta a fost efectuat și comunicat părților la 17.01.2019.

Prin încheierea din data de 23.05.2019 recursul principal declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost admise în principiu.

Înalta Curte, constatând lipsa nejustificată a părților de la dezbateri, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 28 noiembrie 2019, suspendarea judecării recursului principal declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și a recursului incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

De la 28 noiembrie 2019 și până în prezent nu s-a mai îndeplinit nici un act de procedură, cauza rămânând în nelucrare din vina părților.

În urma referatului întocmit la data de 20 octombrie 2020, s-a pus în discuție necesitatea constatării perimării cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 416 C. proc. civ.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la 12 noiembrie 2020 de către recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. cu privire la excepția perimării, s-a solicitat respingerea acesteia, pentru următoarele considerente:

Raportat la prezenta cauză, termenul de perimare s-ar fi împlinit la 6 luni de la data de 28.11.2019, adică la 28.05.2020, potrivit art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Potrivit art. 41 din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României s-a stabilit că "prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret, dispozițiile art. 2532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile,,

La data de 15.04.2020 prin Decretul nr. 240/2020 s-a prelungit cu 30 de zile starea de urgență pe întreg teritoriul României, iar prin art. 63 alin. (11) s-a menținut măsura suspendării de drept a cauzelor civile.

Recurenta-pârâtă susține că potrivit Decretului nr. 240/2020 pentru toate termenele de decădere procedurale s-a ales instituția întreruperii termenului, ceea ce implică curgerea unui nou termen, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență.

Pentru aceste considerente, susține recurenta-pârâtă termenul de decădere de 6 luni prevăzut de art. 416 C. proc. civ., are regimul unui termen de decădere în curs la data prelungirii stării de urgență, astfel că intră în câmpul de aplicare al art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/2020, prin urmare a fost întrerupt pe durata stării de urgență, iar de la 15.05.2020-data încetării stării de urgență-a început să curgă un nou termen de 6 luni, care se va împlini la 15.11.2020.

Înalta Curte, a luat în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 416 alin. (1), coroborat cu art. 420 alin. (1) din C. proc. civ., aspectul perimării recursurilor și urmează să constate perimarea acestora, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, apel, recurs, revizuire și orice cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.

Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

În speța de față, cauza a rămas în nelucrare din vina părților mai mult de 6 luni, fără ca în acest termen să intervină o cauză de întrerupere în condițiile art. 417-418 C. proc. civ., motiv pentru care, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 416 alin. (1) și art. 420 C. proc. civ., va constata perimat recursul principal declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În ceea ce privește susținerile recurentei-pârâte privind întreruperea termenului de perimare, în condițiile art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/2020, acestea nu vor fi reținute având în vedere următoarele considerente:

Termenul de perimare este un termen imperativ, peremptoriu, întrucât în cadrul acestui termen partea interesată trebuie să efectueze acte de procedură în vederea judecării cauzei, altminteri intervenind stingerea procesului în faza în care se află. În mod normal sancțiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor procedurale legale imperative este decăderea.

Înalta Curte apreciază că termenul de perimare nu este un veritabil termen de decădere, întrucât decăderea presupune efectuarea unui act procedural cu depășirea termenului imperativ prescris de lege în acest scop, Așadar, perimarea primează asupra decăderii, este o sancțiune mai drastică care, o dată aplicată, duce la stingerea procesului în sine și face inutilă analizarea unei eventuale decăderi din dreptul de a cere repunerea cauzei pe rol, dacă o astfel de cerere a fost făcută după împlinirea termenului de perimare.

Prin urmare, Decretul nr. 195/16.03.2020 nu conține dispoziții aplicabile termenului de perimare, art. 41 din Decret făcând referire doar la prescripții și termene de decădere.

În schimb, ar putea fi considerate aplicabile termenului de perimare prevederile art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/14.04.2020:

"Termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau pentru exercitarea plângerilor, contestațiilor și căilor de atac de orice fel în cauzele prevăzute la alin. (11), aflate în curs la data prelungirii stării de urgență, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență".

Se observă că art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/14.04.2020 face referire la termene prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură, termene ce se află în curs de la data prelungirii stării de urgență.

Coroborat sunt aplicabile situației în discuție prevederile art. 418 alin. (3) C. proc. civ.:

"perimarea se suspendă pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate". Suspendarea de drept a judecății, potrivit art. 42 alin. (6) din Decretul nr. 195/16.03.2020 și art. 63 alin. (11) din Decretul nr. 240/14.04.2020, dispusă ca măsură excepțională, determinată de manifestarea unei pandemii constituie, în mod cert, un motiv temeinic justificat ce le-a împiedicat pe părți (chiar dacă nu în mod absolut) să stăruie în judecată.

Având în vedere cele anterior expuse instanța arată că, termenul perimării a fost suspendat, în baza dispozițiilor legii de procedură civilă, pe durata stării de urgență, iar la încetarea stării de urgență el și-a reluat cursul firesc, indiferent în ce etapă a curgerii acestui termen s-a situat momentul declarării stării de urgență.

În consecință, se reține că de la momentul îndeplinirii ultimului act de procedură, în cauză au trecut, în lipsa altor cauze de suspendare în afara stării de urgență, 6 luni și 60 de zile (28.11.2020-20.10.2020), situație în care se constată că a intervenit perimarea recursurilor declarate în cauză.

Față de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, Înalta Curte constată incidența în cauză a dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ. și urmează să constate perimarea recursului principal declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și a recursului incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul principal declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la pronunțare la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2020.